„Să lucrezi pentru a realiza niște lucruri frumoase e un avantaj pe care poate că nu-l simți în momentul în care muncești, dar la pensie ai de ce să-ți aduci aminte.” (Mihai Constantinescu în dialog cu Nona Rapotan)

Un interviu dorit, așteptat și realizat! Ce poți să spui mai mult? Când ai șansa să vorbești cu directorul Festivalului Internațional George Enescu, într-o dimineață de februarie neașteptat de caldă, despre muzică, te gândești că puțini oameni au șansa asta! Am vorbit despre universul festivalier și am încercat să vedem cum devine posibilă armonia. Frumusețea și perfecțiunea ajung la melomani doar pentru că în spatele scenei sunt oamenii care fac tot posibilul ca lumea să intre în armonie. Sper ca interviul să vă provoace să mergeți să ascultați cel puțin un concert din cadrul ediției 2019 a Festivalului Internațional George Enescu! Noi ne-am bucura să vedem că numărul melomanilor crește vizibil de la un concert la altul.

 

„Lumea în armonie” este sloganul ediției 2019 a Festivalul George Enescu. Cât de importantă este armonia pt dvs, ca om, dar și ca director de festival?

Actualul slogan a fost ideea Crenguței Roșu (n.m.: coordonatoarea actualei echipe de promovare a Festivalului Internațional George Enescu). E bine, din când în când, să mai vii cu sânge proaspăt; suntem în continuare în relații foarte bune cu Oana Marinescu, deci nu-i nicio problemă din acest punct de vedere și am avut și noroc. De ce? Pentru că am avut pauza asta de un an și ne-am rodat puțin cu concursul și acum suntem pregătiți pentru ediția 2019.

Cât de greu este să-ți menții viața profesională/cea de director de festival în armonie/echilibru?

Este, încerc să fac tot ce se poate ca să avem armonie în tot ce facem aici și în familie. Lucrez cu soția de 30 de ani în același birou, vă dați seama că e destul de greu! 🙂

În momentul în care noi am început în 1991 – Ludovic Spiess m-a adus aici după terminarea festivalului din ´91, când mi-a spus „Te duci la ARTEXIM și faci ordine acolo!”. Soția n-a vrut să vină în același loc de muncă, dar până la urmă am zis „Hai, să vedem ce se poate face!”, că eram cu festivalul atunci și aveam multe lucruri în cap și n-aveam ce să facem! Acum, dacă este să ne dea afară, trebuie să ne dea pe amândoi, pentru că, totuși, de 29 de ani lucrăm împreună! Plus că acum încercăm să facem această armonie între cei care au o anumită vechime în instituție și cei noi care au venit și lucrez foarte mult.

Se schimbă generațiile.

Da, s-au schimbat; au mai fost perioade când s-au schimbat, acum vreo 10 ani, după aceea acum 5 ani și acum. Majoritatea celor cu care lucrez sunt masteranzi sau absolvenți de curând ai universităților și unii dintre ei lucrează de un an sau doi în colaborare cu noi și să zicem că au deja o anumită experiență, ca să nu zic rutină. Deci, încerc această armonizare, iar mai departe să zic că și armonizarea politică pentru că, totuși, de 30 de ani am schimbat vreo 28 de miniștri; pe unii dintre ei chiar nu i-am văzut niciodată la față – au fost trei miniștri pe care n-am avut ocazia să-i cunosc și e greu să navighezi așa printre idei politice (ca să nu zic altceva). Nici nu m-am înregimentat deloc, chiar am refuzat să fac asta, pentru că ceea ce fac eu nu ține de o anumită politică, ci ține până la urmă de o idee care trebuie să o continui și indiferent cine e ministru cine e prim-ministru, cine-i președinte, treaba asta n-are absolut nimic în comun cu politica.

Cred că dacă s-ar fi amestecat politicul, s-ar fi creat o dizarmonie.

Din punctul acesta de vedere, da. Dar vreau să vă spun c-am avut noroc, în sensul că a fost la un moment dat o ingerință politică în 2001, dar Ioan Holender puțin i-a pus puțin la punct, în sensul că nimeni n-a mai avut curajul să vină și să spună ceva. Din acest punct de vedere, nu s-a implicat nimeni, plus că nu erau încă, nu erau niște nume de miniștri sau de secretari de stat care să fie peste el, sau să zică „Domnule, eu sunt cine sunt și vreau asta!”, deci din punctul ăsta de vedere a fost un avantaj. Și continuăm în acest mod, dar să vedem, pentru că nu e ușor deloc, chiar au fost momente de criză, v-am spus, și criză financiară, și criză politică și, totuși, a trebuit să vâslim prin acest hățiș.

