Recurs la memoria colectivă

Felul în care am ajuns să citesc romanul Florinei Ilis, apoi recenziile din reviste și interviul realizat de Ovidiu Șimonca (Observator Cultural, 22.02.2019, nr. 959) conturează istoria receptării acestei cărți absolut extraordinare. Amânările mele de a scrie despre ea, deși conjuncturale, se înscriu în linia unei povești însoțitoare. A necesarelor decantări prin detașarea de o lectură febrilă, acaparantă și nevoia imediată de a lămuri și celorlalți romanul, de a-i netezi cumva calea spre cititorii potriviți.

Privesc volumul din fața mea, doldora de semne de carte și de sublinieri. De o a doua lectură. Mă irită, într-un fel, acest tip de lectură profesionistă, cu creionul lângă carte. Parțial, distruge bucuria de a citi pur și simplu. Eo carte de 570 de pagini, la care s-a muncit enorm, câțiva ani în care proiectul acesta a confiscat-o pe scriitoare, după cum ea însăși mărturisește. A pornit, se pare, de la câteva povești de familie și de la câteva fotografii. Cartea numerilor și-a aglutinat, în timp, poveștile și naratorii, deși efectul, la prima lectură, este acela de narațiune epopeică scrisă dintr-o suflare. Florina Ilis nu ascunde că „a topit în acest roman multe dintre poveștile pe care le-am auzit în copilărie și că există foarte multe personaje luate direct din realitate”. Inițial, a dorit să scrie o cronică de familie, „dar nu în stilul clasic, tradițional, ci într-o manieră nouă, inovatoare”, modelul declarat, în acest sens, fiind Marguerite Yourcenar. Adică pornind de la „o colecție uluitoare de povești” și de la câteva fotografii, completând ulterior cu imaginația ceea ce era lacunar în documentele din arhive. Romanul ei acoperă un secol de istorie, ajungând până spre zilele noastre: războaiele mondiale, mișcarea legionară, reforma agrară, sovietizarea țării, demonizarea clasei intelectuale și a țăranilor socotiți chiaburi, lumea închisorilor comuniste, turnătoriile și trădările, îndoctrinarea învățământului etc. Centrul de greutate îl constituie, fără îndoială, tot ceea ce s-a întâmplat în satul românesc transilvănean după 1947. Florina Ilis creionează, în acest sens, destinele unei familii emblematice pentru încercările și nedreptățile unei istorii tulburi, reconstituind, așa cum face trimitere însuși titlul romanului („recensământul” lui Moise, înainte și după traversarea deșertului) arborele genealogic sub forma a trei generații: bunicul Gherasim și bunica Zenobia, tatăl Ioachim și mama Ana și nepotul-narator, cel care își manifestă explicit intenția de a scrie un roman despre comunitatea rurală, despre propria familie și despre avatarurile acesteia de-a lungul sec. al XX-lea. Genealogia e urmărită însă pe ambele linii, paternă și maternă, mergându-se pe firul istoriei până la 1914, cea mai îndepărtată referință temporală. Cartea Florinei Ilis devine astfel un roman polifonic, în care personajele și naratorii fac schimb de roluri, reactivând o necesară memorie colectivă și reconstituind nu doar cronica unei familii sau a unei generații, ci și istoria de dată relativ recentă a unui neam. Întrebată de Ovidiu Șimonca dacă a intenționat să facă din cartea ei „un roman de satiră socială sau politică”, scriitoarea a răspuns tranșant că și-a propus doar „un roman despre oameni și nu despre sisteme”, nu „un roman anticomunist”, precizând că nu a dorit să demonstreze o teză, interesul ei îndreptându-se, de fapt, „înspre omenesc și nu spre politică”. Au interesat-o oamenii și poveștile acestora. Aici a trebuit să gândească și să pună în practică o formulă romanescă, să conjuge cumva, în chip fericit, acuratețea istoricului cu pasiunea și imaginația scriitorului. A lăsat oamenii să vorbească. Memoria lor vie. Memoria colectivă…

Acest preambul (poate lung și poate chiar obositor) mi s-a părut necesar. Altfel, volumul te poatedescuraja prin dimensiuni și prin încrengătura aparent complicată a poveștilor mutate decolo-colo, contrapunctic.

Unii dintre noi am trăit pe propria piele poveștile lui Gherasim, Ioachim, Petre Barna (străbunicul naratorului), Titus Ilea, Eusebiu, Zenobia, Ana, Cornelia, Terezia, Teodosia, etc. Pe firul acestor generații merge înapoi și generația străbunicilor și a bunicilor noștri. Căci așa, ca o dare de seamă și ca o incantație deopotrivă începe cartea aceasta:

„La început a fost tata. Tatăl meu. Ioachim. Dar, mai întâi de tatăl meu, a fost tatăl tatălui meu, Gherasim. Bunicul meu. Și mai întâi de tatăl tatălui meu a fost tatăl tatălui tatălui meu. Anton. Străbunicul meu. Care a trăit cu Maria și a avut patru fii, pe Antim, Avram, Leontie, Gherasim și o fată, Eva. Și mai întâi de tatăl tatălui tatălui meu a fost tatăl tatălui tatălui tatălui meu. Achim. Și tot așa mai departe până în ziua fericită dintâi”.

