Spulberatic. Aici, unde pământul se sfârşeşte şi începe marea…

Am citit în ultima vreme literatură română contemporană scrisă foarte bine, însă destul de puţin cunoscută. Nici nu ştiu dacă e corect să folosesc sintagma literatura ultimului val, în orice caz, vorbesc despre cărţi apărute relativ recent, care mai au o şansă de a deveni foarte cunoscute dacă apar la edituri preocupate de promovarea autorilor neintraţi în canon. Ca cititor cu timp limitat, cu viaţă personală/profesională, nu pot citi toate cărţile din lume. Uneori, nu reuşesc să ajung nici măcar la cele care ar merita cu adevărat să fie citite. Cu Spulberatic am avut noroc, ne-am „întâlnit” imediat după ce am citit Felii de lămâie.

Povestirile din volumul Felii de lămâie (Polirom, 2015) au o problematică actuală, personaje credibile şi inedite, ca tipologie, un ritm alert, cu multe întorsături ale situaţiei, şi stil rafinat, inserţii psihologice şi secvenţe de poezie a vieţii. Aceste elemente care creează o amprentă stilistică se regăsesc în romanul Spulberatic (Polirom, 2018), la altă scară, aşezate în macrostructura textului-evantai, care se desface sau se pliază pentru a prinde într-un con de lumină, ca pe o scenă, un personaj, o întâmplare, o imagine – garoafele albe, pianina doamnei C., muzica lui Mozart, o agendă secretă, expoziţia submarină de statui, versul lui Camões, nimic nu e ceea ce pare, inscripţia de la Cabo da Roca, Aici, unde pământul se sfârşeşte şi începe marea…

Romanul Ancăi Vieru este interesant şi prin felul în care construieşte intriga. Cu fiecare pagină, se deschid tot felul de sertare ale povestirii, care sunt, ulterior, închise în altă pagină, dar pe care, ca cititor, le-ai înregistrat deja ca având o semnificaţie, secvenţe de care nu te desparţi uşor – e ca atunci când rămâi în minte cu o frază muzicală, note reverberând în memoria ta, sub formă de impresii şi judecăţi de valoare. Povestea merge până la un punct în care, nemaislujind firului epic principal, este abandonată. De aceea, un timp te simţi ca un detectiv, ca un căutător de indicii. Ai impresia că va fi vorba mai ales despre Ada Cărare, o femeie a cărei viaţă se împarte între soţ, amant şi copil, sau despre Liana, povestitoarea de vise, prima care aminteşte de nişte statui ajunse pe fundul apei, despre domnul Bucur, colecţionarul de timbre internat la psihiatrie, sau despre viaţa unor angajaţi la stat, în perioada de dinainte de Revoluţie – sistemul corupt, bazat pe acel PCR (pile, cunoştinţe şi relaţii), cu delatori plătiţi sau voluntari, brigadieri, nomenclaturişti şi pescuitori în ape tulburi etc. Impresiile primei lecturi, derutante uneori, te ajută să ajungi la nivelul de profunzime al textului, acela în care descoperi deschiderile tematice şi diferitele straturi ale ficţiunii.

Structura textului cere atenţie, fiindcă anumite pagini îţi oferă indicii, anticipând evoluţia lucrurilor. De pildă, chiar de la început este menţionată un fel de ghicitoare, funcţionând ca un test, o întrebare care capătă în roman două răspunsuri fundamental diferite: Stă pe apă/ şi nu se îneacă. Apa este a Dunării, în zona Porţile-de-Fier, foarte aproape de graniţa sârbească. Lumina stă pe apă şi nu se îneacă, aşa ar trebui să sune răspunsul previzionat. Răspunsul se schimbă când Ada îşi dă seama că este posibil ca, fără voia ei, să fi oferit informaţii despre bărbatul de care fusese într-un fel îndrăgostită. Umbra e celălalt răspuns. Cei care dispar intră în umbră – la Canal, în gropile comune, înecaţi în apele Dunării. Sunt însă în romanul acesta atât de frumos scris şi iubiri care dispar, relaţii care nu se mai justifică, nici social, nici emoţional, divorţuri inacceptabile (la vremea aceea) pentru organizaţia de partid, dar perfect justificate pentru cei care vor să-şi protejeze familia de consecinţele unei evadări peste graniţă. Şi iubirile intră în umbră.