Multă lume s-ar lega de acest verb – a trebui – pentru că, până la urmă, într-o societate în criză cum suntem noi, o criză perpetuată, foarte multă lume sacrifică cultura și consideră că nu e necesară.

Da, dar măcar noi să nu facem asta! Măcar noi!

Exact, pentru că mă duc cu gândul la Churchill, cel care, în plin război, spunea că trebuie să investim în educație.

Da, da și de aceea eu zic că nu trebuie să facem – și cred că n-am făcut deloc –  rabat de la calitate și poate  că (și) din acest punct de vedere festivalul este apreciat, în sensul că am încercat pe cât se poate să nu coborâm ștacheta. Evident, mai există și uscături, asta este, nu facem noi pentru prima dată acest lucru, dar totuși, calitatea prezențelor și calitatea programelor sunt foarte apreciate. Eu am luptat foarte mult și puțină lume știe cât de greu a fost să-i aducem pe Vladimir Jurowski și pe Zubin Mehta în fruntea festivalului, pentru că am considerat că după Holender festivalul trebuie să aibă o creștere, nu trebuie să vină cineva care să fie sub el sau cineva care să vină să-și aranjeze apele în funcție de noua poziție pe care o are.

Jurowski este o personalitate, din toate punctele de vedere.

Știți foarte bine c-a fost acuzat la un moment dat, că e rus, că e dirijor, ce nu s-a spus… numai de dragul de a veni altcineva. Și am spus: aici trebuie să vină un director artistic, trebuie să vină cineva care să nu-și facă o carieră după ce a devenit director, ci deja să aibă carieră.

Apropo de cum poți să te folosești de numele unui festival, să-l pui în slujba unei alte idei.

Absolut! Chiar a fost la un moment dat ideea asta că „A, vine să-și aranjeze apele, să dirijeze el marile orchestre”, ceea ce nu-i adevărat deloc. Această situație a fost și pe vremea când era Cristian Mandeal, el era o personalitate de-a noastră, nu era poate internațional atât de cunoscut, dar și el a încercat să țină ștacheta sus și acest lucru a fost în avantajul festivalului.

Fiindcă ați pomenit de soție, revin la întrebarea de mai sus: cât de greu este să menții viața profesională cu cea de director de festival în armonie, în echilibru, pentru că armonia presupune echilibru?

E greu! Câteodată eu vreau să nu mai vorbesc despre muncă  și câteodată ea nu vrea să mai  vorbească despre festival, deci trebuie să găsim o cale de mijloc. A fost groaznic și este groaznic în continuare, pentru că e imposibil să nu continui discuțiile și după orele de program sau să nu ai anumite păreri și să nu ți le spui. E adevărat, câteodată ne certăm și în fața colegilor, asta este, n-avem ce să facem. Cum zic eu, ca să faci o omletă bună trebuie să spargi ouăle!

Ați spus că se schimbă generațiile, cum vedeți echipa festivalului – ca pe o familie sau într-un alt fel?

Da, da, dacă nu este familie, nu se poate face nimic. Și cei care au venit și au rămas au înțeles acest lucru. Deja au început racolările pentru ediția 2019, sunt foarte mulți cu care discutăm și primul lucru despre care întreabă este care sunt banii pe care îi iau. Ei, în momentul ăla nu mai ai ce să discuți cu ei. În momentul în care tu spui bună ziua și el te întreabă câți bani îmi dai, fără să știe ce să facă, ce urmează să facă, cât de mult trebuie să lucreze, dacă trebuie să stea peste noapte sau nu, nu mai ai ce discuta. Înseamnă că nu e venit să muncească ci este venit doar să câștige. Acum am avut o foarte plăcută surpriză pentru că din studenții pe care i-am avut în ediția trecută, mai mult de jumătate din echipă vrea să vină să lucreze din nou cu noi. Ceea ce este foarte bine. Iar  în timpul festivalului sunt zile și nopți în care unii dintre ei nu merg acasă, rămân aici, pentru că trebuie să rezolve probleme. Și numai cineva care este cu trup și suflet la realizarea Festivalului George Enescu.

Eu mă gândesc numai la o orchestră, că vine o orchestră cu zeci de persoane, pentru că nu sunt doar cei care cântă, mai sunt și cei din spatele ei.

Exact, trebuie să stai cu ei, să-i duci, să le rezolvi problemele, trebuie să le spui că ceea ce văd nu e adevărat…

Da, că mai vindem și leopardul!

Absolut, deci e o diplomație pe care trebuie s-o aibă cei cu care lucrăm!

Sunteți legat/implicat de/în viața festivalului de ani de zile. Ce-ați pierdut și ce-ați câștigat de-a lungul anilor, ca om, dar și ca profesionist?

