Și din piatră seacă … – „Vinul de piatră” de Ștefan Goanță

Seria romanelor care descriu colectivizarea și/sau instalarea regimului comunist în România anilor postbelici este destul de lungă și neomogenă din punct de vedere valoric. Primul autor care-mi vine în minte este Nicolae Breban, cu Îngerul de gips, un roman pe care n-ai cum să-l ingori atunci când faci un inventar al scrierilor referențiale pentru tema adusă în discuție. De asemenea, de neignorat sunt jurnalele și memoriile celor care au trăit acei ani cumpliți, plini de privațiuni de tot felul și marcați de limitarea (până la suprimarea totală a) drepturilor individuale, deposedarea de proprietăți fiind decivisă pentru destrămarea unor familii și înfrângerea definitivă a unor destine. Nu fac acum o trecere în revistă a titlurilor care alcătuiesc literatura acelor ani (multe dintre ele fiind publicate abia după 1989, din motive lesne de înțeles), doar am vrut să stabilesc cadrul de referință pentru romanul despre care vreau să fac vorbire aici: Vinul de piatră de Ștefan Goanță, reeditat în 2017 la eLiteratura, o reeditare destinată în special pentru românii din diaspora (cel puțin așa am înțeles din textul de prezentare al cărții de pe amazon.com).

„Tot o dată pentru totdeauna s-a demonstrat că dispersarea forțelor de muncă în activități aventuriste a făcut ca ceapeul din comună, deși mergea cu avânt înainte, să meargă prost. S-a vorbit apoi despre frânarea intenționată a progresului tehnic prin apelarea la unelte primitive, despre descentralizarea conducerii, despre abuzuri etc. Cineva a observat că minerii ar trebui scoși la pensie după șaptezeci de ani, pentru a se evita astfel și irosirea inepuizabilului lor potențial fizic, și automarginalizarea neproductivă. Revelatoare a fost demonstrația – tot o dată pentru totdeauna – a unui sociolog sau așa ceva. Nivelul de trai deosebit de ridicat de la sate a intrat în impact cu mentalități vechi și, suprasaturați de binele de tip nou și în imposibilitatea de a se adapta din mers, bătrânii fug la mămăliga fiartă pe pirostrii. Se impune – o idee preluată și dezvoltată de un factor culturnic – se impune atragerea acestora la căminul cultural și la bibliotecă, încadrarea în formații artistice de amatori și abonarea la cât mai multe publicații de partid. Notabile și remarcile unui medic. Claustrofobia este cauza multor boli psihice și, datorită depărtării de centru, diminuează consumul de aspirină și vitamina C, consum ce a scăzut alaramant, favorizând profilaxia empirică prin buruieni băbești.”

Subiectul în sine este dat de saga unei familii dintr-un sat bănățean, acolo unde colectivizarea pare că se face în aceiași termeni ca peste tot în România – divizarea familiilor în două mari ramuri (tradiționaliștii/conservatorii vs speculanții/oportuniștii); încălcarea repetată a drepturilor de proprietate, violențe și jafuri, instalarea haosului și a omului nou la putere, supraviețuirea opozanților regimului, uneori la limită etc. Cucu este tatăl, un om respectat în sat, care are o fiică; aceasta se căsătorește cu Licențiatul, are copil/copii și rămâne în casa bătrânească, după ce Cucu refuză să colaboreze cu comuniștii. Bejenia acestuia începe cu anii de minerit, după care urmează anii în care întemeiază pe costele dealului de lângă satul natal un alt sat, căruia oamenii i-au spus tot Cucu, recunoscându-i acestuia rolul de întemeietor. Povestea are câteva episoade dramatice, de sine-stătătoare, care se împletesc cu istoria națională: anii de colectivizare, plini de violențe și jafuri, anii de o oarecare acalmie, când se încerca o adaptare la noua situație (anii când încă mai existau mișcările de rezistență din munți și mici enclave de oameni care nu au vrut în ruptul capului să cedeze în fața comuniștilor); anii de după marele dezgheț, când populația se confruntă cu și mai mult haos; sărăcia accentuată a anilor ´80 etc.

„Trecuseră ani, zeci de ani sau numai clipe de când semnaseră cererile de intrare în ceapeu? Oricum, era prea puțin pentru uitare, cu toate că între timp îi bântuiseră și alte nenorociri care se înghițeau unele pe altele. Uitaseră însă altceva. Uitaseră că în tot acest amar de ani fiecare fusese numai una bucată individ în marea grămadă. Dintr-odată se transformaseră din lume în oameni și asistau activ la cea de-a doua lor naștere, vestită și aceasta tot de strigăte, dar nu de strigătul pruncului, ci de cumplitul oleooo! menit să rupă baiera ombilicală care-i lega de maica lume. Nu se înțelegea aproape nimic din ceea ce spuneau și, deocamdată nici nu trebuia. Important era că le venise glasul. De teamă ca minunea acestei veniri să nu se spulbere și să-i lase cu vorbele nespuse, vorbeau repede, tare și cu voluptate, impulsionați de faptul că se aud. Ai casei nu intraseră încă în vârtejul vorbelor.”

