„Evadatul de la Auschwitz. Povestea lui Rudolf Vrba” de Jonathan Freedland

În timpul celui de-al doilea război mondial, atunci când au început să apară informații directe despre amploarea genocidului organizat de regimul nazist la Auschwitz, un avocat care făcea parte din comitetul de conducere al evreilor slovaci manifesta neîncredere în raport cu veridicitatea acestora: în viziunea acestuia, nu era posibil ca „Germania civilizată” să execute oameni în absența unui proces judiciar.

Germania civilizată. Pe 6 noiembrie 1918, Herman Muller, viitor cancelar al Germaniei, a mers cu trenul de la Berlin la Kiel. A fost nevoit să petreacă noaptea în Hamburg, în condițiile în care revoluția germană începuse, în special prin intermediul marinarilor. În hotelul în care s-au cazat, aceștia verificau identitatea tuturor clienților. După ce Herman Muller a prezentat pașaportul, unul dintre cerberi l-a studiat prelung și i-a atras atenția că expirase din martie, după care a plecat zâmbind elegant. Chiar dacă era german, politicianul a remarcat uluit: „Este oare posibil ca într-o altă țară, în noaptea de după izbucnirea unei revoluții, un revoluționar să fie preocupat de reînnoirea pașaportului?”

Germania civilizată. La scurt timp după terminarea primului război mondial, Liviu Rebreanu a întreprins o călătorie în Europa. În drum spre Berlin, în condițiile în care toate vagoanele cu paturi erau ocupate, scriitorul român s-a gândit la o modalitate balcanică de rezolvare a situației, respectiv mituirea conductorului de tren. Temerea era însă puternică: cum să se adreseze unui funcționar german cu o asemenea propunere? În fond, Germania era „cea fără prihană.” Tranzacția a fost reușită într-un final.

Înaintea primului război mondial, Germania devenise cel mai puternic stat european din punct de vedere economic, deținând cea mai bună armată în mod evident și fiind totodată cel mai important reper în materie de cultură și civilizație. Cumplitul conflict din anii 1914-1918 a schimbat dramatic această stare de lucruri. Înfrântă, umilită, supusă unor puternice crize de natură economică, Germania a reușit să reziste onorabil, așa cum observa Robert Gerwath, prin intermediul Republicii de la Weimar, care a pus bazele unei democrații constituționale. Marea criză, însă, a reușit să dea lovitura fatală acestui regim și să propulseze la putere mișcarea nazistă. Germania și-a pierdut rațiunea existențială punând civilizația în paranteze. Simptomul cel mai nefast al acestei derive fără precedent a fost reprezentat de Holocaust, treapta cea mai de jos a dezumanizării pentru care nu există vreo asemănare în istoria umanității.

În prezent, istoria Holocaustului este cunoscută atât în linii mari cât și în articulațiile sale intime. Pe de altă parte, receptarea fenomenului a fost inegală, marcată inclusiv de inepte tentative de contextualizare, minimalizare sau chiar negare, prezente de altfel și în spațiul istoriografic românesc. A existat de asemenea și un alt tip al refuzului realității determinată de incapacitatea omului rațional de a accepta adevărurile brute care recompun țesătura macabră a unui masacru unic în istorie. În schimb, era necesar ca Holocaustul să genereze atitudini inedite, în răspăr cu pasivitatea indusă celor mai multe victime inocente.

Una dintre cele mai uluitoare povești din istorie este reprezentată de destinul lui Walter Rosenberg, transpusă admirabil de Jonathan Freedland prin intermediul cărții Evadatul de la Auschwitz. Povestea lui Rudolf Vrba, apărută recent la Editura Polirom, în traducerea Roxanei Truța. Autorul este editorialist, fost corespondent în străinătate al ziarului „The Guardian”, prezentator al unui serial de istorie contemporană la BBC Radio 4 și colaborator permanent la „The New York Times”. De asemenea, a publicat o serie de cărți, romane, piese de teatru precum și două lucrări de nonficțiune. Atunci când avea nouăsprezece ani, a vizionat documentarul „Shoah”, reținând numele lui Rudolf Vrba, un personaj excepțional din toate punctele de vedere, supraviețuitor al Holocaustului, cu o poveste unică în spate. Mult mai târziu, Jonathan Freedland a început să documenteze viața acestui erou, stând de vorbă cu persoanele în viață care îl cunoscuseră, strângând mărturii documentare și reconstituind atent ceea ce se contura tot mai pregnant a fi o extraordinară mărturie din infernul celui de-al doilea război mondial.