Eu cred că au fost mai multe câștiguri. Ce-am pierdut? Poate am pierdut alte oportunități; poate când eram tânăr aș fi reușit și eu să rămân în afară sau aș fi avut posibilitatea să fiu angajat ca mulți dintre copiii pe care i-am avut aici. În ultima perioadă o fac, sunt patru tineri pe care i-am pregătit și toți au plecat la locuri bune afară pentru că au avut experiența de aici, au cunoscut persoane și au fost cunoscuți de aceste persoane. Poate acest lucru l-am pierdut, dar în rest zic că am câștigat, și din punct de vedere profesional, dar și din punctul de vedere al conștiinței mele am câștigat, pentru că să lucrezi cu mulți artiști, să lucrezi pentru a realiza niște lucruri frumoase e un avantaj pe care poate că nu-l simți în momentul în care muncești, dar la pensie ai de ce să-ți aduci aminte.

Mai ales c-o să aveți ce povesti, eu aștept să povestiți…

Am, am multe de povestit, dar nu vreau să le spun decât după ce plec de aici, pentru că sunt foarte multe lucruri sensibile și e bine să nu superi pe nimeni.

„Lumea în armonie”: cât de greu este să aduceți toate secțiunile festivalului la aceeași valoare (o spun în cunoștință de cauză, din punctul meu de vedere nu există diferențe de valoare între cele 4 secțiuni).

Este foarte greu! Sunt patru secțiuni foarte diferite, iar  acest lucru este foarte apreciat de cei de afară care vin; într-adevăr vin fiecare pentru câte o secțiune, pentru că sunt foarte mulți ziariști străini care nu sunt interesați de ceea ce e interesat publicul românesc, de exemplu, să zici că vin ziariști ca să vadă Filarmonica din Berlin. Nu, Filarmonica din Berlin o văd acolo, într-o sală mai bună, deci nu-i problema asta. Ei vin, de exemplu, să asculte lucrările care se cântă mai puțin pe scenele lumii, să asculte creație contemporană sau să discute cu creatori contemporani. În momentul în care am lansat acea serie de muzică a secolului XXI sau Forumul Compozitorilor, au venit mulți ziariști care au vrut să discute și să vadă ce se întâmplă.

E un risc pe care mi l-am asumat, cel puțin cu muzica secolului XXI, pentru că știți, și nu numai în România, peste tot, muzica contemporană are o anumită imagine, dar faptul că reușim să aducem mari valori componistice internaționale, mari soliști care să interpreteze această muzică este foarte important și, după cum ați văzut  în programul din acest an al muzicii contemporane, acesta este superior celui de la ediția trecută. Au venit compozitori care ei au propus niște lucrări, au propus anumiți soliști sau dirijori cu care să vină.

Știu de la Sabina Ulubeanu și de la Diana Rotaru, că e o provocare și pentru ei, cei care compun, să facă ceva mai bun decât a fost la ediția anterioară.

Este o provocare pentru cei tineri și asta e bine, nu este o provocare pentru cei care deja au un anumit statut și îmi pare foarte rău că n-am reușit să anim puțin acest lucru, pentru că, de exemplu, în ediția trecută a Forumului, au fost doar trei compozitori români! În public, ca să spun așa, interesați să vadă ce se compune,  de ce se compune așa.  E o tragedie pentru că, după părerea mea, deja și-au făcut un turn de fildeș în care consideră că nu mai poate să intre nimeni sau ei nu mai pot să iasă afară. Și forumul pentru asta a fost creat, ca să aibă dialog cu ceilalți, să vadă de ce unul este cântat de Wiener Konzerthaus și el nu este cântat nici măcar de Orchestra Radio.

Își anulează un pic partea aceea de creator, practic în momentul acesta nu mai poți să spui că ești creator, din moment ce tu-ți închizi singur o poartă.

Exact! De aceea eu cred că acest dialog este esențial pentru compozitori.

Da, da, știți cum e cu dialogul, că în societatea românească dialogul nu e cultivat.

E adevărat, nu e armonie din acest punct de vedere! [moment în care râdem copios amândoi]

Exact, ca să ai dialog trebuie să ai, să instalezi un pic de armonie.

Eu consider că se mai face o greșală de start în ceea ce privește muzica contemporană: ceea ce se prezintă în festivalurile de muzică contemporană nu e tocmai ceea ce trebuie; împreună cu maestrul Ștefan Niculescu, am fost cei care am inițiat festivalul de muzică contemporană, dar ideea era să fie un festival între două ediții de Festival  George Enescu. Nu trebuie să îneci oamenii cu o muzică grea, dificilă. Eu am avut discuții cu mai mulți compozitori români care au acuzat puțin acest lucru și-am răspuns că e de  datoria mea, ca organizator, să prezint toată paleta muzicii contemporane posibile și din această paletă auditoriul, criticii și toți să-și ia fiecare ce vrea, ce e interesat, ce-i place. Dar asta este obligația mea, eu nu pot să prezint numai anumiți compozitori sau numai un anumit gen.