Așa începe și apoi firul se deapănă, cu ocoluri, suișuri și coborâșuri, după seama și potriva oamenilor care povestesc. Impresia de viață e copleșitoare, iar notele de subsol, presupun autentice, întregesc această impresie. Tehnica pluriperspectivismului funcționează ireproșabil. Florinei Ilis îi trebuia o formulă care să întregească poveștile și oamenii și care să contureze o lume, o epocă, mărirea și decăderea clasei țărănești, istoria unei țări prin mărturiile supraviețuitorilor ei. Oamenii din această carte sunt memorabili prin destinul lor, prin experiențele asumate, prin faptul că, deși rupți din realitate, nu încetează să fie convingători și la nivel ficțional. Se desprind, dintre ei, figurile masculine ale lui Petre Barna, Gherasim, Ioachim, Tiberiu Ilea, Ion Mărin, Anghel „italianul”, Feher Lorand etc., dar și cele feminine, Tecla, Zenobia, Ana, Cornelia, Eleonora, Aurelia, femei puternice, robuste, răzbătătoare prin frumusețe și inteligență.

Dintre acestea, Petre Barna, străbunicul naratorului, se distinge drept un personaj emblematic pentru ceea ce numim îndeobște omul care domină epoca, răzvrătitul, luptătorul. Luptător pe front în primul război, istorisea cu haz istoriile trăite în linia întâi, juca jocuri de noroc și organizase primele partide de vânătoare. Asta după ce inițial fusese dat dispărut în război, pribegise un timp prin Italia și revenise însat, după 1918, „îmbrăcat în uniforma gărzilor naționale române”. Bărbat arătos, cu succes la femei, rămas văduv cu 3 copii mici, se însoară cu Agafia în 1929; sărăcește după 1945, când regimul comunist îi ia și pădurea care îi mai rămăsese, iar mai târziu îl consideră dușman al poporului, făcând mereu razii pentru a-i găsi și a-i confisca cele două puști de vânătoare ascunse. Nu-i pot învinge însă spiritul liber (fuma pipă, se purta ca un lord, era slobod la gură). Un exemplu care probează curajul său, atitudinea pe care azi am putea-o numi drept disidentă ni-l oferă scena arestării lui Gherasim în urma șiretlicului lui Ion Mărin, o rudă invidioasă. În seara acestei arestări, dintre oamenii sosiți la fața locului, Petre Barna le aruncă autorităților locale următoarele cuvinte:

„Regele Ferdinand, întregitorul de neam și de țară, a împărțit pământ soldaților, văduvelor și orfanilor, voi îl luați! Luați la oameni pământul, le luați sufletul! Asta vreți! Să-i omorâți! Noi v-am dat pe brațe o țară, mare, bogată! Și voi?! Nenorociților! Ați vândut-o la ruși! Maica voastră de nenorociți! Rușine să vă fie!” (pag. 68)

Este interesant de urmărit firul tuturor acestor povești-destine, scenele domestice și scenele violente, conflictele dintre părinți și copii, momentele de cotitură care mutilează caractere. Felul în care funcționa propaganda comunistă la toate nivelele: școală, cultură, viață socială, familie etc. Activarea celebrei „celule PCR, adică sistemul de pile-cunoștințe și relații”, activitatea securiștilor, shop-urile și fascinația mărfurilor de import etc. Cum dragostea dintre tineri reușește cumva să-și rupă partea ei de lumină și de candoare, fie ele și trecătoare (perechea Ana-Ioachim, culesul viilor de Recaș, balul, pețitul, căsătoria).

E, acolo, în carte, o lume care palpită și o lume palpitantă. Oamenii reușesc să-și spună poveștile și devin treptat povestea pe care o spun. Cornelia e specialistă în istorie, observă că „memoria oamenilor, când e vorba de evenimente exterioare, istorice, devine cumva mai precisă, mai concentrată pe cronologie, dar că, în cazul vieții personale, a trăirilor, memoria adâncindu-se în psihic, devine, în relația cu cronologia, cum nu se poate mai imprecisă, alterând și distorsionând aducerea-aminte a evenimentelor exterioare” (pag. 240) Totodată, același personaj consideră că „frumusețea trebuie să fie rostul și esența literaturii, nu înfrumusețarea lucrurilor, ci căutarea frumuseții lor chiar și acolo, în lucrurile cele mai puțin frumoase sau chiar din cale-afară de urâte”. (pag. 237) Intuim, în vorbele personajului, profesiunea de credință a scriitoarei, perspectiva sa asupra rolului estetic, cathartic al literaturii. Florina Ilis înțelege și afirmă că „memoria este inseparabilă de ficțiune, de poveste”, că între istorie și literatură există similitudini la nivelul mijloacelor, al tehnicilor folosite, dar că istoria – singură – nu e capabilă întrutotul să dea expresie unor contradicții, confuzii sau răsturnări de situație. Doar istoria singură nu poate să redea frământările oamenilor, mutilările lor sufletești sau momentele jubilatorii. Aceasta doar literatura o poate face. În romanul ei, naratorul principal, cel care strânge laolaltă poveștile, își spune propria poveste despre cum se scrie o carte și care e rostul și rolul scriitorului și al cărții sale. Cartea numerilor îmbracă astfel și structura unui metaroman. O carte ambițioasă. O carte frumoasă. Diagnosticul unei epoci în care oamenii sunt mai importanți și mai vii decât evenimentele pe care le-au trăit și pe care le smulg din amalgamul timpului și al memoriei.

Cât despre cum văd aceștia, de fapt urmașii celor dintru început, societatea românească postdecembristă, vă las plăcerea de a descoperi singuri.

Cartea numerilor de Florina Ilis