Pe anumite secvenţe, romanul Spulberatic îţi aminteşte de scrierile lui Alexandr Soljeniţîn despre Arhipelagul Gulag, mai ales prin tehnica documentării, prin efortul de a strânge mărturiile supravieţuitorilor, de a recupera puţinele jurnale şi corespondenţa vremii, de a merge în căutarea gropilor comune, a locurilor unde au fost comise atrocităţi rămase neştiute şi nepedepsite. Într-un fel, istoria se repetă cu fiecare generaţie. Cei care vorbesc, în plină epocă a cenzurii şi a terorii, sunt puţini. Muzica ta e tăcerea. Momentele în care apar astfel de mărturii modifică definitiv percepţia pe care personajele o au asupra vieţii, marcând trezirea conştiinţei sociale, sub presiunea vinovăţiei de a fi trăit în ignoranţă. Tibi Vreme află, din întâmplare, ce s-a întâmplat cu familia lui, lucruri pe care le ştiuse parcă dintotdeauna, înţelese pe jumătate sau intuite, fără să poată avea, până la mărturia unui supravieţuitor, întreaga imagine a ororilor epocii staliniste:

„̶ Dar nu ţi-am spus nimic de brigăzile de pedeapsă. Acestea erau cele mai rele, acolo erau duşi cei recalcitranţi, cei care fuseseră turnaţi că sunt împotrivă, că au zis ceva sau mai ştiu eu ce… Sau pur şi simplu care încercau să ridice moralul celorlalţi. Erau adunaţi seara şi băgaţi în nişte barăci cu pături la geamuri. Unii îi băteau şi alţii cântau la acordeon ca să nu se audă ţipetele. Îi loveau pe unde apucau cu bâte, cu bastoane… Îi trânteau pe jos şi îi călcau în picioare ore în şir.

S-a uitat la mine şi a repetat.

̶ Închipuieşte-ţi ce însemna asta. Ore în şir. Şi să nu crezi că a doua zi te duceau la spital. Ieşeai la lucru ca de obicei. Cel mai rău a fost în iunie ’51, într-o noapte au luat mulţi, de prin toate brigăzile. Toată noaptea s-au auzit acordeoanele şi am ştiut ce înseamnă. M-a fixat cu privirea. Bunicul tău era printre ei. A doua zi l-am văzut, dar în prima clipă nu l-am recunoscut, atât de tumefiată şi învineţită îi era faţa. Avea şi nişte coaste rupte şi abia se mişca.

Mi-aş fi astupat urechile, deja nu mai puteam să împiedic cuvintele să se transforme în imagini. Ale verii şi toamnei care au urmat, când bunicul era din ce în ce mai slab şi mai bolnav, răzbit de oboseală, de bătăi, de lipsa de hrană. Nu mai putea face faţă ritmului infernal de muncă, nu mai căpăta nici raţia aia mizeră. Ultimele zile le petrecuse la infirmerie, dar în zadar. Pneumonia îl doborâse.” (p. 133)

La rândul său, Andrei, fiul lui Tiberiu, se tranformă într-un căutător: nu mai ştie nimic despre tatăl său, a cărui umbră îl însoţeşte permanent. Ultima dată când şi-a văzut tatăl, Andrei avea 9 ani. Singura legătură dintre cei doi, tată şi fiu, o constituie cele patru cărţi poştale primite, la intervale mari, din diverse colţuri ale lumii. Aceste fotografii sunt o lecţie despre lectura imaginii, despre cum trebuie să priveşti ca să vezi în spate povestea, ţinând cont de subiect şi de sensibilitatea celui care stă în spatele obiectivului. Imaginile sunt şi un fel de călăuză a celui care, spulberatic fiind, preferă viaţa în forma ei de perpetuă rătăcire. Şi, nu în ultimul rând, aşa cum se vede din acest roman scris cu subtilitatea mijloacelor psihologiei, păstrând forţa documentară şi rafinamentul estetic, dincolo de orice fotografie, viaţa îşi urmează cursul ei implacabil, între lumină şi umbră:

„̶ Nestatornic, a spus la un moment dat Sorina. Schimbător. Hoinar. Spulberatic, ca nisipul dus de vânt. Şi nu e ceva în sensul rău, ci are legătură cu acea nelinişte care te împiedică să stai undeva, să te legi de ceva sau de cineva care să te ţină pe loc.” (p. 246)

Spulberatic, romanul Ancăi Vieru, face parte din categoria cărţilor speciale, pe care mi-ar plăcea să le aşez într-o listă de lecturi contemporane de referinţă. Cartea se citeşte uşor, pentru că are o curgere frumoasă a frazei şi naraţiune densă, surprinzătoare, care te iniţiază într-o zonă importantă pentru identitatea individului şi a colectivităţii, deschizând subiecte, dacă nu tabu, cel puţin delicate, puse şi astăzi sub pecetea tainei sau, mai grav, a uitării. Spulberatic este, fundamental, o carte despre memorie şi identitate, despre iubire şi căutarea adevărului.

Spulberatic de Anca Vieru