Chiar voiam să vă întreb de criteriile de selecție.

De aceea pun și muzică de film, am pus muzică electronică, de aceea am pus Krzysztof Penderecki, de aceea i-am avut pe Lera Auerbach  sau pe Joel Martinson. Deci, absolut tot ceea ce considerăm noi că este bun la ora asta pe internațional. Ceea ce se întâmplă la festivalurile noastre, cu tot respectul pentru cei care le organizează (știu că sunt mari probleme financiare din acest punct de vedere),dar ceea ce oferă ei este destul de puțin și oamenii (unii dintre ei) nu mai vor să asculte același gen de muzică sau același compozitor, sau vor să asculte compozitorul în altă viziune.

Oricum există prejudecata că muzica nouă e o ciudățenie și atunci ar trebui să spargem un pic bariera asta de înțelegere. Pe de altă parte, într-adevăr, muzica nouă poate fi folositoare în foarte multe contexte. Mai ales că azi vorbim de instalații sonore, vorbim de o mulțime de experimente, iar muzica nouă e cea care poate fi puntea.

Absolut! În mod sigur! Asta le-am spus și la conferințe și le-am spus și compozitorilor – haideți să vedem de ce cineva este cântat de Wiener Konzerthaus și de Berliner Philharmoniker, de ce cineva este comisionat de aceste mari orchestre, care este motivul pentru care Sir MacMillan este atât de cunoscut și apreciat sau Widmann sau ceilalți. Haideți să vedem și hai să discutăm cu ei, că ei au o anumită experiență pe care pot să v-o transmită!

Dvs. sunteți printre extrem de puținii care aveți viziunea de ansamblu încă din faza de proiectare a programului. Mă gândesc acum la  ce se va cânta și unde. Care sunt cele mai mari dificultăți atunci când vreți să realizați programul viitoarei ediții?

Vreau să vă spun că deja avem niște tipare, poate e bine să spun, poate nu e bine să spun..

Și acestea vă ajută să depășiți dificultățile!

Sigur că da, adică știm că trebuie să fie Enescu în program și această planificare a muzicii lui Enescu nu este ușoară, pentru că trebuie împărțită fiecăruia și fiecare să nu fie lezat: „A, mie mi-ai dat ceva greu!” sau „Mie mi-ai dat ceva  care nu îmi place!”

Sau „Mie mi-ai dat ceva care n-o să prindă la public!”.

Exact, deci, din acest punct de vedere e de lucru. După aceea, știm că trebuie să aducem în fața publicului lucrări care nu au fost prezentate și care nu vor mai fi prezentate în România, cum a fost de exemplu Wozzeck, cum e anul acesta Moise și Aron, sau Peter Grimes. Cei de la Filarmonica George Enescu și de la Orchestra Radio România au început să înțeleagă niște lucruri, dar ne-au acuzat la un moment dat, pe mine și pe cei care făceam propunerile: „A, pe noi ne puneți să facem numai lucrările grele!”. Iar eu le-am spus: „Da, pentru că aveți ocazia să învățați aceste lucrări cu oamenii care le-au făcut și care pot să vi le explice! Nu mai mergeți pe ideea: A, știu lucrarea, nu mă mai interesează, eu o cânt cum o înțeleg!”.

Mi-am adus aminte de Gabriel Bebeșelea ce-a făcut cu „Poema română” și pe care a reinterpretat-o exact cum a vrut Enescu.

Exact!  După aceea, această idee de a prezenta opere în concert, pentru că sunt lucrări care nu vor fi montate prea curând la noi. Sunt lucrări care poate au această austeritate, au neplăcerea de a fi prezentate în variante scenice; le-am mai împodobit noi cu proiecțiile media, o să le mai împodobim cu puțină mișcare scenică. Când am prezentat Mass de Leonard Bernstein a fost un val de reacții negative: „Cum, este o blasfemie, cum să prezinți așa?”. Da, era pentru prima dată când se prezenta, cu traducerea respectivă care este cum este, dar care este puțin mai, să zic așa, mai normală decât Carl Orff; numai că lumea a sărit că, vai, că e o blasfemie, că este misă și uite ce scrie în textul respectiv. Dar nu s-a mai cântat, nu știu dacă se va mai cânta. Cred că orchestrele românești au avut de învățat din acest lucru. Cum au și orchestrele din țară care fac muzică contemporană; să fim serioși, ei nu fac muzică contemporană niciodată, dar în momentul în care vii cu un dirijor, vii și cu un solist, îi prezinți o lucrare, ei au de învățat; haideți să mai și învățăm ceva din festivalul ăsta. Adică nu numai să cântăm Brahms și Beethoven, că poate alții cântă mai bine și dacă începi să-i compari s-ar putea să fie probleme.

