Rupturi

„Egoismul lui de copil singur la părinți îl ținea pe loc. Nu știa să împartă, nici ciocolată, nici mere, nici sentimente. Fusese obișnuit să primească toată atenția și continua să o ceară din spatele incapacității de a oferi.” George C. Dumitru

Problema sensibilă a unei generații în derivă, cu mari lacune de educație imputabile societății anomice, dar în primul rând modelului parental apare și în două filme de referință, pe care le amintesc în deschiderea discuției despre cartea aceasta: Poetry (2010, regizor Lee Chang-dong) și Poziția copilului (2013, regizor Călin Peter Netzer).

Romanul Rupturi începe cu o situație dramatică. În spatele evidenței, există cauze ignorate mult timp. Nefuncțională, alcătuită din indivizi sau din familii destrămate, vecinătatea reacționează totuși la o situație de criză. Reacția scoate la iveală „rupturile”, faliile sociale.

Educația pare să fie cuvântul-cheie al acestei proze puternice, imagine a societății în declin. Părinții deleagă diverselor medii educația copiilor. Sunt părinți egoiști, inapți pentru dialog autentic, depășiți mereu de situație. Viața personală devine prioritară, slujirea de sine, pentru sine îi acaparează cu totul și îi împiedică să mai înțeleagă ce se petrece cu tânăra generație.

„Fata i-a dat un bună ziua plin și îndrăzneț, confirmându-i lipsa de timiditate a noii generații. Copiii ăștia afișau o deficiență de respect patologică, în sensul că se mișcau extrem de natural în preajma adulților — își dezvoltaseră mecanisme complexe pentru a le ignora prezența. Își vedeau de-ale lor și cu, și fără părinți în preajmă, ca și când lumea le aparținea în totalitate, iar ceilalți, oamenii mari, deja bătrâni, deja duși, morți, se întorseseră sub formă de zombi plicticoși să-i agaseze pe ei. Măcar mai aruncau câte un bună ziua din ăsta incisiv, să-și anunțe prezența, ca apoi să dispară aproape demonstrativ, urcând și bocănind pe scări, trântind ușa camerei după ei. O manifestare a independenței.” (pp. 84-85)

Întreg romanul este construit în jurul unei întâmplări care bulversează câteva zile viața cartierului. Se discută mult în jurul căderii inexplicabile a lui Matei, un adolescent, de la etajul trei al unui bloc. Până la urmă, nimeni nu vrea să știe adevărul, care oricum nu poate fi stabilit. Matei a fost singur sau nu în balconul acela, a vrut să se arunce în gol sau a fost aruncat, este sau nu un caz de bullying, suferă sau nu băiatul de o gravă depresie provocată de anturaj.

Un sobor al părinților se formează în spațiul dintre blocuri, anume pentru a lămuri chestiunea adevărului pe care îl spun sau nu adolescenții.

„Grupul de oameni se mărea pe măsură ce se înnopta afară, de parcă dispariția zilei îi scotea din casă ca pe lilieci.” (p. 9)

Declarațiile copiilor se sprijină reciproc, puștii par înțeleși, cu toate că anumite lucruri dau de bănuit. Unii părinți se dovedesc creduli, alții sunt suspicioși. Cu toții pari convinși că Matei nu e victima unei conspirații monstruoase.

„Copiii, ei știu, dacă vreți să aflați, pe ei să-i întrebați, nu s-a lăsat pletosul, întrebați-i și vedeți ce zic. I-am întrebat, a zis o blondă, nu știu nimic, au coborât și nici nu și-au dat seama că băiatul rămăsese pe balcon. Și acum îi și credem? De când ne credem noi copiii? Dintotdeauna, a zis blondă fermă, eu mi-am crezut întotdeauna copilul, iar Alexandra mi-a spus clar că au plecat și l-au lăsat acolo, Matei era oricum mai amețit, așa, și ei nu-și mai băteau capul de mult cu el.” (p. 12)

Mama închide, în cele din urmă, orice discuție care ar putea tulbura apele, mulțumită că Matei a supraviețuit, s-a întors acasă. Băiatul are sechele, dar e un erou pentru copiii din cartier. Femeia aceasta se teme parcă să știe mai mult, fiindcă acest „mai mult” este monstruos.

