O apariţie salutară în spaţiul editorial de la noi, din cel puţin trei motive. În primul rând vorbim de un titlu care a provocat aprinse reacţii şi discuţii violente în spaţiul public american şi nu numai încă din momentul apariţiei. Orice discuţie la zi asupra unui subiect presupune parcurgerea bibliografiei momentului. În al doilea rând, este un titlu mai mult decât semnificativ în bibliografia antireligioasă modernă, fiind paradigmatic pentru un anume tip de gândire şi pentru un anume stil de argumentare. Nu în ultimul rând, este de apreciat apariţia oricărui titlu care poate scoate disputa dintre religie şi secularism de la noi din stadiul infantil şi steril în care se zbate acum. Cititorul român care nu are opţiunea cititului în limbi străine este practic lipsit, în acest moment, de o bibliografie seculară serioasă, din care să-şi poată face o idee corectă asupra noii viziuni despre lume, asupra propunerilor ei pozitive şi fertilizatoare. Secularismul este cunoscut intelectualului român (mai degrabă conservator prin tradiţie) din potretele de tip “strawman” realizate de activiştii religioşi, din acţiunile punctuale şi pilduitoare ale unor politicieni atipici ca Remus Cernea sau din activitatea marginală, dar vizibilă, a ASUR. Dar secularismul nu este în primul rând asta. Secularismul este o construcţie pozitivă, o viziune coerentă despre lume clădită pe opţiuni axiologice clare şi (bine) argumentate. A înţelege că nu există Dumnezeu sau a-ţi declara imposibilitatea de a te pronunţa poate fi o experienţă spirituală la fel de profundă, de zguduitoare şi de fertilă cu a crede că Dumnezeu există. Şi nu, secularismul nu este echivalabil cu comunismul sau cu (neo)marxismul cum se repetă ad nauseam în mediile clericale sau larg religioase. Până una alta, este greu să nu observi că singura instituţie condusă (aproape) totalitar în acest moment, în România, este biserica naţională.
Citind cartea lui Sam Harris (în excelenta traducere a lui Alexandru Anghel, coordonatorul remarcabilei colecţii COGITO a editurii Herald), nu poţi decât să constaţi cu surprindere că Harris nu este omul portretizat în mediile ostile lui, conservatoare, dar nu numai. Găsim un Harris pătimaş şi emoţionat (scrierea cărţii a început la o zi după atentatele de la World Trade Center), dar nu un Harris “isteric”, cum a fost adesea caracterizat. Ne aşteptăm să găsim un ins cu o viziune limitată si inevitabil răuvoitoare, incapabil de raţionare serioasă şi iraţional în lupta sa, un semidoct plin de prejudecăţi, un epigon nedemn al “marilor atei”, de la Hume la Russell. Găsim în schimb o carte documentată minuţios (aproape o sută de pagini de note şi referințe bibliografice), un autor cu bibliografia parcursă şi asimilată, o bibliografie diversă, serioasă şi interdisciplinară. Găsim un ins care a interiorizat tradiţia critică de până la el şi, nu în ultimul rând, un autor bine pregătit filosofic, capabil de rigoare epistemică şi perfect conştient de ceea ce este convingător şi ceea ce este atacabil în argumentaţia sa. Cartea nu oferă doar o desfăşurare teoretică coerentă şi puternică, ci şi o veritabilă plăcere intelectuală.
În mod paradoxal, Sfârşitul credinţei nu este o carte îndreptată împotriva religiei. Ea este mai degrabă, aşa după cum sugerează şi titlul în mod transparent, o carte îndreptată împotriva credinţei. Ea nu se îndreaptă cu precădere împotriva credinţei religioase decât în măsura în care aceasta este paradigmatică pentru atitudinea iraţională blamată de autor. Credinţa, asa cum este definită de Harris, “este pur şi simplu dreptul pe care şi-l oferă fiecare de a continua să susţină idei atunci când nu mai are motive să o facă“. Din această perspectivă, ataşamentul intelectual şi afectiv faţă de o religie sau de o ideologie seculară este la fel de blamabil. Staliniştii nu sunt cu nimic mai buni decât fundamentaliştii religioşi.