Aici e o problemă, pentru că lumea percepe festivalul ca fiind o dovadă de a arăta cât de buni suntem, de a intra în concurență cu ceilalți.

Nu, noi niciodată n-am vrut  să facem concurență, noi totdeauna am vrut să arătăm: „Uite, domnule, acesta este nivelul, uită-te, vino!”.

Festivalul e o bucurie, înainte de orice.

Sigur că da, noi am dat intrare liberă pentru toți membrii orchestrelor din București;  nu pot să vă spun câți au fost, pentru că mi-e jenă să vă spun câți au fost.  Am fost și mirat, în momentul în care a venit pentru prima dată Concertgebouw în România, au fost 10 membri din orchestrele din București, și era Concertgebouw, da, care venea pentru prima dată! Ideea asta a fost – domnule, n-ai posibilitatea să te duci la Amsterdam, la Berlin să le vezi acasă, haide să-i vezi aici; ei nu vin aici să concureze între ei, pentru că ei știu care este nivelul lor, ei au conștiința valorii lor.

Eu am observat această situație  la concurs, pentru că eu mă așteptam la concurs să fie în sală plin de studenți și de muzicieni.

Asta este o mare problemă și vreau să vă spun că anul ăsta chiar au fost mai mulți decât acum doi ani, când a fost de nedescris, a fost jale și n-am înțeles de ce;  pentru că vrei să vii să vezi care este nivelul celui cu care tu, la un moment dat vei concura sau…

… sau poate vrei să ajungi să lucrezi în aceeași orchestră cu el/ei.

Exact, n-am înțeles! Este o mentalitate pe care o au deja în mintea lor copiii din cauza profesorilor, din păcate.

O, da, pentru că la noi în continuare se merge pe competiție, o competiție prost înțeleasă.

Absolut, absolut! Și e anormal! Poate nu toți cei 60 de concurenți pe care i-am avut la o sesiune sunt foarte buni, dar mai vezi și unii buni sau vezi uite, mă, ăla a făcut așa sau profesorul. Plus că există posibilitatea să discuți cu ei, după sau înainte de concurs.

Câte săli avem la dispoziție? Mă refer acum doar de București în festival.

Ateneul cu cele două săli, Sala Radio, Sala Palatului, Excelsior, Aula Uniunii Compozitorilor, deci nu sunt foarte multe săli.

Dar sunt bune, cu excepția Sălii Palatului a cărei problemă se știe.

Cu excepția Sălii Palatului, da, aceasta este problema, dar nu avem ce să facem acolo.

Dar mă gândesc că totuși sunt niște săli care  au acustică destul de bună ca să nu spun foarte bună, cum sunt Sala Radio și cea a Ateneului, și care, din punctul ăsta de vedere, sunt foarte ofertante, ridică mult calitatea festivalului.

Din punctul nostru de vedere sunt bune. Din punctul de vedere al publicului, nu chiar toate, pentru că Sala Radio este puțin descentrată, adică, și din punct de vedere al parcării, și din punct de vedere al transportului, poziția nu este cea mai grozavă.

Știu că acolo e o problemă, într-adevăr.

Ateneul și Sala Palatului nu mai vorbesc, nici Aula Uniunii Compozitorilor nu este cea mai bună din acest punct de vedere. Am obișnuit lumea să vină în centru, dar…

Da, asta e o idee de care ar trebui să țină cont miniștrii (culturii, turismului etc.) – crearea unui circuit cultural.

Nu ține nimeni cont. Eu am tot explicat că cel mai bun lucru în momentul ăsta, dacă este să faci ceva (să îmbunătățești sunetul, de exemplu) este să mergi pe Sala Palatului. Pentru că pentru festival și pentru alte activități, Sala Palatului este cea mai bună, din punct de vedere al poziției, logisticii, transport, tot ce vrei, îți oferă toate condițiile. În momentul în care am auzit idei că vor să meargă pe nu știu unde, de exemplu a venit cineva care a zis că vrea să facă o sală lângă Therme, chestii din astea, care sunt lucruri absurde, numai de dragul de a face ceva. Doar pentru că a zis un ministru – vreau să-mi pun numele acolo, să-l văd.

Acești oameni nu cred că au viziunea asupra a ce înseamnă să cari o întreagă orchestră până acolo.

Absolut, nu înțeleg și nici nu întreabă. Eu la un moment dat, când am fost întrebat ce trebuie să facem pentru o sală și unde trebuie s-o punem, le-am dat o listă de vreo 6-7 pagini cu ce-ar trebui să fie. Dar le-am spus așa: înainte de a începe și de a vă uita la asta, calculați în așa fel încât un camion de 18 m lungime să poată intra și ieși de undeva și să-și lase sculele și toată aparatura. Și în funcție de cei 18 m, vedeți unde aveți acest loc și după aceea faceți sala. Asta este esențial. La Radio nu pot să intru, au vrut să facă aici, la garajul RAPPS și-am zis unde-ți intră camionul, unde-i duci, n-ai unde să faci.

