Sărăcuțul lui Dumnezeu. Predică pietrelor și florilor sălbatice

„Ne aflăm în constelaţia lupilor. Sfântul Francisc este un miel mic şi ne place – exact pentru că suntem lupi.” (Jurnal de călătorie Italia, Egipt, Sinai, Ierusalim, Cipru, Moreea, traducere din neogreacă și note de Ion Diaconescu, Humanitas, 2013, p. 15)

Așa începe Jurnalul de călătorie (1926-1927) al lui Nikos Kazantzakis, cu evocarea figurii luminoase a Sfântului Francisc. Că sfinții sunt din altă alcătuire decât oamenii obișnuiți se vede din multe episoade ale romanului Sărăcuțul lui Dumnezeu – scris în 1954 (când Nikos Kazantzakis avea 71 de ani) și publicat doi ani mai târziu. Kazantzakis vizitase Italia în 1926, fiind puternic impresionat în Assisi de nepotrivirea dintre aureola sfântului, prezentă mai mult ca oricând în piața orașului, și agitația pelerinilor (în jur de două milioane în numai trei luni), într-o perioadă în care se împlineau 700 de ani de la moartea sfântului Francisc. Pe 3 octombrie 1226, Musolini proclamase zi națională, confiscând valorile franciscane pentru a face propagandă mișcării fasciste. Venit anume din Spania pentru această zi, Kazantzakis observă transformarea caselor în hoteluri și a localnicilor în negustori lacomi, dar reușește să se refugieze într-un loc în care Sfântul și-a început misiunea, aceea de a transforma trupul în duh. Multe fragmente din Jurnalul de călătorie… în Italia apar, ulterior, ușor modificate, în romanul Sărăcuțul lui Dumnezeu, așa cum este și cazul acestei secvențe:

„Mă aşez într-o mică piaţă din Assisi, vizavi de un locşor unde a fost casa părintească a sfântului, şi mă gândesc la toată drumeţia lui sufletească, donquijotescă. Când a început să propăvăduiască în această piaţă de-aici – în aprilie 1207 – copiii de pe drum îi aruncau dindărăt cu pietre şi noroi, şi el, copilul de nobil al oraşului, dansa în mijlocul pieţei, în faţa tatălui său furios, şi striga: Vreau să zidesc o biserică; oricui îmi va da o piatră, Dumnezeu îi va da un dar; oricui îmi va da două pietre, Dumnezeu îi va da două daruri; oricui îmi va da trei pietre, Dumnezeu îi va da trei daruri!

Toţi râdeau, şi el râdea împreună cu ei: Ce suntem noi, striga voios, altceva decât caraghioşii lui Dumnezeu, care am fost născuţi ca să înveselim inimile oamenilor?“ (Jurnal de călătorie…, p. 12-13)

În romanul Sărăcuțul lui Dumnezeu, viața de Don Quijote a lui Francisc este relatată de Leo, un fel de Sancho Panza, căruia îi este foarte clară diferența dintre un om obișnuit și un sfânt. Până la momentul întâlnirii lor, Francisc fusese și el păcătos, un tânăr superficial, ispitit de toate plăcerile vieții, un om al cărui suflet „s-a afundat în carne”. Leo crede că peste tot există semne. De un asfel de semn se arată tulburat în noaptea în care, străbătând orașul sub lumina de miere a lunii, fermecat de mireasma sfințeniei, are impresia că a intrat în rai: „un sfânt trebuie să fi trecut pe-acolo; simțeam mireasma lui în aer!” (p. 11). Parfumul pare un amestec de miere, ceară și trandafir, ca mirosul osemintelor de sfinți, risipit în jur la deschiderea unei racle. Acest miros se simte în jurul tânărului Francisc, al cărui glas, acompaniat de chitare și lăute, înălța, sub un balcon, un lied închinat fetei dragi, cântând ușor, parcă nu trupului adormit, ci sufletului care veghează.

Renunțând la toate bogățiile pământești, fiul negustorului Pietro Bernadone, tânărul risipitor și galant poreclit, pentru firea sa frivolă, Francisc Mânăspartă, se face sfânt. Leo se plânge de foame și de frig, obosește, își mai pierde credința, în vreme ce Francisc se hrănește cu duh, se învelește cu Dumnezeu și aude permanent vocea peremptorie a divinității, îndemnându-l la jertfă. Ție îți este ușor, gândește Leo, ești sfânt. Mie mi-e foame.

