După ce cauți și tot cauți să afli ceva nou și obosești tot căutând, te întrebi dacă vina e a ta sau a celorlalți. E drept, am găsit și informații bune, detalii revelatorii pentru un anumit subiect, dar în minte mi-au rămas și câteva din dudele apărute în diverse locuri, unele mai prețioase ca altele.

Despre orice, mai puțin despre ce trebuie

Ecourile ediției de anul acesta a Festivalului Internațional George Enescu par să nu se stingă curând. Găsesc în continuare texte despre festival, dar cu foarte mare greutate ajung la informațiile despre ce s-a cântat, cine și cum a cântat. Până ajung la ceea ce e relevant pentru un meloman, mă amuz citind despre speech-uri, ținute vestimentare și telefoane mobile.

„Așa cum, ca și în cazul lui Brâncuși, avem această uimitoare expoziție de la Timișoara, care se deschide pe 30 septembrie și unde vor fi expuse lucrări brâncușiene din toată lumea. Expoziția Brâncuși poate fi un bun exemplu de brand de țară. Din păcate, în materie de Pallady – amintim celor îndrituiți – nu avem un catalogue raisonné pentru a gestiona moștenirea, încă nu suficient valorificată internațional, a maestrului din Place Dauphine și Piața Lahovari, unde sfârșește în condiții existențiale precare.

Dacă la deschiderea de anul acesta nu am avut parte de un speech oficial – nu că am duce lipsa lor, dar obișnuința e uneori o a doua natură –, poate că la următoarele ediții să fie mai altfel. Puțină morgă și ștaif nu strică la un festival cu pretenții. Ținuta vestimentară, de la an la an mai puțin conformistă și lejeră, nu aduce acel aer de prospețime și tinerețe presupuse. De telefoanele mobile, ce să mai spunem, ar trebui obligatoriu interzise în să- lile de concert, precum la clasele pentru copii. Multe detalii la care se poate lucra de către noua conducere operativă a Festivalului.” (Bedros Horasangian, Săptămână apoteotică la finalul Festivalului Enescu, George Enescu. Revista festivalului, nr. 4, 18 – 24 septembrie 2023)

*

Să vezi și să (nu) citești ce visuri mai stârnește Povestea lui Harap Alb

Vă scutesc de trecerea în revistă a titlurilor articolelor al revistei, numărul din octombrie, dar vă recomand să o faceți, dacă vreți să vă înveseliți pe neașteptate. În schimb, vă supun atenției un fragment dintr-un articol care mă facă să gândesc următoarele: ori autorul nu știe că există adaptări pentru scenă ale celebrului text, ori a auzit de Lucia Sturza Bulandra și s-a gândit că dă bine în text dacă îi pomenește numele. Altfel, didascaliile – dacă așa pot numi indicațiile regizorale strecurate în text – n-au nicio valoare, credeți-mă pe cuvânt.

Plecând de la premisa existenţei unor asemenea elemente de spectacol, se poate vorbi de o adevărată şcoală de actorie în Povestea lui Harap Alb. Protagonistul – la început un novice – are parte de mai mulţi regizori-actori, fiecare contribuind la desăvârşirea sa. Mai întâi, este ales de basmelor. Ca manager, aceasta îi spune fiului de crai ce rol să ceară şi recuzita aferentă. Spre deosebire de ceilalţi regizori (pe care îi vom aduce în discuţie), care testează calităţile spectaculare ale lui Prâslea, Sfânta Duminică, recurgând la travesti (în grădina palatului îi apare feciorului de crai ca cerşetoare – spectacol în aer liber) şi intuind calităţile actoriceşti ale acestuia, îl consiliază în privinţa rolului care-l are de ales/ cerut. Sfânta Duminică va mai apare de două ori pe scenă: când Harap Alb mai are de interpretat (pe lângă rolul de valet) alte două roluri – şi ele impuse de Spân: de hoţ (când trebuie să-i aducă Spânului sălăţi din grădina ursului) şi de gladiator (când are de adus capul şi pielea cu nestemate ale cerbului). În afară de indicaţiile regizorale pe care i le dă cu mare grijă, Sfânta Duminică îi procură şi recuzita necesară jocului scenic. Interpretarea primului rol îi este facilitată, pentru că partea cea mai grea a jucat-o regizorul-actor: „Şi cum iese Sfânta Duminică afară, odată şi porneşte desculţă prin rouă, de culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce şi cu una de miere şi apoi ia mursa aceea şi iute se duce de o toarnă în fântâna din gradina ursului…” Recuzita pentru acest rol – vom vedea – este adiacentă. Sfânta Duminică insistă, de fiecare dată, asupra mişcărilor pe care le are de făcut actorul ei preferat, descriindu-i-le în detaliu: „- Îmbracă-te iute în pielea cea de urs care o ai de la tată-tău, apucă pe ici tot înainte şi cum îi ajunge în răscrucea drumului, ai să dai de grădina ursului. Atunci sai repede înlăuntru, de-ţi ia sălăţi într-ales şi câte-i vrea de multe, căci pe urs l-am pus eu la cale. Dar la toată întâmplarea, de-i vedea şi-i vedea că s-a trezit şi năvăleşte la tine, zvârle-i pielea cea de urs şi apoi fugi încoace spre mine cât îi putea.” A se remarca în acest fragment abundenţa verbelor de mişcare (căci mişcare are de făcut Harap Alb şi încă una precipitată), ce contrastează cu imobilitatea ursului: „…căci pe urs l-am pus eu la cale.” Din declaraţia regizorului-actor reiese faptul că acesta i s-a substituit protagonistului, interpretând partea cea mai dificilă a rolului.