Acestea sunt chestii practice care se pierd din vedere.

Absolut! Și nu numai eu, orice organizator vine cu aceste probleme, se lovește de aceeași problemă. Noi avem un singur camion, dar poate un organizator de concerte  de muzică ușoară are 3 camioane, ce faci cu alea? E greu să înțeleagă.

Știu că dvs aveți o capacitate de introspecție fantastică și marea calitate de a fi prezent peste tot, dar fără a deranja nicicum soliștii sau membrii orchestrelor. 

Nu, cu membrii juriului (vorbim acum despre concurs) m-am certat, dar n-ați văzut dumneavoastră. Eu n-am contestat clasamentele, dar m-a supărat faptul că unii membri ai juriului n-au înțeles că în acest concurs trebuie să-i jurizeze pe cei care au participat, nu absolutul. E foarte greu să spui „Acela a fost mai bun decât cine?”; „Mai bun decât cel cu care a concurat, nu mai bun sau mai slab decât cineva care nu a fost în concurs.” La vioară au fost problemele: să nu dai premiul întâi mi se pare automat că tu te discreditezi, chiar niciunul n-a fost bun de premiul  întâi din cei 136 (pentru că am avut 130 și ceva de tineri în prima fază)?

Înseamnă că tu n-ai avut criteriul de selecție în regulă.

Sigur că da. Și de fapt, n-a fost vorba despre criteriu, ci au fost niște fricțiuni între ei. Dar i-am liniștit: am schimbat juriul în proporție de 80%, asta este, și același lucru l-am făcut cu juriul de pian de acum doi ani, pentru că și acolo mi s-a părut c-a fost o mișcare greșită și atunci i-am schimbat. Juriul de pian de anul ăsta a mers foarte bine, juriul de violoncel este impecabil.

Faptul că ați separat concursul de festival mi se pare a fi un mare câștig.

Da, a fost un mare câștig, și aici trebuie să-i mulțumesc și Oanei Marinescu c-a fost alături de mine; tot răul e spre bine, pentru că în momentul în care ni s-a spus nu mai avem bani ca să facem amândouă acțiunile în același timp, atunci mi-am luat această responsabilitate – Holender n-a fost de acord, mulți n-au fost de acord, au zis nu, că se pierde. Și am rămas la idea că e bine să facem așa și mi s-a confirmat ideea.

A câștigat mult în identitate concursul și pe de altă parte s-a schimbat dinamica.

Sigur că da. Vreau să vă spun că în momentul în care concursul era parte a festivalului, puteam să facem concursul numai la Conservator, din cauza sălilor insuficiente. Publicul prefera să meargă la vedete decât la selecțiile din concurs și atunci n-avea consistența pe care trebuie s-o aibă evenimentul.

Când asculți muzică e imposibil să o faci doar cu mintea, așadar ascultarea devine un act foarte personal/subiectiv. Dacă ne gândim la interpreți și compozitori vedem cum toate aceste note personale fac deliciul melomanilor și dau savoare cronicilor muzicale. Cum se colorează universul festivalier din acest punct de vedere?

Ați văzut că, așa cum v-am spus și la structura programelor mari, și aici dăm o paletă foarte mare, deci de la soprane până la bași, de la violoncei până la viori.

Un intermezzo:  îl ador pe David Grimal și mă bucur că-l revăd.

E un mare artist, mare artis, care este foarte apropiat de România, ați văzut că anul acesta el vine cu doi elevi de-ai lui cu care a insistat să vină la Cluj. Mi-aduc aminte prima dată când l-am rugat să vină cu orchestra lui pe care am auzit-o accidental la Mezzo și mi-am zis: „Cum, ăștia sunt fără dirijor și cântă perfect?”. Și nu doar că au cântat perfect, modul în care s-au înțeles între ei și când îl vezi pe flautist lângă oboist și nici nu se uită unul spre celălalt, dar cântă la fel, a fost incredibil, și atunci l-am rugat să vină și i-am dat să facă Capriciul de Enescu în orchestrația maestrului Țăranu. Când i-am spus maestrului Țăranu că vin fără dirijor el mi-a spus că  nu se poate, o să fie un dezastru!  Dar a venit  și la repetiții, a fost acolo și nu-i venea să creadă, și acum e mare prieten cu Grimal.

Ce înseamnă să ai deschidere!

Iar pentru restul programelor, vă spun, a mers foarte greu în decursul anilor partea de recitaluri vocale. De ce? Pentru că nu am venit – și asta a fost o vină a conducerii, ca să nu zic mai mult – n-am venit cu niște nume foarte mari. Românul este obișnuit să asculte lucruri de top; de ce, nu știu.