Walter Rosenberg s-a născut în 1924, în Topolcany, în vestul Slovaciei, așadar într-o perioadă complicată ce avea să se agraveze după preluarea puterii de către Hitler în Germania, însoțită nu după mult timp de revendicări teritoriale, care vizau mai ales Cehoslovacia și a sa regiune sudetă. În plus, realitatea este că în multe țări europene, dincolo de influența sau presiunile germane, antisemitismul reprezenta un curent extrem de puternic. De pildă, Polonia a fost fără îndoială în avangarda acestui fenomen, în condițiile în care în acest stat trăia o importantă comunitate evreiască. De altfel, chiar în cadrul acestei cărți, ne este prezentat episodul unui ghid care le vorbea vizitatorilor despre ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz, adăugând că uciderea evreilor de către naziști a fost probabil singurul lucru pozitiv pus la cale de Hitler. Printre altele, aceste este motivul pentru care mulți supraviețuitori ai Holocaustului au preferat să își ducă restul vieții în tăcere, descrierea experiențelor generând deseori fie neîncredere, fie lipsă de înțelegere. Așa era cazul unei femei, care își amintea cum a încercat să explice cuiva destinul familiei sale:

„I-am spus povestea mea. Mă priveam de parcă o mințeam și mi-a spus că nu mă crede. Atunci i-am spus la revedere și am plecat. Ani de zile nu am povestit nimănui despre experiențele prin care trecusem în timpul războiului. Buzele îmi erau pecetluite. Oamenii nu te înțeleg sau nu te cred.” „(Bernard Wasserstein, „Dispariția diasporei. Evreii din Europa începând cu 1945”, traducere de Cristina Lucan, Editura Polirom, Iași, 2000, p. 21).

Walter Rosenberg avea să devină una din victimele politicii duse de guvernul pronazist condus de preotul romano-catolic Tiso, prin intermediul căreia evreii au fost supuși unor numeroase restricții și, în cele din urmă, deportați în Polonia, sub pretextul relocării. Pe de altă parte, tânărul evreu slovac poseda o capacitate uluitoare de a nu se conforma restricțiilor absurde impuse în cadrul unei conjuncturi nefericite. Așa cum remarca autorul, condiția existențială a lui Rosenberg era aceea de a evada, așa cum a reușit în două rânduri, până să ajungă în cumplitul complex al morții de la Auschwitz. Un loc din care, cel puțin la prima vedere, evadarea părea o opțiune imposibil de luat în calcul.

Pe de altă parte, Walter Rosenberg nu s-a mulțumit, dincolo de condiția sa obiectivă, să fie un prizonier al atitudinii de pasivitate, recurentă în jurul său, dar pe care a blamat-o ferm în raport cu cei care erau trimiși pur și simplu la moarte fără nici cel mai mic gest de împotrivire. S-a folosit de abilitățile sale, forța fizică, proprie tinereții, talentul nativ de a își însuși limbi străine, memoria sa extraordinară și relațiile pe care le-a stabilit cu ceilalți prizonieri. Chiar dacă a fost la un pas de moarte, a reușit să reziste de fiecare dată și a realizat uluit care era adevăratul scop al lagărului de la Auschwitz, respectiv eliminarea evreilor europeni. Un masacru fără precedent, ale cărui proporții industriale devenea insuportabil în cadrul rutinei cotidiene la care era supus. În acest context, Rosenberg a pus la cale un ingenios plan de evadare, articulat cu răbdare și cu atenție la orice amănunte care l-ar fi putut periclita, mai ales că orice tentativă eșuase lamentabil până atunci. Împreună cu prietenul său, Alfred Wetzler, au reușit să sfideze universul concentraționar nazist, ajutați de șansă, dar, mai ales, de tenacitate, care i-a făcut imuni la suferințele fizice teribile pe care au fost nevoiți să le suporte. Această evadare reprezintă, dincolo de caracterul de clișeu al expresiei, unul dintre rarele momente când viața întrece ficțiunea și dezvăluie resursele inepuizabile ale oamenilor aflați în situații limită.

