„Tăierea fecioarelor” de Tatiana Niculescu

„Viața mea nu trage destul de greu la cântar. Își ia zborul

și plutește departe, deasupra faptei.” – Arthur Rimbaud

Nu știu dacă am avut vreodată un moment de colaps atunci când am scris recenzia unei cărți. De cele mai deseori aleg franchețea și dezinvoltura în analiza unui subiect literar, indiferent dacă este o lucrare pudică sau una de-a dreptul scandaloasă. În cazul volumului Tăierea fecioarelor, semnat de către talentata scriitoare și jurnalistă Tatiana Niculescu, m-am trezit în imposibilitatea unei descrieri fluide. Banală sau nu, această carte are nu doar un subiect dificil de „digerat”, ci și o încărcătură emoțională latentă, care se sedimentează în staturi grele, lăsând un gust amar, dificil.

Tăierea fecioarelor nu este o carte obscenă, chiar dacă subiectul este unul destul de dificil pentru a fi înțeles: excizia femeilor. Noi, europenele, crescute în confortul căminelor familiare, beneficiare directe ale luxuriantei viețuiri mondene, suntem atât de departe de realitatea acestei probleme, încât nu doar nu ne-o putem imagina pe deplin, ci ajungem să o mistificăm, incluzând-o în registrul unor tradiții de domeniul unui trecut foarte îndepărtat.

Tatiana Niculescu rupe tăcerea asupra acestui fenomen, care răvășește societatea africană de secole până în prezent. Și nu o face în modul uzual, cu transpunere de cifre reci și seci, ci pune în scenă un spectacol de o valoare inestimabilă, mai ales pentru educația ulterioară, căci fiți siguri că atunci când veți ajunge la finalul cărții o să mai petreceți clipe în șir într-o stare vecină cu cea a unui catatonic, stupefiați de dimensiunile oribile ale unor cutume vechi de când lumea, care nu doar că schimbă existența a mii de femei africane, ci mai sunt și motivate de propriile victime. S-ar putea spune că avem de a face cu o nouă formă, deja colectivă, a Sindromului Stockholm.

„Când a făcut Dumnezeu lumea, i-a dat o singură limbă, toată viața avea același alfabet, dar oamenii răi și dezbinați l-au pierdut cu timpul, cu războaiele și cu fricile lor”.

Cu această meditație asupra valorii cuvântului își începe istorisirea Hani, cea care de facto reprezintă forma emblematică a lui Isaac, cel nejertfit de Avram. Doar că în acest caz parabola biblică are o turnură tragică, întinsă nu doar pe moment, printr-o moarte rapidă, ci într-o dramă întinsă pe o viață întreagă.

Rolul unei Providențe care ar putea schimba natura lucrurilor este jucat de o mână de oameni, care, de voie sau de nevoie, fie încearcă să accepte schimbările unui prezent modern, fie tacit rămân în rolul unor pasivi spectatori. Și unii, și alții sunt prinși în mrejele unei Africi mistice, a unui continent care vrăjește prin sălbăticie voalată în liniște și pace.

Volumul Tatianei Niculescu este un monolog pe mai multe voci. Cele masculine, persistente sunt întrerupte de cele juvenile, simple, naive, dar și de contrastantele discursuri feminine. Fiecare personaj își dezvăluie o excizie spirituală, traducându-și propria dramă în cuvinte și raportându-se la o cauză comună: mutilarea genitală.

Laurent Beauregard este modelul visătorului imatur, care deși ocupă o funcție diplomatică de impact, refuză cu desăvârșire să înțeleagă atrocitatea unor practici rupte din sânul legendelor africane, iar mania sa pentru Arthur Rimbaud, poetul călător și negustorul islamizat, îl împiedică și mai mult să disocieze realitatea de poezie. Acesta spune cu o nonșalanță copilărească despre expriența unor traume copilărești din care a ieșit doar cu sete de cunoaștere:

„Prin câte cufere de fier n-au zăcut cărțile mele, prin câte camioane n-au călătorit, purtate pe tot felul de șosele line ca-n palmă sau pline de gropi, peste câte mări n-au zburat, prin câte rafturi n-au stat și câte mâini străine nu le-au răsfoit într-o doară, de curiozitate, punându-le apoi la loc, la rastelul tăcerii lor înțelepte!”

La cealaltă extremă avem două voci copilărești, Hani și André, mica prințesă Leia africană și neînfricatul Luke francez. Doi mici temerari luptători care își împărtășesc simțămintele în cel mai nevinovat mod, departe de forfota în care viețuiesc.

În scenă își face apariția și Marie, modelul perfect de soție exilată care spune despre existența sa în această împărăție a deșerturilor:

„Și încă întâlnirile lor la un pahar de vin și o gustare sunt mai agreabile decât conversația pe care trebuie să o port eu cu celelalte neveste de diverși oficiali expatriați ori locali, care, și ele, în fond, ca și mine, trăiesc în umbra soților lor și fac schimb la nesfârșit de bârfe, păreri și impresii despre orice, de la rețetele de prăjituri la colierele de perlă și de la micile lor acțiuni caritabile la politica țărilor arabe”.