Sau nu neapărat de top, cât care prind bine la public.

Exact. Dar în momentul în care vii cu niște nume care, bun, sunt foarte mari acolo, la ei; sunt mari wagnerieni, sunt mari specialiști pe lied, dar nu pentru români. A venit Sergei Nakariakov, de exemplu, care este cel mai mare trompetist al momentului – nu a rupt sala. În străinătate rupe sala, la noi nu, pentru că suflătorii încă nu sunt vedete.

Violoncelul prinde bine.

Violoncelul a început să meargă pentru că a venit Gautier Capuçon, pentru că a venit Han-Na Chang,  în 2021 vine Alisa Weilerstein, dar încet, încet. Acum eu am adus niște nume de cântăreți care sunt cunoscuți, pe care-i vede lumea și pe posturile noastre și pe Mezzo și lumea este interesată să vină să-i vadă și în sală. Dar educația, care-i parte a festivalului, se face foarte încet.

Pe vremea lui Ceaușescu se asculta mult lied, din ce țin eu minte. Mi se pare mie sau liedul a intrat într-un con de umbră, după 1989?

Depinde cine-l face. Pentru că noi, de exemplu, le-am cerut artiștilor locali care vin în festival să nu cânte arii de operă. Ci să cânte sau vocal-simfonic sau altceva.

Și vocal-simfonic se cântă greu.

Se cântă greu și în momentul în care nu ai oamenii de top, atunci lumea nu vine.

Vocal-simfonic presupune să ai și un pic de cultură și să ai și disponibilitate să fii atent la orchestră.

Prima dată l-am avut pe Michael Schade și cred că am avut și o soprană, ei bine, vreau să vă spun c-a fost sala goală. După aceea am mai avut o decepție, am avut Trio Beaux Arts care era number one, sala pe jumătate goală.

Anul acesta lipsește Savall din festival.

Cu Savall am avut o problemă și nu va mai veni, cel puțin cât sunt eu. Are fanii lui, îmi pare rău că nu pot să-i bucur pe fanii lui, dar la ultima apariție am avut un diferend peste care nu am putut trece.

Am adus vorba de oameni; lucrați cu oameni și produceți un festival care se adresează unui public din ce în ce mai numeros. Inevitabil, armonia despre care vorbeam la început este știrbită pe alocuri. Cum reîntregiți universul festivalier?

Vreau să vă spun că se duce din gură-n gură, cum se zice, sau din om în om, pentru că în momentul în care vine cineva și-i place, următoarea dată vine cu cineva de mână, ceea ce este foarte bine. Am niște fani deja, care-mi trimit studenții, cineva de la SNSPA – Mihai Vacariu – care mi-a trimis studenți.  El mi-a spus că dacă aveți nevoie, vin și eu. Deci oameni din aceștia sunt propagandiști foarte buni pentru noi.

Oameni care nu fac parte din sistem!

Nu, nu, nu, din sistem sunt din ce în ce mai puțini. Mi-aduc aminte că noi am făcut festivalul în 1991 – 1995 cu studenți din Conservator. Din Conservator cred că mai am vreo trei la actuala ediție; din 90 de oameni angrenați în organizare, care lucrează pentru festival.

Exact ce spuneam când vorbeam despre concurs: câți dintre studenți veneau să vadă concurenții.

Mi-aduc aminte, vorbeam și cu Grigore Constantinescu, el a fost la un moment dat însoțitor al celor care veneau la festival; este o mare onoare să stai în preajma unor artiști de valoarea celor care vin în festival și să vorbești cu ei. Cristian Lupeș, de exemplu, a fost cu Seiji Ozawa, Zubin Mehta, Valery Gergiev, și mulți alții. A fost în echipa asta de la început și a avut foarte mult de câștigat din însoțire, din discuțiile cu artiștii. Cristian Lupeș [n.m.: care este dirijor] a fost unul dintre cei mai buni colaboratori ai mei fiind cel care s-a ocupat de logistica festivalului, fiindu-mi asistent în anii de colaborare cu Artexim. Una dintre ideile lui foarte bune și festivalul a avut de câștigat de pe urma lui, a fost acel Turneu de Promovare a Festivalului Enescu în 2009. El venise cu o idee mai mare, până la urmă s-a supărat că nu s-a putut face tot ce ne propusesem, dar tot s-a realizat această idee a lui, de a prezenta festivalul în 10 capitale europene. A reușit să aducă inclusiv fondurile pentru turneu si l-am desemnat manager artistic al acestui proiect. Și asta a avut un efect extraordinar. Noi atunci când l-am făcut, l-am făcut cu ajutorul ICR-ului, era Horia-Roman Patapievici acolo, dar am rugat ICR-ul să nu se implice pe partea cu publicitatea și cu invitații. Pentru că noi am avut niște agenți de PR cu care am lucrat în stăinătate și ei au venit cu ziariștii, cu perosnalitățile. Mi-aduc aminte că la Londra, (eu am fost o singura dată – la Londra -, Holender a fost la celelalte) am avut 130 de persoane care au venit și spunea Gabriela Massaci că niciodată nu a avut o asemenea prezență (din punctul de vedere al personalităților) la o acțiune a ICR-ului, ca cea pe care le-am oferit-o noi atunci, a fost ceva extraordinar.