În carte nu există personaje pozitive. Câteva calități au totuși aceste personaje, marginali sociali, indiferent de profesie sau de educație. Sunt, în general, ființe adaptate lumii în care trăiesc, au inteligență socială, curiozitate și, până la un punct, dorința firească de a face ca lucrurile să funcționeze. Este și cazul lui Daniel, un bărbat de peste 40 de ani, cu un copil de a cărui mamă divorțase. Există viață și după divorț.

Din fragmentele de viață interioară, reiese capacitatea acestor personaje de a reflecta la neputințele proprii. Sunt oameni care observă, chestionează, pun diverse întâmplări sub semnul întrebării, dispuși din când în când să își recunoască o parte din vină. Dar din aceleași rânduri de introspecție, care nu ating totuși profunzimi amețitoare, se văd semnele resemnării, ale îmbătrânirii și ale epuizării reacțiilor față de ceea ce este rău, periculos, vicios și deprimant.

Temele care structurează această proză sunt actuale: chestiunea spinoasă a relației (ne)sănătoase dintre părinți și copii, alienarea, repatriații, problemă de etică AI, căutarea unei formule a fericirii la îndemână.

Conflictul dintre generații există, camuflat în hainele tinerești pe care părinții, oameni trecuți de prima tinereții, le poartă cu o dezinvoltură uneori jenantă, încercând să pară mai tineri decât sunt. Părinții nu mai știu cum să se comporte cu adolescenții, cărora ar vrea să le fie prieteni, deși nu reușesc să le înțeleagă limbajul, să le accepte pe deplin valorile:

„Până la urmă, de ce protecția asta exagerată? Poate puțină fermitate nu strică, poate așa înțelege și Alex care este raportul de forțe în viață, totuși ei sunt părinți și Alex copilul și parcă el s-a săturat de dictatura asta a copiilor, care începe să ia amploare. Da, o zice, simte că toată chestia asta se duce într-o direcție cumplit de greșită. Am ajuns să fim trași la răspundere de copii, a continuat apăsat, am ajuns să fim atât de preocupați să nu le rănim sentimentele, încât am uitat să fim părinți”. (p. 68)

Pentru Daniel, tatăl lui Alex, cea mai dureroasă problemă rămâne posibila complicitate a fiului său la „căderea” lui Matei de la etaj. Tatăl își dă seama că are, în toată povestea asta, partea sa de vinovăție, pe care acceptă, pentru liniștea sa, să o împartă cu alții.

„Cât anume din responsabilitatea faptelor lui Alex le revine lui și Alinei, ca procent? Nouăzeci la sută? Șaptezeci la sută? Are sens cuantificarea asta, ar schimba cifrele astea ceva din rezultat? Sau poate din impactul acțiunilor viitoare? Ar reduce frecvența lor, a celor de acest gen, în care băiatul lor s-ar manifesta inuman, urmându-și un instinct al răului – și aici mereu întrebarea — de unde, Doamne iartă-mă, a încolțit în el? Cum i s-a dezvoltat, cum a prins rădăcini în spiritul lui tânăr, încă în formare? Ce influențe îl modelează? Cartierul era infestat de o brutalitate mocnită, gata să erupă la prima ocazie.” (p. 157)

Personajul de prim-plan este alcătuit din trăsături ale personajului colectiv. Subminat perfect de ironia fină a unui narator difuz, acest personaj se luptă cu incertitudinile, traversând cu mare dificultate, extrem de singur, apa întunecată a promiscuității, gata, la primul semn, să cedeze (auto)mistificării.

„Rupturile”, ne arată excelentul roman al lui George C. Dumitru, sunt specifice unei societăți fără repere, în dezechilibru permanent, o lume fără soluții și fără valori, dar cu dorința bizară de a trăi fericirea din plin, din preaplin.

