„Șapte ani buni” de Etgar Keret

Într-o zi, am deschis la întâmplare Șapte ani buni, cartea lui Etgar Keret și am citit una dintre povestiri. Mi-a lăsat un gust ciudat, de sărăcie, de nespectaculos. Am rămas, prin urmare, flămând. Nimic nu m-a lovit, nu m-a dat pe spate. Pe de altă parte, ceva m-a intrigat: un fel de indiferență a vocii. I-am mai acordat o șansă domnului Keret. Am dat peste același stil parcimonios, dar deja vocea a început să-și facă efectul în mintea mea. E o voce care lucrează împotriva instinctului de cititor. Te arunci năvalnic în text, ca un copil răsfățat, dornic să primească jucării, să fie încântat, dar autorul e un fel de psihiatru care lucrează cumva invers: te așază, ca orice psihiatru, pe o canapea, dar în loc să te lase pe tine să vorbești, îți vorbește el. E un fel de îmblânzire a cititorului. Straniu efect, vă spun. Dacă nu ai puțină răbdare, riști să abandonezi cartea, însă după două-trei povestiri nu prea mai ai scăpare, îți dai seama că israelianul e, de fapt, foarte bun. Nu îngroașă, nu apasă aiurea pe pedale, își menține respirația într-un ritm firesc. Nu cerșește emoția cititorului, iar asta devine seducător. Nu face piruete stilistice, volute, nu revarsă din podul scriiturii o armată de cuvinte. Scurte, textele din Șapte ani buni formează un remarcabil puzzle de proză autobiografică. Sunt texte decupate perfect, fiecare, deși deloc întinse, părând să conțină material cât pentru un capitol de roman. Keret apelează cel mai adesea la background-ul nostru cultural și emoțional, nu prezintă defectul de a explica acolo unde nu e cazul, de a încerca să manipuleze trăirile cititorului. Este, de exemplu, o scenă în care, după un eveniment literar la Budapesta, într-un bar, un maghiar i se confesează autorului, arătându-i

„vulturul german uriaș pe care-l avea tatuat pe spate” și spunându-i că „bunicul său omorâse trei sute de evrei în timpul Holocaustului și că spera ca și el să se poată lăuda într-o zi cu un număr asemănător” (pp. 41,42, „Avocatul poporului”).

Asta e tot, dar în mintea cititorului scena explodează, îți imaginezi barul, tonul scârbos-colocvial al antisemitului și, mai ales, vezi spatele pe care se lăfăie tatuat vulturul german, lucru care mi-a amintit de pieptul svasticizat al lui Edward Norton din filmul American History X. Te trezești la finalul cărții cu o suită de întâmplări memorabile, de la prezența unei șopârle uriașe într-o baie de hotel până la asocierea jocului AngryBirds cu terorismul, de la amuzantele conversații purtate prin telefon cu o foarte insistentă agentă de telemarketing până la ideea unei case varșoviene de doar un metru și ceva lățime, de la povestea unui joc de-a sendvișul uman, în care mama și tatăl își protejează copilul în timpul unui raid aerian, până la imaginea unei gropi în care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial,

„tata, părinții lui și alți câțiva oameni au stat ascunși într-o groapă în pământ, într-un oraș polonez, timp de aproape șase sute de zile” (p. 137, „De la zero”) etc.

Închei această miniprezentare cu începutul uneia dintre povestiri. Spersă fie convingător.

„Acum cinci ani, părinții mei au sărbătorit patruzeci și nouă de ani de la căsătorie în circumstanțe relativ dureroase, tata participând la masa festivă cu fălcile umflate și cu privirea vinovată a cuiva care și-a ascuns niște alune în gură.

— De când și-a făcut implantul dentar seamănă cu o veveriță care pune ceva la cale, a zis mama cu ceva mai multă malițiozitate. Dar doctorul ne-a promis că-i trece într-o săptămână.

— Își permite să vorbească așa, a pus-o tata la punct, pentru că știe că acum nu pot s-o mușc. Dar nu-ți face griji, mamele*. Noi, veverițele, avem o memorie bună.

Și, în sprijinul acestei afirmații, tata s-a întors în timp cincizeci de ani ca să ne povestească mie și soției cum a cunoscut-o pe mama.

Tata avea douăzeci și nouă de ani pe atunci și făcea instalații electrice pentru clădiri. De fiecare dată când termina o lucrare, ieșea în oraș și-și cheltuia salariul chefuind două săptămâni, urmate de două zile petrecute în pat ca să-și revină, după care se apuca de altă lucrare. Într-una dintre ieșirile lui, s-a dus cu mai mulți prieteni la un restaurant românesc de pe plaja din Tel Aviv. Mâncarea n-a fost grozavă, dar tăria era bună, iar trupa de țigani care cânta acolo era nemaipomenită. Tata a rămas să-i asculte pe muzicanți și cântecele lor de jale mult după ce prietenii lui se prăbușiseră și fuseseră duși acasă. Chiar și după ce au plecat ultimii meseni, iar proprietarul în vârstă a insistat să închidă, tatăl meu a refuzat să se despartă de trupă și, cu ajutorul câtorva complimente și al banilor, a reușit să-i convingă pe țigani să fie orchestra lui personală în noaptea aceea. Mergeau în urma lui pe promenada plajei, cântând cu foc. La un moment dat, beat fiind, tata a simțit o nevoie incontrolabilă să urineze, așa că și-a rugat formația personală să cânte o melodie veselă, potrivită pentru asemenea evenimente osmotice. După care s-a îndreptat spre primul zid ca să facă ceea ce fac oamenii după ce au băut prea mult.

—Totul era exact cum trebuie, a spus cu un zâmbet între fălcile de veveriță, muzica, peisajul, briza ușoară a mării.

Câteva minute mai târziu, euforia i-a fost întreruptă de o mașină a poliției chemată să-l aresteze pe tata pentru tulburarea ordinii publice și pentru demonstrație fără autorizație. S-a dovedit că alesese să urineze pe zidul vestic al ambasadei Franței, iar agenții de pază au crezut că barbatul care urinează acompaniat de o formație de muzicanți țigani veseli constituie o formă de protest politic creativ” (din povestirea „Dragoste la primul whisky”, pp. 156, 157).

* Mămică (idiș).

„Șapte ani buni” de Etgar Keret