Nu vă întreb nici de compozitorul preferat (altul decât Enescu, evident!), nu vă întreb nici de solistul preferat sau cu ce dirijor rezonați cel mai bine; vă întreb doar atât: cum reușiți să savurați muzica în timpul festivalului, când sunteți solicitat în o mie de părți deodată?

Nu savurez deloc. De 30 de ani, eu n-am stat în sală la niciun concert din festival. Eu sunt back stage, dacă e ceva acolo, și este un loc fantastic, este un loc pe care nu l-aș da nici pentru loja de la Covent Garden. Pentru că ești aproape de cei care intră în scenă, de cei care ies din scenă, de dirijori, cum să spun, e un flux energetic extraordinar pe care-l simți acolo. Și acolo cunoști oamenii, acolo cunoști dirijorii, acolo vezi cum reacționează înainte, după, cum invită pe scenă un solist…

Ați spus la un moment dat, și nu sunt de acord cu chestia asta, că muzica nu se ascultă cu mintea. Din păcate, eu o ascult doar cu mintea și ăsta este un mare dezavantaj.  În momentul în care văd o greșeală încerc să văd de ce, de unde provine și pentru că eu sunt cel care organizez, mă simt vinovat de eventualele greșeli. Evident că mă duc și la concerte…

Atunci nu pot decât să vă mulțumesc că dumneavoastră vă asumați partea asta tehnică, ca noi ce din sală să ne bucurăm.

E adevărat că mă mai duc în sală să văd cum se aude, dar în sală să stau pe un scaun, nu.

 Când a fost Anne-Sophie Mutter am stat în spate, am ratat recitalul, e adevărat, dar îmi dădeam seama că nu pot altfel.

Și la repetiții cum e?

La repetiții stau. La repetiții stau, pentru că vreau să văd care sunt părerile lor; ei mai au nevoie câteodată de ceva anume. Nu stau, evident, la toate că n-am timp, dar în momentul în care vine pentru prima dată cineva, evident că stau acolo, văd ce se lucrează. Repetițiile, după părerea mea, sunt cele mai grozave momente de muzică, de școală muzicală, de tot ce vrei, pentru că acolo vezi bucătăria și acolo se creează practic ceea ce în concert s-ar putea să nu iasă.

Da, că se pot întâmpla. În concert multă lume nu înțelege că e vorba foarte mult și de public.

Sigur, sigur că da. Dacă publicul nu rezonează la ce se aude dinspre scenă… Eu mi-aduc aminte când am făcut concertul cu Pavarotti, prima și ultima dată când a venit în România; eu eram exact în marginea scenei, iar el când a intrat pe scenă, a venit cu brațele deschise, adică, uite, am venit la voi, haideți! Numai că în primele rânduri erau politicienii!

Care n-au avut nicio reacție!

Care n-au avut nicio reacție, cei care aveau reacții erau sus de tot pe colina Parlamentului, și în momentul ăla s-a rupt tot. În loc să sară lumea de pe scaune și să vuiască acolo, politicienii băteau cu palmele pe picioare… deci a fost un moment ratat de care el și-a dat seama.

Aici e o altă discuție, pentru că am o problemă cu locurile goale:  dacă ai confirmat, te dai peste cap. Nu poți să ajungi, trimiți pe altcineva.

La noi românul e supărat dacă nu i se dă invitație, dar dacă i se dă invitație și nu merge zice: „A, lasă, că tot n-am dat niciun ban.” Și bineînțeles că aleg locurile cele mai bune, penru că acestea se văd la televizor… în România încă nu se înțelege un lucru, despre care am încercat să vorbim cu sponsorii. Le-am spus așa: noi vă facem un office special unde să veniți să vă luați biletele, deci aveți aceste locuri, cu un sfert de oră, jumătate de oră înainte, veniți să vi le luați acolo, pe numele vostru, nu vi le dau înainte, pentru că dacă, cu 10 minute sau 5 minute înainte de începerea spectacolului n-ai venit, eu poate biletele astea le pun în vânzare, sau le dau studenților, ziariștilor sau cine e pe acolo, Ei mi-au spus că nu se poate!