Prea (post)moderni pentru a nu fi medievali – Despre „Compromisul” lui Alin Fumurescu

Compromisul lui Alin Fumurescu este o apariţie editorială cu adevărat importantă, dar, mai presus de asta, este un eveniment intelectual veritabil. Într-o cultură ca a noastră, în care dezbaterile mai mult se mimează şi se poartă în linii groase, nervoase şi maniheiste, cartea lui Fumurescu este nu doar o analiză profundă şi atentă a unuia dintre conceptele fundamentale ale gândiirii politice şi filosofice a Europei, ci şi o radiografie erudită şi inteligentă a unuia dintre momentele destinale ale istoriei Occidentului: descentrarea şi, în cele din urmă, abandonarea dialecticii celor două foruri care informau individul medieval (forum internum şi forum externum) şi naşterea consecventă a două tipuri de individualism, înrudite, dar fundamental diferite (individualismul centripet, specific culturii franceze, respectiv cel centrifug, specific culturii politice britanice). Fumurescu porneşte cu mare atenţie, bazându-se pe o bibliografie copleşitoare, la reconstrucţia genealogiei conceptului de compromis, pe care-l vede ca pe un vârf de aisberg ce trimite către angrenaje conceptuale mai complexe, active funcţional între secolele XIII şi XIX în Europa. Astfel, ele arată, folosind o metodologie îndatorată unor şcoli diverse (precum şcoala istorică a lui Kosselleck sau Şcoala de la Cambridge) că o noţiune a compromisului nu putea funcţiona şi fundamenta efectiv politici şi comportamente decât în conjuncţie cu alte concepte, în special cele de reprezentare şi autoreprezentare. „Cuvintele sunt ficţiuni periculoase”, suntem avertizaţi, iar conceptele pe care ele le relevă sunt într-o măsură încă şi mai mare. Ele cartografiază şi informează pentru noi realitatea, iar modificările şi transformările lor substanţiale modifică de facto comportamentele şi viziunile asupra lumii. Nu îmi propun în cronica de faţă decât să semnalez apariţia unei cărţi importante şi, eventual, să instig la lectură, prin urmare nu voi intra în amănuntele tehnice pe care cartea le expune pe larg (ar fi, de altfel, destul de greu de făcut în cadrul unei recenzii). Mă voi limita să evidenţiez câteva dintre ideile-forţă, de mare originalitate ale volumului.

În primul rând, în răspăr cu o veche şi substanţială tradiţie interpretativă (puternic creditată şi la noi), Fumurescu arată că omul medieval, departe de a fi un automaton absorbit şi definit integral de corporaţiile din care făcea parte, era mai degrabă bine integrat în cosmos şi în societate în baza unei dialectici complexe şi delicate, dialectica dintre forul său intern şi cel extern:

„Pentru omul medieval, jocul dintre unicitate şi similitudine era prezent în ambele foruri. Unicitatea individului era asigurată în forum internum de faptul ca fiecare om era un agent moral independent, care răspunde numai înaintea lui Dumnezeu, iar în forum externum, de faptul că îndeplinea o funcţie unică în cadrul unei universitas. În acelaşi timp, asemănarea era păstrată în cadrul lui forum internum prin aceea că fiecare om era creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi, în forum externum, de faptul că toţi oamenii sunt membri ai universitas.”