În mod evident, trebuie să ținem cont de natura umană și să admitem că impulsul evadării a venit în primul rând din dorința inerentă a prezervării propriei vieți. Totuși, în cazul lui Walter Rosenberg, aceasta a fost în permanență dublată de necesitatea de a salva viața evreilor din Ungaria, care urmau să ajungă la Auschwitz. Or, singura soluție ce se contura în legătură cu această misiune era de a aduce la cunoștința publicului larg, al guvernelor statelor implicate în război, caracterul oribil, dar real al tragediei la care erau supuși evrei pe teritoriul Poloniei ocupate de armata germană. Ajuns în Slovacia, Rosenberg a redactat un raport ireproșabil din punct de vedere tehnic, conținând date exacte despre transporturile de evrei, frecvența acestora, locurile de proveniență și, mai ales, modalitățile prin care naziștii îndeplineau partea practică a ceea ce s-a numit „Soluția finală.” Cunoscut drept „Protocolul Vrba-Wetzler”, acest document a fost primul care a dezvăluit atrocitățile naziste la adresa evreilor, poate intuite, însă niciodată confirmate indubitabil până atunci.

După ce raportul a fost făcut public, regimul lui Horthy a refuzat să îi mai trimită pe evreii din Budapesta spre ceea ce, așa cum se știa acum, era o moarte sigură și absurdă, în stare a sfida orice convenție morală. De altfel, acesta a fost cel mai important rezultat și singurul palpabil în timpul războiului al raportului redactat de Walter Rosenberg. În jur de două sute de mii de evrei au fost salvați și îi vor rămâne întotdeauna recunoscători acestuia. La scurt timp, în ianuarie 1945, aliații au reușit să împingă armata germană tot mai departe și să elibereze lagărul de la Auschwitz, confirmând prin aceasta veridicitatea faptelor relatate de cei doi evadați. În schimb, reversul medaliei a fost că guvernele statelor aliate nu au putut, din diverse motive, nu întotdeauna justificate, să acționeze concret pentru stoparea masacrelor până la înfrângerea totală a Germaniei. Din acest punct de vedere, realitatea s-a dovedit a fi ceea ce a reprezentat mereu în istorie, respectiv multă dezamăgire, frustrare, neputință și ipocrizie.

Aceste aspecte îi vor marca viața lui Walter Rosenberg în cele mai chinuitoare moduri. Cu atât mai mult cu cât, într-o primă fază, evadatul de la Auschwitz reușise să scape dintr-o mașinărie infernală a morții doar pentru a intra sub auspiciile regimului comunist din Cehoslovacia, ale cărui exprimări nefaste sunt cunoscute și care îi limitau modalitățile sale de exprimare în diferite moduri. Grație înzestrării sale intelectuale, a reușit să urmeze cursuri superioare în domeniul bio-chimiei, finalizate cu un doctorat, deși aportul său ulterior în cercetare a fost sub potențialul pe care îl deținea. A reușit să plece în Israel, după care s-a stabilit în Anglia și, într-un final în Canada, primind atât cetățenia britanică cât și pe cea canadiană. Din nefericire, viața sa privată a fost dezastruoasă, una dintre fiicele sale recurgând la sinucidere, în timp ce prima căsnicie s-a terminat nefericit printr-un divorț. În pofida firii sale retrase, în schimb, Rosenberg, care devenise între timp Rudolf Vrba, a început să scrie episoade ale memoriilor sale legate de perioada petrecută la Auschwitz, a fost chemat să depună mărturie în cadrul proceselor unor naziști acuzați de crime, a dat interviuri și a devenit subiectul unui influent documentar. Nu s-a putut însă împăca niciodată cu atitudinea duplicitară, în viziunea sa, a organizațiilor evreiești, care au preferat siguranța personală în detrimentul salvării multor evrei, motiv pentru care relația sa cu statul Israel a fost mai degrabă glacială până spre sfârșitul vieții sale lungi. Rudolf Vrba a murit în 2006, la vârsta de 81 de ani, niciodată consolat pe deplin în forul său interior, deși acțiunile sale reprezintă în mod evident unul dintre cele mai memorabile episoade din istoria umanității.