Cartea desfăşoară o argumentaţie convingătoare şi tulburătoare (pe care vă îndemn să o descoperiţi singuri) în jurul câtorva teze pe care le consider foarte tari. Ideea fundamentală a cărţii este aceea că orice credinţă religioasă, întrucât se desfăşoară în jurul unui miez dogmatic, adică a unui miez nenegociabil, este intrinsec intolerantă faţă de viziunile alternative despre lume. Desigur, există credincioşi moderaţi, credincioşi care pot accepta dialogul, care pot privi lucrurile ecumenic şi care pot preţui chiar valorile legate de diversitatea credinţelor, aşa cum am văzut şi recent. Dar, pentru orice credincios, există o sumă de enunţuri (care induc comportamente şi atitudini faţă de ceilalţi) pe care nu este dispus să le negocieze, pentru că, dacă ar face-o, ar înceta să devină credincios. Astfel, credinciosul ideal este în esenţă un fundamentalist. Moderatul nu este decât cel care a acceptat să negocieze o parte (cu cât mai mare, cu atât mai multă moderaţie) din corpul său doctrinar sub influenţa loviturilor “de baros” ale spiritului secular. Discursul religios nu are în sine resursele care să-l ducă la “moderaţie” întrucât el nu posedă prin definiţie instrumente autocritice, instrumente de revizuire a adevărurilor dogmatice. Cineva ar putea argumenta că adevărurile dogmatice nici nu sunt în principiu testabile/falsificabile şi că scapă jocului de confirmare/infirmare pe care ştiinţa şi-l impune sieşi. Dar, observă Harris, întrucât discursul religios nu se limitează la a desena hărţi ale cerului, ci se dorește a fi în esenţă o viziune despre lume, despre originea omului şi despre rostul său, despre moralitate, despre bine sau despre rău, el nu poate scăpa jocului întemeierii care se cere oricărei cunoaşteri umane cu pretenţii de adevăr. De altfel, credincioşii, vede bine Harris, acceptă primatul raţiunii în orice chestiuni, cu excepţia celor dogmatice. Iar faptul că niciun credincios nu este insensibil la confirmări este evident în aceea că toată istoria credinţei este presărată cu dovezi şi “semne”.
Astfel, credinciosul nu este iraţional, el este perfect raţional în acceptarea premiselor sale, furnizate printr-un act de credinţă. Credinciosul care refuză transfuzia sangvină a copilului său este la fel de raţional ca un profesor de logică, iar în gândirea atentatorului sinucigaş rareori se vor găsi sofisme evidente. Dacă te crezi răsplătit cu vârf şi îndesat pentru martirajul tău, cel mai raţional lucru pe care ţi l-ai putea dori ar fi să ajungi cât mai repede în lumea de dincolo. Astfel, crede Harris, firul care duce în cel mai rău caz la crimă şi în cel mai bun la dispreţul intolerant, stă în tipul intrinsec de raportare la lume pe care-l presupune credinţa:
“Dacă ne propunem să vorbim despre o anumită latură inferioară a naturii umane, ar trebui să introducem printre primele subiecte de discuţie dispoziţia noastră de a trăi, de a ucide şi de a muri în numele unor afirmaţii pentru care nu avem nicio dovadă.”
Ori, acest lucru este inacceptabil. Dacă ar fi să fie redus la o singură propoziţie, fundamentul programului etic descris în această carte este asumpţia că orice cantitate de suferinţă reală care este produsă de o credinţă nejustificată este inacceptabilă.
Desigur, lui Harris i se pot reproşa multe. De exemplu, i se poate reproşa unilateralitatea criticii îndreptate împotriva credinţei. Credinţa, se va spune, este un fapt interior complex, care nu poate fi redus la o simplă reprezentare epistemică asupra lumii. Şi, totuşi, edificiul credinţei nu poate rezista dacă îi este retasă întemeierea epistemică. Precondiţia pentru ca viziunea religioasă să clădească o viaţă sprituală complexă este ca ea să fie adevărată. Credinciosul care rosteşte Crezul formulează, de fapt, enunţuri. Se poate obiecta apoi că întreaga efervescenţă şi întreaga constelaţie de produse culturale umane care au izvorât din credinţă sunt în sine o justificare şi poate o dovadă cu privire la caracterul genuin al adevărurilor religioase. Doar că oamenii au caracteristica fascinantă de a produce spirit din ficţiuni, de a închega o spiritualitate complexă în jurul unor plăsmuiri. Orice istorie a literaturii este o dovadă per se. Se poate obiecta că, pentru credinciosul care simte certitudinea propriei sale convingeri, criticile de acest fel sunt şi inutile, şi ineficace. Da, spunem odată cu Harris. Şi tocmai asta e înfricoşător. În fond, convingerea fierbinte a savantului nu este acceptată drept probă în niciun laborator ştiinţific al lumii. Iar, pe de altă parte, ceva îmi spune că în mintea oricărui atentator care ia cu sine dincolo zeci de nevinovaţi există cel puţin o convingere fierbinte.