Ce e interesant la acest roman este faptul că autorul a ales să redea saga familiei Cucu într-o stil literar ce pare ușor ridicol cititorilor contemporani; o împletire de metafore (ce se cer citite și de două ori ca se le prinzi sensul în frază și narațiune) și fapte descrise într-un stil aproape frust, asemănător consemnărilor diaristice, semn că martorul acelor vremuri n-avea timp prea mult pentru meditație/reflecție. Descrierile de personaj sunt savuroase și adecvate tipologiei umane de fond: Cucu este un personaj complex, care se lasă greu de pătruns, ale cărui fapte sunt de neînțeles pentru toți, dar care, paradoxal, reușește să coaguleze o lume întreagă în jurul lui (opoziția față de regim capătă astfel sens și concretețe), Licențiatul este tipul avarului, despre ale cărui fapte n-ai cum să te îndoiești niciodată, îți este foarte clar în ce categorie intră acțiunile lui; Silicozistul și învățătorul vin să compună un tablou de personaje pitoresc și realist, în aceiași măsură. Alternativa la vechiul sat este Cucu, satul născut din pustie, din mâinile lui Cucu bătrânul, din disperarea lui. Vița-de-vie care ajunge să rodească atât de frumos și să dea un vin de piatră dulce și înmiresmat, care se savurează, nu se bea (degustarea în sine este un ritual asemnănător împărtășaniei din biserica ortodoxă). Lumea veche ajunge să supraviețuiască celei noi tocmai pentru că vița-de-vie rezistă la condiții geografice și de climă deloc favorabile cultivării sistematice (agricultura de tip CAP nu dă rezultate atât de bune nici pe departe!). Opoziția constantă dintre vechi și nou n-are un câștigător de fond, deși există cel puțin două momente hotărâtoare în lunga confruntare dintre cele două tabere. Scriitorul lasă aici loc de interpretare, dând de înțeles că „la vremuri noi cu oameni vechi” n-are cum să fie o soluție foarte bună pe termen lung.

«Cucu nu era omul care să cedeze sentimentelor. De la hai, mă, domnule, și fugi de-aci! a trecut la porunci. „Caută, bre caută” Nu se poate să nu mai găsești vreo fărâmitură!” „Nici strop, vere! Uite, dacă lumea asta ar arde și eu aș putea s-o sting punând numai un deget, mintea m-ar îndemna să-l pun, dar inima nu. Nu m-ar durea că arde și nu m-aș bucura că eu am izbăvit-o. Inima mi s-a stins, vere Cucule, vatra aia din care învlăstărea bucuria și întristarea. Acolo îmi țineam eu puterea. Putere de cealaltă, de-a minții, e multă și să fie tot mai multă, mai multă decât trebuie, bună sau rea din cale-afară, de ispravă, de râs sau de plâns, să ai bucuria și necazul alegerii. Dar să n-o mănânce pe cealaltă, a inimii, pe soră-sa cea bună, să n-o mănânce, că mor amândouă. Pricepi tu ce-ți spun eu, vere? Pricepi, că ești mai tare ca mine în ale priceperii.” „Hai, bre, și fugi de-aici!” „Ești, ești, Cucule. Ale tale, surorile, nu se cartă. Știi tu ce ce să-i dai fiecăreia ca să fie împăcate amândouă. A mea, cea care mi-a fost suflet, s-a dus și m-a lăsat copac încă în picioare, dar uscat, lemn care nu mai simte mângâierea ploii, a vântului și a păsării. Ai zice, văzându-mă, că trăiesc și așa, mort. Că sunt, sunt, dar de trăit nu mai trăiesc.” „Pofta de viață îți ine trăind, mă domnule!” „Așa e. Numai că pe mine nu mă mai doare nici o durere și nu mă mai bucură nici o bucurie. Da´ ce, numai oameni se află pe lumea asta? Ăhăăă! Eu numai de oameni sunt rupt, nu de lume. Nu vezi tu ce lume e în jurul nostru?”»

Comprimarea anilor de regim comunist (în al patrulea an, au trecut opt ani etc.), nedatarea exactă a unor evenimente, nu există nici referințe geografice foarte clare – toate acestea concură la ideea că oamenii vor să uite, să treacă mai repede peste toate traumele unui regim totalitar prin definiție. La începutul romanului există câteva referințe clare la datinile și tradițiile specifice acelor locuri, astfel încât povestirea capătă de multe ori aspect de basm. În partea a doua stilul se schimbă total, seamănă în multe locuri cu stilul jurnalistic, metafora este eliminată total din pagină, semn că pragmatismul s-a instalat definitiv și irevocabil. Personajele, în schimb, rămân acolo, între copertele romanului, cresc sau se împuținează după cum aleg să-și croiască drumul în viață. Memorabil portretrul Silicozistului, după cum și Cucu are partea lui de glorie, creionată subtil în succesiuni de replici și acțiuni care-i scot la lumină noi și noi trăsături (un portret creionat din tușe de caracter care-l fac credibil, pentru că are și calități, dar și defecte, care devin manifeste în momente cheie).

Vinul de piatră este o frescă a unei lumi la care ne raportăm și astăzi, la 30 de ani dela Revoluție, dihotomic. Nici autorul nu face excepție: se simte în multe locuri nostalgia tinereții (petrecută în plin comunism, marcată de „avântul socialist”), pentru ca în multe alte locuri să răzbată regretul că lumea satului autentic, cel de pe vremea bunicilor, a dispărut definitiv. Cititorii trecuți de o anumită vârstă îl vor citi într-o anumită cheie, în schimb nu știu câți dintre cei tineri vor avea răbdarea să găsească dincolo de succesiunea unor acțiuni mai mult sau mai puțin autentice filonul din care s-a născut literatura lui Ștefan Goanță.

Vinul de piatră de Ștefan Goanță