Nu numai evreilor, așa cum arătam mai sus, le-a fost deseori dificil, dacă nu imposibil, să rememoreze aspectele tragice ale detenției la care au fost supuși și ale faptelor oribile la care au fost obligați a fi martori. Timpul a trecut, dar în privința Holocaustului, rana încă pare greu de cicatrizat mai ales că orice ființă umană, înzestrată cu o minimă compasiune și cu elementară rațiune refuză să creadă în disponibilitatea semenilor săi de a forța limitele naturii umane într-un mod fără precedent. Tragedia evreilor din timpul celui de-al doilea război mondial trebuia să capete în mod necesar dimensiuni universale pentru a constitui cel mai serios avertisment cu privire la caracterul pervers al istoriei. Inclusiv în contextul în care secolul XX a fost de departe cel mai violent și sângeros din întreaga noastră existență. Progresul științific, tehnologic, cultural a fost obliterat de înapoierea mentalităților care au produs războaie mondiale, civile, revoluții, genocide, mascare, o revărsare de ură al cărui nivel nu putea fi măcar conceput cu câteva decenii mai devreme. Chiar și în cadrul acestui dezolant tablou, Holocaustul se remarcă prin unicitate, prin absurdul și iraționalitatea unei decizii de exterminare a unui întreg popor, bazată pe principii impure și pe demența unei lumi aflată în punctul său cel mai de jos, capabilă să dea naștere unor erori fundamentale precum cea reprezentată de regimul nazist.

Cartea lui Jonathan Freedland este o mărturie indispensabilă pentru relevarea acestor evidențe, care nu pot fi minimalizate sub nici o formă acceptabilă. Istoricilor li se cere în mod corect obiectivitate, luciditate, documentare precum și să se ferească de a fi judecătorii faptelor pe care le investighează. În mod cert, așa cum se poate concluziona în urma disputei profesioniștilor din domeniu din Germania, la câteva decenii după încheierea celui de-al doilea război mondial, orice fenomen poate fi istoricizat, inclusiv Holocaustul. Asta nu înseamnă, pe de altă parte, că sensibilitățile pot fi înfrânate, uluirea reprimată sau empatia ascunsă. Faptele pot fi redate, în fond, la fel ca atâtea altele din istorie, fie într-un mod expresiv, fie într-unul sec, dar atitudinea este puțin probabil să fie estompată. Holocaustul a fost și va rămâne unic în istorie pentru că dimensiunile sale scapă oricărui tipar de înțelegere, în timp ce consecințele sale nu pot fi ocolite de conștiința umană.

În cadrul unui discurs ținut în fața Reichstag-ului, Adolf Hitler declara următoarele:

„Dacă evreii din finanțele internaționale din interiorul și din afara Europei ar reuși să scufunde națiunile încă o dată într-un război mondial, rezultatul nu va fi bolșevizarea pământului și, prin urmare, victoria evreilor, ci anihilarea evreilor din Europa.”

Teribile cuvinte, dar și profetice, așa cum s-a afirmat. Profetice până la un punct. Distrugerea evreilor cel puțin nu a fost totală datorită unor oameni, care au riscat totul pentru a salva o parte din ei și ale căror nume le putem regăsi pe lista celor „drepți între popoare.” Printre aceștia va figura întotdeauna numele lui Rudolf Vrba, cel care a reușit imposibilul prin intermediul evadării de la Auschwitz, a salvat sute de mii de destine ce urmau a fi distruse ireversibil și a dat o lecție de demnitate umană rar întâlnită în acele vremuri sărite de pe fix, dar și în întreaga istorie. Este genul de lecție pe care Germania, redevenită civilizată, va trebui să o însușească integral până la extincția speciei umane. Și, împreună cu ea, întreaga lume.

Evadatul de la Auschwitz. Povestea lui Rudolf Vrba de Jonathan Freedland