Și drama acestei Marie este una impresionantă, căci relevă încă o dată sensibilitatea și empatia feminină, care suferă de la cele mai mici fluctuații. Exact ca și vântul afarilor, localnicii istoriei noastre.

Popor de tradiție milenară, încercat de greutăți, dar convins de propria dreptate, aceștia nu renunță cu desăvârșire la a da o formă propriilor credințe. Își îmbracă fricile în dimensiunea djinilor și cred în forța vântului, care la ei este unul absolut fantasmagoric:

„Vântul roșu și vântul negru, de exemplu, aduc duhurile rele care le dau oamenilor dureri, febră, boli, sau le rătăcesc mințile. Atunci, se spune un descântec de deochi care schimbă direcția vântului. Totdeauna direcția bună e spre Sud, unde se află Șarpele sacru.”.

Milenarismul și tenacitatea acestor oameni se dezvăluie și în înțelepciunea cu care aspiră să își îmbărbăteze tinerele fiice, chiar dacă asta presupune dureri, chinuri și moarte. Crezul lor că „dacă știi să te uiți prin ochiurile năvodului…, vei vedea lungul zbor al șacalilor…” îi face imuni la intervențiile raționale ale celor care îi tot colonizează de secole. Asfel, aceștia fug departe de ochiul vigilent al civilizațiilor occidentale și se mulțumesc cu repetarea acelor mantre existențiale cu care se educă de-a lungul vremurilor.

Femeile lor continuă să creadă în poziția lor deficitară, deși la capitolul respectării tradițiilor acestea sunt cele mai sălbatice harpii. Ele ajung să spună despre ele însele că:

„Femeia trebuie să se învețe cu suferința, ca să facă față, mai târziu greutăților din deșert și bărbatului. Fecioarele cusute au parte de bărbați buni, cu stare…”.

Cu siguranță, acea mutilare fizică le implantează în creier cele mai absurde imbolduri, transformându-le în ființe amorfe și apatice, pentru care plăcerea reprezintă poarta deschisă a păcatului.

Tatiana Niculescu răscolește cu acest volum nu doar un fenomen mondial, ci încearcă să trezească niște imagini vii în ochii cititorilor, renunțând la o superficială narațiune:

„Cum e să ți se smulgă clitorisul și să fie aruncat la vulturi, să – ți fie tăiate labiile și să fii apoi cusută pe viu ori străpunsă cu o fibulă de os, fără anestezie, fără nimic, cât să rămână un mic orificiu prin care să urinezi?”.

Cred că după astfel de rânduri este imposibil să nu te gândești la blagoslovita ocazie de a fi născută în inima bătrânei Europe și să nu încerci un sentiment de profundă milă pentru fecioarele nefericite ale sălbaticei Africi.

P.S.: Dincolo de neprețuitul talent cu care Tatiana Niculescu și-a inventat acest carusel al personajelor și acțiunilor, se ascunde și o muncă de informare amplă, care necesită a fi pusă în valoare mai ales pentru o imagine clară a acestui fenomen, numit excizie feminină. Mutilarea genitală a femeilor (MGF) este definită de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) ca fiind procedura care constă în „îndepărtarea parțială sau totală a organelor genitale externe feminine, sau crearea altor leziuni organelor genitale feminine pentru non-motive medicale“. Prima atestare istorică a mutilării genitale a femeilor a fost făcută în anul 450 î.Hr. de către istoricul grec Herodot.

Sunt patru tipuri de excizii, care se practică de către triburile africane, dar și aborigene:

Tipul I – Sunnah= îndepărtarea prepuțului și a unei părți din clitoris. Este singura operațiune de acest fel care poate fi asemănată din punct de vedere medical cu circumcizia.
Tipul II – Clitoridectomia= implică excizarea clitorisului și de multe ori a labiilor minore. Este cea mai comună operație de acest gen care este practicată în Africa, Asia, Orientul Mijlociu sau Peninsula Arabică.
Tipul III – Infibularea sau circumcizia faraonică= este una dintre cele mai severe tipuri de excizie constând din excizia clitorisului, labiilor mici și părților interne ale labiilor mari urmând apoi ca acele două părți laterale ale vulvei să fie cusute, până ce se cicatrizează. Este lăsat un orificiu foarte mic pentru a se permite scurgerea urinei sau a sângelui menstrual.
Tipul IV – Introcizia= această formă de mutilare este practicată în special de aborigenii Pitta-Patta din Australia: Când o fată ajunge la pubertate tot tribul se adună cu femeile și bărbații laolaltă. Cel care urmează să facă această operațiune este un om în vârstă care lărgește orificiul vaginal al fetei folosind trei degete. În alte zone perineul este tăiat cu un cuțit de piatră, după aceea urmând ca fata să aibă mai multe relații sexuale cu un număr oarecare de bărbați tineri. Introcizia este practicată de asemenea și în Peru, unde fata este intoxicată apoi operată de o femeie în vârstă folosind un cuțit din bambus