Scrisă la persoana I, cartea pare o mărturie a minunilor trăite de Leo alături de Sfântul Francisc, iubitorul de făpturi necuvântătoare. În vis, fratele Francisc primește îndemn să repare zidurile unei biserici în ruină, străjuite de porumbei și de melci. Când își face apariția parohul, cei doi cred că ar putea fi sfântul Damian însuși, amândoi fiind bătrâni și încovoiați, cu trupul în ruină, la fel ca biserica. Parohul se supără că sfântul Damian nu i-a apărut și lui în vis, ci doar lui Francisc, desfrânatul și nechibzuitul, deși părintele îl slujise pe sfânt toată viața – i-a aprins candela, l-a tămâiat, a măturat în altar, a curățat mereu icoana. Rușinat de orgoliul său, părintele Antonio, li se alătură celor cei doi călugări și adună împreună cu ei pietre pentru întărirea pereților; refac acoperișul, sunt plini de var și de vopseluri, dar și de bucurie. Apoi, când vine vremea merindelor, fiecare îmbucătură li se pare la gust o fărâmă de cer:

„Către amiază plecă, se duse în căsuța lui de-alături și peste puțin veni și ne dădu, pe o tavă de lemn, doi covrigi de orz în chip de pâine, doi pumni de măsline negre, o ceapă și o bărdăcuță de vin.

̶ Cel care muncește să mănânce! a poruncit Apostolul Pavel, ne spuse și zâmbi.

Abia atunci am simțit că ne era foame, așa că ne-am așezat turcește în curte și-am mâncat.

̶ Ai mâncat vreodată pâine mai gustoasă? făcu Francisc mestecând cu desfătare la covrigul de orz. Măsline mai gustoase? Ai băut vreodată vin mai sfânt?

̶ O dată, am răspuns eu, numai o dată, dar în somn. Se făcea că intrasem în rai; cel flămând, desigur, visează pâini rotunde; intrasem în rai și a venit un înger cu o tavă, întocmai ca aceasta cu pâine de orz, cu măsline și o ceapă; și cu o bărdăcuță de vin. Vii de departe, îmi spuse, ți-o fi foame. Șezi să mănânci, să bei, înainte de-a te înfățișa lui Dumnezeu. Și așa m-am întins în iarba raiului și am început să mănânc. Fiecare îmbucătură într-o clipită cobora în mine și se făcea suflet; pâine, vin, măsline, ceapă, toate suflet. Ca și-acum.” (p. 65-66)

Francisc din Assisi înțelege graiul păsărilor. În călătoriile lui, este însoțit de stoluri de vrăbii și de porumbei, care fac larmă. Din această pricină, nici predicile ținute în fața celor pe care-i întâlnește întâmplător nu se aud foarte bine, și sfântul e nevoit să roage păsările să se așeze liniștite și să asculte și ele cuvântarea, ceea ce se și întâmplă. Livezile de măslini sunt pretutindeni, graurii dau ocol viilor, gustând din ciorchinii grei. Din smochinele coapte curge mierea, într-o picătură de ploaie se vede curcubeul, o ramură de busuioc pusă în palmă aduce speranța. Un drum se umple de floare o zi, cât îi trebuie lui Francisc să ajungă la o mănăstire de maici. Biserica Sf. Damian, afundată în ierburi, mirosea a rozmarin și a caprifoi. Câmpurile pline de grâne coapte sclipesc ca aurul, acoperind petalele de purpură ale ultimilor maci. Fratele Iepure nu se sperie, dimpotrivă, rămâne în preajma celor doi, dându-le ascultare. Și Fratele Lup se va îmblânzi. Sfântul Francisc știe graiul fiecărei făpturi, înțelegând rostul și frumusețea Creaței:

„Trecură doi boi sfinți, albi ca neaua, cu grumaji puternici, încununați cu spice de grâu. Francisc se opri uimit și-i admiră; își legănau la dreapta și la stânga, năzuroși, grumazul lucitor, și cu limbile lor aspre își lingeau nările umede. Francisc întinse mâna și îi salută.

̶ Ce noblețe, murmură el, ce tovarăși de lucru ai lui Dumnezeu, ce luptători mari!