Acest echilibru fragil şi spectaculos – în ciuda caracterului său discret – este deopotrivă produs de o anumită lume pe care, la rândul ei, o hrăneşte. Distincţia mai veche dintre public şi privat, trecută prin paradoxalele relaţii ce traversează treimea creştină, duce la apariţia acestei relaţii complexe şi metastabile, de care biserica ia act în secolul XII. Această dialectică avea însă să dea semne de slăbiciune începând cu secolul al XVI-lea pentru a se prăbuşi complet în secolele următoare, generând căi evolutive diferite pentru culturile politice rivale ale Franţei şi Angliei. Colmatarea celor doua foruri a produs efecte profunde şi paradoxale: pe de o parte, în cultura absolutistă pe cale să se nască în Franţa, forul intern a ajuns să reprezinte persoana autentică, adevăratul sine, cel pus la adăpost de spaţiul public deschis în mod esenţial imoralităţii şi negocierii infinite. Presiunii uriaşe venite dinspre forum externum, individul i-a răspuns printr-o închidere esenţială în forum internum şi printr-o sacralizare a acestuia. Rezultatul a fost un om unidimensional schizoid, capabil, precum Montaigne, să ocupe funcţii publice pe care le dispreţuia, precum şi de o patologică teamă de autocompromitere. De cealaltă parte a Canalului Mânecii, în Anglia, rezultatul a fost simetric şi la fel de spectaculos: dispariţia dialecticii complexe dintre cele două foruri a dus în timp la un individ dispus să mizeze totul pe forum externum, care a renunţat să mai vadă în conştiinţa sa un loc al adevărului, punând simultan adevărul şi politica informată de acesta în afara spaţiului politic real. Oamenii lui forum externum se definesc în primul rând ca voinţe ce pot fi reprezentate, şi nu drept conştiinţe care se cer luminate. În vreme ce Franţei îi vor trebui cel puţin o sută de ani în plus pentru a accepta democraţia bazată pe reprezentarea ascendentă (în care cei mulţi şi egali în voinţă sunt reprezentaţi de cei pe care i-au ales sau i-au desemnat să o facă), britanicii au fost mult mai devreme pregătiţi pentru asta. De asemenea, faptul că francezii vor rămâne multă vreme legaţi de conceptul reprezentării descendente explică şi alte lucruri, de pildă formele specifice ale teoriilor contractualiste (în vreme ce, pentru britanici, contractualismul a luat destul de devreme forma unei teorii a compromisului generalizat).

Desigur, acesta nu a fost un proces simplu, nu a fost o evoluţie liniară, iar Alin Fumurescu îşi ia tot timpul din lume pentru a analiza fiecare aspect al acestei rearanjări conceptuale, discutând, pe rând, resemnificarea reprezentării şi autoreprezentării, regândirea proceselor civice şi politice fundamentale, precum şi contrareacţiile viziunilor rivale în ambele culturi. Specialistul în teorie politică va găsi aici un bazin foarte generos de resurse ideatice şi bibliografice. Dar poate că beneficiul intelectual cel mai mare pe care ni-l facilitează cartea este ieşirea din logica esenţialistă şi unilaterală a ereziei (conform căreia există o poziţionare esenţial corectă a omului în lume ce urmează a fi recuperată şi de care orice îndepărtare se face prin eroare şi hybris) şi înlocuirea ei cu o logică evoluţionistă a sistemelor complexe. Da, ceva se pierde, dar nu prin uitare, ci prin răspunsuri adaptative la transformări socio-politice incontrolabile. Da, ceva trebuie recuperat, dar acest ceva nu este un creştinism atemporal, forjat în ceruri, ci o schemă conceptuală şi existenţială a cărei complexitate şi adâncime internă s-ar putea dovedi salutară pentru a relaxa spaţiul infinit diseminat şi infinit tensionat al lumii de azi. Aceasta este esenţa foarte interesantului concept de neomedievalizare propus de Alin Fumurescu. Ultimul capitol al cărţii oferă o analiză impresionantă a poticnelilor lumii noastre, precum şi a căilor pe care reconstrucţia dialecticii premoderne a forurilor le-ar putea deschide pentru contemporani. Suntem în plină criză a conceptelor şi posibilităţilor politice şi existenţiale, prea strânşi cu uşa pentru a refuza posibilităţile pe care medievalii, în anumite privinţe mai sceptici şi mai raţionali decât noi, le-au gândit cândva. Închis în societatea deschisă, omul contemporan, trăieşte simultan mai multe paradoxuri: are la îndemână mai multe posibilităţi de autoidentificare decât a avut vreodată oricare alt seamăn al său (graţie spaţiului virtual şi social-media) şi, cu toate acestea, trăieşte profunde crize al identificării; are la dispoziţie mai multe căi de expresie decât a avut vreodată cineva, riscând în acelaşi timp tribalizarea dihotomică şi, nu în ultimul rând, având în sfârşit dreptul de a alege la toate nivelurile, trăieşte suspectându-şi şi dispreţuindu-şi reprezentanţii. Toate acestea se întâmplă pentru că în mare parte ignoră evoluţiile conceptuale care l-au adus aici şi, deopotrivă, ignoră complexitatea fenomenelor pe care vrea, totuşi, să le controleze. După cum spune Alin Fumurescu, „actuala criză a repezentării este, de fapt, o criză a autoreprezentării”. Pe de altă parte, recuperarea dialecticii uitate a forurilor (neomedievalizarea), ar putea transforma în şanse dificultăţile momentului: omul modern poate face din apartenenţa la mai multe corporaţii, reale sau virtuale, unul dintre atuurile sale atâta vreme cât va utiliza o dialectică a forurilor care să-i redea demnitatea identificării şi deschiderea către ceilalţi, respectul faţă de alegerile lor. La fel, el ar putea să devină exclusiv şi radical (un fanatic închis faţă de orice compromis) sau un relativist extrem, un om lipsit de orice convingere (un strigoi capabil să supună orice compromisului; tipologia strigoilor şi fanaticilor este preluată de Alin Fumurescu de la Finkielkraut). El ar putea alege, însă, şi calea mai rodnică şi mai grea a identificării conştiente, a înfruntării care nu închide şi a compromisului care nu compromite. Nu orice va putea fi supus compromisului (Fumurescu discută cazurile critice ale avortului şi căsătoriilor gay), dar vestea bună este că, acolo unde compromisul nu este posibil, violenţa nu e niciodată alternativa. Violenţa începe numai acolo unde sfârşeşte politica şi acesta este motivul pentru care nu trebuie niciodată să abandonăm politica, chiar şi atunci (sau mai ales atunci) când compromisul între noi devine imposibil. Trebuie să redevenim medievali în felul nostru propriu, al unor oameni care nu mai pot fi cu adevărat vreodată medievali. Ţăranul fancez din secolul al XVII-lea nu este o brută de care nu leagă nimic. El este părintele sau fratele nostru. În mintea lui şi a confraţilor lui s-au luat demult decizii care azi încing bulele noastre de Facebook. Înt-unul dintre cele mai intense şi mai frumoase pasaje teoretice pe care le cunosc, Alin Fumurescu creează o punte mentală către acest străin fără chip care ne bântuie şi care suspină în deciziile noastre cele mai intime:

„În secolul al XVII-lea, Aloys, un ţăran din Provenţa, se identifica pe sine drept catolic, fiul lui…, din satul…, provensal şi francez… În secolul XXI, urmaşul său are mult mai multe posibilităţi decât avea el în ceea ce priveşte forum externum. Nu numai că poate fi toate cele de mai sus, deşi probabil că le-ar ierarhiza altfel, dar se poate concepe şi în alte moduri, de exemplu ca european care se bucură de subsidiile acordate de UE fermierilor francezi, ca membru via Internet al Greenpeace sau ca militant Facebook penru reforma Bisericii Catolice. Şi, cu toate acestea, niciuna dintre ipostaze nu poate fi pe deplin satisfăcătoare. El va fi frustrat în privinţa reprezentanţilor lui politici, de la preşedintele Sarkozy până la ultimul membru de consiliu local pentru care a votat, fără să ştie de ce se simte compromis sau alienat. El va renunţa la vot sau la participarea la şedinţele de consiliu local […] pentru că se simte mai aproape de ceiilalţi membri de pe Internet ai Greenpeace sau de prietenii lui de pe Facebook alături de care luptă pentru reformarea Bisericii Catolice… Se plânge de tot felul de lucruri pe Internet, unde amicii săi îl ascultă în acelaşi fel în care prietenii îl ascultau pe Aloys la taverna din sat acum câteva secole.”

Astfel, la finalul lecturii cărţii lui Alin Fumurescu,vom descoperi, cu sentimentul unei revelaţii, că omul unidimensional nu există. El va tânji mereu după vremurile în care avea adâncime. El se va strădui să-şi recapete adâncimea pe care a avut-o cândva, pentru un scurt moment de câteva secole, chiar dacă probabil n-o va mai putea face niciodată în termenii de atunci:

„Problemele nu se găsesc în afara indivizilor şi de aceea ele nu pot fi rezolvate prin măsuri bine ţintite, dar obiective. Problemele sunt în interiorul indivizilor, în interiorul fiecăruia dintre noi şi de aceea va trebui să ne concentrăm asupra percepţiei subiective şi a identificării de sine.”

Iar cartea lui Alin Fumurescu este o oglindă perfectă pentru a privi în hăul dinăuntrul nostru.

La final voi spune că volumul lui A. F. este cea mai dificilă şi mai frumoasă carte care mi-a fost încredinţată ca traducător. Ofer scuzele mele pentru micile stângăcii şi sper să fi oferit publicului român posibilitatea unei intense aventuri intelectuale şi existenţiale.