Dezamăgiţi vor fi şi cei care se vor aştepta să găsească în Harris un ateu dogmatic. Autorul reuşeşte remarcabila performanţă de a aplica propriilor sale convingeri aceleaşi filtre critice folosite în neiertătoarea sa analiză. Celor care îl asociază pe Harris cu un ateu, le ofer paragraful următor. Acestea, nu sunt cuvintele unui dogmatic:
“Majoritatea oamenilor de ştiinţă se considera fizicalişti, ceea ce înseamnă, printre altele, că sunt de părere că atât viaţa noastră mentală, cât şi cea spirituală, depind complet de mecanismele cerebrale. Potrivit acestei perspective, atunci când creierul nostru moare, încetează şi fluxul conştiinţei noastre. Mulţi oameni de ştiinţă apără această concepţie ca şi cum ar fi un sacrament special… Dar adevărul este că nu ştim ce se întâmplă după moarte…. Ideea că propriul nostru corp produce conştiinţă nu este altceva decât un articol de credinţă al oamenilor de ştiinţă actuali.”
Ceea ce arată că nici comunitatea celor mai critici oameni de pe Pământ nu este ferită întru totul de dogmatism şi de pericolele “credinţei”.
Ce punem în loc? Va avea credinţa un “sfârşit”? Cum va arăta “viaţa după credinţă”, folosind expresia lui Philip Kitcher? Pariul secular al lui Harris este că morala, care nu are nevoie de credinţă pentru a fi întemeiată, poate fi resemnificată în lumina originii sale veritabile, anume grija de a contribui la fericirea celorlalţi şi de a-i ajuta, în măsura în care putem, să evite suferinţa:
“Este un cerc care ne leagă unii de ceilalţi: toţi vrem sa fim fericiţi. Sentimentul social de iubire este una din principalele surse ale fericirii, iar iubirea presupune preocuparea pentru fericirea celorlalţi.”
Noua morală nu va fi imună la fapte şi nu va considera sacrosanct niciunul dintre adevărurile sale. “Singurul lucru sacru sunt faptele”. Ea îşi va verifica şi revizita continuu intuiţiile, va primi cu deschidere şi interes orice i-ar putea lărgi sfera de beneficii. Nu vor exista subiecte tabu, aşa cum nu vor exista “nu”-uri sau “da”-uri iraţionale. Nu va asuma omul ca centru al Universului, nici ca măsură a tuturor lucrurilor. Va fi o etică a fragilităţii, una poate într-adevăr integral umană. Etica şi spiritualitatea nu au nevoie de divinitate şi cu siguranţă nu sunt incompatibile cu raţiunea:
“Nu ştim ce ne aşteaptă după moarte, dar ştim că vom muri. Negreşit, este posibil să trăim în mod etic – preocupându-ne sincer de fericirea celorlalte fiinţe conştiente – fără a presupune că ştim lucruri în privinţa cărora suntem în mod evident ignoranţi… Omul nu este măsura tuturor lucrurilor. Acest univers este plin de mister. Simplul fapt al existenţei acestuia şi al existenţei noastre este un mister absolut şi singurul miracol demn de acest nume… Nu trebuie să îmbrăţişăm niciun mit pentru a ne uni cu profunzimea circumstanţelor noastre. Nu trebuie să venerăm niciun Dumnezeu personal pentru a ne cutremura în faţa frumuseţii şi imensităţii creaţiei. Nu avem nevoie de ficţiuni tribale pentru a conştientiza într-o bună zi că de fapt ne iubim semenii, că fericirea noastră este inseparabilă de a lor…”.
Nenumărate critici pot fi aduse argumentaţiei lui Harris, nenumărate polemici pot porni de la paginile lui. Poate că religiozitatea este un existenţial şi nu o etapă ce trebuie depăşită şi care poate fi depăşită (zâmbim?) în decursul unei generaţii. Poate că Harris însuşi divinizează raţiunea într-un mod cvasi-religios. Poate că este răuvoitor şi nedrept în necruţătoarea analiză făcută Islamului. Şi poate că într-adevăr nu regăsim în rândurile lui fineţea argumentativă a unui Hume sau a unui Russell. Dar, dincolo de asta, Sfârşitul credinţei rămâne una dintre cele mai puternice cărţi ale ultimelor două decenii, care nu trebuie să lipsească din bibliografia oricui se preocupă de religie, teroare sau viitorul raţiunii.
Sursa foto autor: www.ted.com
Editura Herald;
Anul apariției: 2015;
Nr. pagini: 352;
Traducere: Alexandru Anghel;
ISBN: 978-973-111-563-4.