Se apropie, le mângâie crupele late, albe ca neaua, iar boii se întoarseră blânzi și-l priviră ca niște oameni.

̶ De-aș fi Dumnezeu, îmi zise râzând, aș așeza și boii în rai împreună cu sfinții. Poți tu, frate Leo, să-ți închipui rai fără măgăruși, boi și păsări? Eu nu pot. Nu sunt de ajuns îngerii și sfinții, nu, nu nu sunt de ajuns; raiul trebuie să aibă măgăruși, boi și păsări! (pp. 56-57)

Cu cât o ființă pare mai neînsemnată, cu atât povestea ei este mai interesantă, iar Francisc din Assisi este pregătit să o dezvăluie. Liliacul are aripi din anafura pe care a furat-o într-o noapte, ajuns în altar. Rândunelele vorbesc despre dragoste. Melcul este și el un arhanghel:

„Primul animăluț care s-a înfățișat să intre în rai a fost melcul. Petru s-a aplecat și l-a mângâiat cu toiagul lui: ̶ Ce cauți aici, melcișorule? îi zise el. ̶ Nemurirea, răspunse melcul. Petru izbucni în râs: ̶ Nemurirea! Ce să faci tu cu ea? ̶ Nu râde, îi răspunse împotrivă melcul, nu sunt creatura lui Dumnezeu și eu? Nu sunt fiul lui Dumnezeu și eu, ca și arhanghelul Mihail? Arhanghelul Melc sunt și eu! ̶ Unde-ți sunt aripile de aur, sandalele roșii împărătești, sabia? ̶ În mine, dorm și-așteaptă. ̶ Ce așteaptă? ̶ Marea clipă. ̶ Care clipă? ̶ Asta! Și îndată ce spuse Asta, de parcă ar fi prins aripi, făcu un salt și intră.” (p. 106)

În stilul său esopic, Sărăcuțul lui Dumnezeu este un roman scris de Nikos Kazantzakis în urma acumulării diverselor experiențe spirituale, la capăt de drum, când omul are, așa se presupune, puterea de a înțelege ce se întâmplă cu sufletul lui. Multe pagini amintesc de Pelerinul rus, pribeagul surghiunit din rai, multe de Laur, personajul lui Evgheni Vodolazkin, și de Andrei Rubliov, iconarul. Cel care scrie are o responsabilitate enormă, pe care o împarte bucuros cu o cititorul. Iată câteva fragmente interesante:

„De multe ori până acum luasem pana să scriu, dar repede o lăsam deoparte, mă cuprindea teama. Mult mă temeam de ele, Dumnezeu să mă ierte, mult mă temeam de literele alfabetului. Vicleni, nerușinați demoni, primejdioși mai sunt! Deschizi călimara, le dezlănțui și ele pornesc la drum – și mai îmblânzește-le dacă poți! Prind viață, se unesc, se despart, nu-ți mai ascultă porunca, se orânduiesc, negre, cu cozi și cu coarne, pe hârtie, degeaba strigi la ele și le rogi, își fac de cap.” (p. 20)

*

S-a sfârșit liturghia; n-am vorbit cu nimeni, ca să-mi păstrez respirația curată; (p. 22)

*

Precum sufletul este și canarul, murmură el în cele din urmă. Privește gratiile din jurul lui, dar nu deznădăjduiește, cântă, cântă, și o să vezi, frate Leo, într-o zi cântecul lui o să rupă gratiile. (p. 51)

*

Iar Francisc era și el adânc răscolit, simțea și el că nu există lucrare mică și mare, că fie și o pietricică de potrivești într-un zid gata să se surpe e ca și cum întărești lumea să nu cadă; e ca și cum îți întărești sufletul să nu cadă. (p. 63)

*

Nu există pedeapsă mai grea, frate Leo, decât aceasta: să răspunzi răutății cu bunătate. (p. 71)

*

Cu ce seamănă sufletul omului? (…) Cu pământul căruia îi e sete și care privește cerul întrebându-se când o să plouă? (p. 78)

*

̶ Și de ce cânți?

̶ Ca să nu rătăcesc drumul. (p. 89)

*

Vai de satul în care toți sunt sfinți, și vai de satul care nu are niciun sfânt. (p. 286)

*

Mă duc să predic pietrelor, florilor sălbatice și cimbrișorului de munte mântuirea. (p. 280)