Cred că ceea ce mă ajută este să nu consider că scriu literatură pentru copii. Iar asta nu pentru a-mi dori ca cele trei cărți ale mele pentru copii, dintre care două deja publicate la Polirom (Bezna, 2018; Mecanopolis, 2019), iar una încă în manuscris, să fie accesibile și cititorului adult, ci pentru a-mi da mie voie să tratez în estetica și cu vocabularul literaturii pentru copii teme ce-mi par cu adevărat importante. Observ că poveștile mele pentru copii se ocupă cu teme poate mai serioase decât cele în jurul cărora am scris unele romane și povestiri pentru adulți: Bezna vorbește despre realizarea că, aruncând lumină pe ele, atât binele, cât și răul lasă aceleași umbre, și despre confuzia ce se naște când vrei să afli natura acestor umbre, în vreme ce Mecanopolis pictează drumul spre integrarea unei traume și, deci, spre vindecarea acelei răni monstruoase ce este pierderea unui părinte când ești mic.
Cred că aleg să plantez aceste teme serioase (și am în lucru cărți pentru copii despre abandon, despre alteritate, despre sacrificiu, despre credință) pentru că știu că pot fi receptate de copii așa cum merită, căci ei le primesc cu naturalețe, pentru că sunt mai aproape decât noi de miraculos, cu fascinație, pentru că sunt mai aproape de fantastic decât noi, acceptându-le firesc, pentru că pentru ei nimic nu e ridicol, și cuprinzându-le generos, pentru că pentru ei totul este important. Așa cum cred că ar trebui să vedem cu toții lumea. Când un copil îmi citește o carte simt că, citind-o, o îmbrățișează – așa vizualizez eu cititul la ei, ca pe o lungă și strânsă imbrățișare. Și ca ceva care a izvorât din mine, s-a smuls din mine și acum a pornit singură prin lume, adică povestea mea, să fie primită cu o imbrățișare atât de sinceră este tot ce îmi pot dori pentru ea.
Sigur că scriu aceste cărți și pentru mine, nu doar pentru ei, dar asta este ceva ce înțeleg abia după ce nu le mai am alături, după ce le-am publicat și nu mai îmi aparțin. Tot gândindu-mă la cărțile acestea două, întrezăresc în compunerea lor traseul meu transformațional. Sunt, aș putea zice, primii pași spre o nouă transformare pe care o bănuiesc, căci dacă Bezna, cu negura aceea înnecăcioasă ce învăluie lumea de la prima pagină, reprezintă nigredoul alchimic, observ că din acea massa confusa ia naștere ceva mai târziu Mecanopolis, următorul pas spre un magnum opus interior – albedo. Iar din acea curățare a impurităților și albire a materialului iese ceva mai important, bănuiala a ceea ce ar trebui să fie principiile călăuzitoare: pasiunile, simbolizate de chitara lui Ollie, ca sprijin și călăuză spre descoperirea misiunii, atunci când Ollie află ce vrea să devină cu adevărat când o să fie mare, și familia, sub chipul tatălui regăsit, în jurul căruia totul se încheagă.
Cred că scriu literatură pentru copii pentru acel ghem al sufletului meu ce e copil neștiutor și bătrân înțelept deopotrivă. Partea cea mai frumoasă este că, scriind aceste lungi scriosori de dragoste adresate sufletului meu, ele ajung la sufletul oricui vrea să le citească. Căci toate drumurile duc în același loc, iar acel loc e surprinzător de aproape, precum castelul sfântului Graal, mereu – oriunde te-ai afla – un pic mai la vale și la stânga, apoi peste pod.
Brașov, 4 iulie 2020