Informații despre autor găsim în prezentarea editurii:

George C. Dumitru s-a născut în 1978 în Constanța. Este prozator, absolvent de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică, ASE București, fondator al companiei de tehnologie Direct Vision. După mai multe apariții în publicații și antologii, a debutat editorial cu volumul de proză scurtă Poveste cu o fată (2010). Au urmat romanul Mișcarea de rezistență (2013) și volumele de povestiri Sub mâinile mele (2014) și Tenebre (2017). În 2021 a apărut romanul …și toate zilele de azi. Povestirea „Opulență” a fost tradusă în italiană și inclusă în antologia Pensi che ci saremmo potuti conoscere in un bar?, publicată de Caravan Edizioni în 2010. La Editura Polirom a mai publicat volumul de povestiri Fericire (2022).

Las mai jos alte fragmente:

„Că universul este infinit, dar e degeaba, noi sfârșim lipiți de mărunțișuri. Cuprinși de propriile limitări, incapabili să ne părăsim zona de confort, deși vrem, nu facem. Deși vedem, închidem ochii. Ca, orbiți, să pocnim un zid, să ne-arătăm că e acolo, că ne blochează calea.” (p. 154)

„Alina considerase că e cazul să studieze în plus, între meditațiile aproape zilnice. Să recupereze mult și repede, era speriată că nu va face față Marelui Examen care îi va defini fatidic viitorul. Alex se conformase cu jumătate de gură, dar într-un final asta se întâmplase, fiul se pierdea în matematică și română, tatăl în mâncarea sănătoasă…” (p. 148)

„Mai era și imaginea. Lookul. Trebuia neapărat refăcută, actualizată, sincronizată cu starea de spirit vizată. Își lăsase barba să crească, odată ce-i ajung ustensilele comandate pe net. Că e la modă, el n-a văzut câți au barbă? Se gândește și la altceva, un accesoriu special, poate o bască, o șapcă, ceva distinctiv, să-i imprime un stil al lui, aparte.” (pp. 144-145)

„Mihail avea senzația că ei, programatorii, deveniseră noii muncitori pe noile plantații, vânduți la bucată pentru un preț pe oră. Companiile de tehnologie românești nu urmăreau să dezvolte și să comercializeze produse, ci să ajute la dezvoltarea produselor altora, ei rezumându-se la a le pune clienților la dispoziție forță de muncă ieftină. Tot niște muncitori în fabrici și uzine puteai spune că sunt. Tot hale de producție se puteau nu-mi firmele care îi angajau. Se înlocuise strungul cu calculatorul, șurubelnița cu tastatura, șmirghelul cu mouse-ul. Singura diferență între ei și lăcătușii mecanici era că programatori găseai mai ușor în România.” (pp. 145-146)

„Legăturile dintre oameni, cândva atât de importante, se scurtcircuitaseră: nu mai era nevoie de ele, oportunitățile se deschiseseră dintr-odată cu duiumul. Camaraderia, ajutorarea reciprocă nu mai erau condiții ale supraviețuirii, ale răzbaterii prin viață, ci, în noua societate apăsat concurențială, deveneau o slăbiciune. Sătenii, cândva apropiați, se depărtaseră unii de alții cu viteza fulgerului, preocupați de acumularea individuală. Se sabotau reciproc, se invidiau, urau fiecare succesul celuilalt. Satul era plin de suflete atomizate, incapabile să mai formeze structuri sociale complexe. Fiecare își ducea mișcarea haotică în interiorul propriei gospodării, atent să nu se îndatoreze vreunuia sau altuia. Datoriile ar fi trebuit plătite și pentru asta ar fi fost nevoie de relaționare, de comunicare. Comunicarea între vecini devenise ceva de neconceput, de evitat.” (p. 90)

„Experimentează, își caută drumul la adăpostul libertății de exprimare. Unii și-l vor găsi mai repede decât alții, unii poate deloc. Eu îi zic molimă fenomenului ăstuia de pierdere a sinelui, a direcției.” (p. 79)

„Un chelios cu barba neagră, frumos îngrijită susținea asta. Un veritabil hipster cu alură de viking modern: din ăia de-au înlocuit calul cu bicicleta și bicicleta cu trotineta electrică.” (p. 9)

Rupturi de George C. Dumitru