(Const. Miu, Arta spectaculară în Povestea lui Harap Alb, Răsunetul cultural nr. 10 (126), octombrie 2023)

*

Când limbajul de lemn nu dă pace cercetătorilor

Înțeleg perfect condițiile redactării unui text de specialitate, dar textul Emiliei Faut abundă în expresii care nu au nimic în comun cu spiritul epocii, cu alte cuvinte pentru anii când apărea Contimporanul transgresare a graniţelor, reţele culturale transnaţionale sau configuraţie globală sunt expresii folosite fără nicio acoperire.

Aşadar, datorită dezvoltării tehnicii, apare oportunitatea de transgresare a graniţelor, de creare a unei reţele culturale transnaţionale. Fără îndoială, o atare perspectivă vine cu posibilitatea de a invalida orice acuzaţie de „imitaţie“. În noua configuraţie globală, avangarda de la Contimporanul comunică în mod imediat, direct cu cea europeană, dezbărându-se de caracterul regional al culturii şi aşezându-se în centrul vieţii culturale continentale europene, într-un schimb bilateral de idei şi producţii artistic-literare. În acest context, artiştii şi scriitorii români contemporani se recu- nosc drept parteneri în promovarea şi producerea schimbării de paradigmă de pretutindeni. (Emilia Faur, Avangardă și sincronicitate: Contimporanul (1922 – 1932), Revista Apostrof, anul XXXIV, nr. 9 (400), 2023)

*

Când întrebarea pare ridicol de prețioasă în raport cu răspunsul

Îmi place să citesc interviuri, indiferent de cine este persoana intervievată. Găsesc rar în presa românească interviuri (foarte) bune, fie pentru că nu sunt editate deloc cum ar trebui, fie pentru că cel care pune întrebările are impresia că interviul este despre el, nu despre cel cu care stă de vorbă. Iată un bun exemplu în acest sens.

Ascultînd piesele de pe ultimul album, am observat că ați dus mai departe temele pe care le-ați exploatat și în alte albume, de pildă efemeritatea vieții, faptul că sîntem, pînă la urmă, nesemnificativi în fața curgerii timpului. Dincolo de toate aspectele negative, ce consideri tu că face să merite totul?

Este un răspuns simplu pentru mine, eu cînd îi văd pe oameni cîntînd la unison, mi se face pielea găină. Modul în care muzica îi adună la un loc și îi sincronizează mă fascinează – e un lucru pe care îl înțeleg, dar în același timp își păstrează un mister. Un exemplu – am cîntat ,,Fregate’’ la Expirat și am văzut oameni în public plîngînd pe piesă. Pe mine m-a emoționat foarte tare chestia asta. Dacă ai făcut un om să simtă așa de puternic piesa încît să se exteriorizeze, e mare lucru. („Mă fascinează modul în care muzica îi sincronizează pe oameni“ – Interviu cu Bogdan MEZOFI (Grimus) realizat de Silvia Dumitrache, Observator Cultural, nr 1177, 30.09.2023)

Harap Alb – Teatrul pentru Copii și Tineret Gulliver Galați

Arta de a nu spune nimic nou

În ultima săptămână s-a tot vorbit de condiția jurnalistului român, dar când dai peste un asemenea text stai și te întrebi dacă un jurnalist e plătit să scrie asemenea texte. Vorbe goale, concluzii la care alții au ajuns de multă vreme. Ce-a fost și ce-a ajuns Dilema Veche, iată un motiv serios de reflecție.

Mă tot întreb dacă există cineva care să trăiască într-un prezent continuu. Sau, nu cumva, participăm la un campionat mondial al iluziilor, ca la unul de șah (sau orice alt sport unde îți reconfigurezi parcursul după răspunsurile adversarului). Aranjăm, unii dintre noi milimetric, toate piesele pe tablă, mutăm cu albele sau cu negrele (cu toții sîntem și personaje negative în poveștile cuiva), anticipăm mișcările celuilalt și ne urmăm strategiile proprii, sperînd, de fiecare dată, că vor funcționa. După o vîrstă, apare și cronometrul care nu ne mai lasă să gîndim în voie și să credem că avem tot timpul din lume. Jucăm în fiecare zi, cu reguli precise de mutare (ca și cînd respectarea lor ne-ar putea garanta reușita), iluziile noastre se împletesc strîns cu ale celorlalți, iar partidele se termină întotdeauna cu remiză. Apoi ne bucurăm că măcar am ajuns pînă acolo și asta ne face să ne simțim un pic vii. (Anda Docea, Campionatul mondial al iluziilor, Dilema Veche nr. 1017, 5 octombrie – 11 octombrie 2023)