Când pe malul lacului ți se întâmplă să trăiești

On Golden Pond (1981), cu Katharine Hepburn, Jane Fonda, Henry Fonda, în regia lui Mark Rydell este filmul pe care l-am tot avut în minte atât în timpul vizionării piesei, cât și mult timp după aceea. Rareori fac astfel de asocieri, de regulă mă duc cu gândul la cărți, sau, cel mai adesea, nu fac asocieri. Dar paralela de care vorbesc acum nu e întâmplătoare, zic eu. Și nici în defavoarea montării regizorale, Horia Suru adoptând una dintre cele mai bune formule posibile, textul în sine dictându-i ritmul și scenografia. Ce au în comun, filmul și piesa de teatru? În primu rând, societatea americană. Dar… putem transla subiectele din film, respectiv piesa de teatru pe malul oricăui lac din lume. Vă asigur că, în fond, problemele pe care le pun în discuție, tipologia relațiilor și deconstrucția acestora ar fi aceleași.

Pe malul lacului alegi să locuiești; sau să te odihnești; pe malul lacului alegi să urmărești viața în plină desfășurare – viața lor, nu a ta. Pe malul lacului e liniște. E pace. E ordine. Oare chiar așa să fie? Nu cumva toate acestea sunt niște clișee, în realitate malul lacului fiind doar un hotar între „aici” și „acolo”, între lumi și spații separate de o limită atât de fină, dar precisă? Malul trebuie să fie teluric, să-l simți sub picioare, nemișcător, să te poți înfinge în el la nevoie (îmi veni în minte expresia „a-ți fugi pământul de sub picioare – cred că pe malul unei ape e numai bine de experimentat treaba asta cu fugitul și tot restul).

Despre toate acestea este vorba în Vania şi Sonia şi Maşa şi Spike. Și încă alte câteva lucruri. Ei bine, da, ei sunt personajele propriilor lor vieți. Căci, nu-i așa, cum altfel ar fi putut fi adus Cehov în contemporaneitate decât prin intermediu pasiunii dusă la extrem a unui tată pentru dramaturgia marelui rus? Și dacă mai punem în ecuație și faptul că Sonia este liantul dintre Vania și Mașa, factorul alogen care vine să confirme/întărească niște patternuri greu de schimbat începem să ne dăm seama că așteptarea bâtlanului albastru e doar un pretext. Spike și Nina devin personajele „de control”, sateliții care gravitează pe orbitele vieții celor trei, excelentă abordare lui Horia Suru în această privință. Dar în tot univers tipic cehovian trebuia să existe și un factor al schimbării, o zăpăcită care-și știe foarte bine rostul în viața celorlalți, care preferă marginalizarea, tocmai pentru că așa-și poate vedea ea de ale ei. Casandra îi iubește pe Sonia și Vania, se simte asta dincolo de tot zgomotul cotidian stârnit de ea, îi este bine aici, în casa de pe malul lacului, unde instaurarea și menținerea ordinii pare să cadă în sarcina ei.

Spectacolul a luat premii la diferite festivaluri și pe bună dreptate. Bine, din punctul meu de vedere, ar mai fi putut lua. Actorii sunt mari, buni și dau dovadă de o știință a jocului greu de regăsit în alte montări din care ei fac parte. Lui Gheorghe Visu – Vania îi dă replica Liliana Pană – Sonia. Bănuiesc că au fost și alte perechi avute în vizor, dar sunt convinsă că principiul de selecție avut în vedere de regizor a funcționat. Liliana Pană este magistrală în felul cum alege să schimbe stările, costumele, emoțiile, cafeaua, prim-planul cu planul secund etc. Ea practic nu iese de pe scenă niciodată, deși fizic sunt momente când ea nu este acolo. Și ce mi-a plăcut și mai mult e că n-a fost umbra lui Vania, deși s-ar fi putut foarte bine adopta și o astfel de soluție. Că tot l-am pomenit pe Visu: m-am convins, deși nu cred că mai era nevoie, că iubește scena, că acolo, pe scândură, el este acasă. A jucat cu poftă, ca și cum ar fi fost la primele reprezentații, a fost dinamic, în dispoziție de joc. Și s-a jucat inclusiv cu sala. A polarizat atenția tuturor, dar nu și-a eclipsat partenerii de scenă. Și pentru asta îl apreciez și mai mult. Mașa are în Mihaela Rădescu ceea ce pentru actor reprezintă haina; cu alte cuvinte, mănușa și-a găsit stăpâna. O vedem trecând prin toate stările, ducându-și spaimele în spate până la prăbușire și chiar mult dincolo de momentul critic, dar, ce e mai important, o vedem renăscând. Și aici Horia Suru merită aprecieri – pentru că putea să îngroape personajul/rolul în platitudinea unei abordări stereotipe și să o facă pe Mașa să arate ca o simplă starletă de Hollywood, ceea ce nu e cazul acum deloc. Ștefan Lupu îl joacă de toți banii pe Spike; fără a fi ridicol și, mai ales, fără a fi manierist. Îi dă culoare și „condiment” în doze atent controlate și s-a înfrânat suficient de mult, încât să nu cadă în ridicol. În ciuda aparențelor, Casandra și Nina nu sunt personaje secundare, deși au roluri episodice. Și cred că fără ele piesa ar fi fost dezechilibrată sau, mai rău, dezarticulată. Andreea Grămoșteanu este demențială în scenele cu magia voodoo, cât despre Ana Bianca Popescu, în scena cu Molecula chiar arată ce poate.

Tot pe malul lacului se încheie și ultima scenă a piesei. Numai că perspectiva e total schimbată – va trebui să vedeți piesa ca să vă convingeți singuri că așa e. Bâtlanul albastru este pomenit iarăși, dar parcă nici nu mai contează dacă vine sau nu. Vania, Sonia și Mașa aleg să urmărească în continuare bâtlanul albastru? Ei bine, nu vă spun. Vă provoc să mergeți să vedeți piesa.