Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” invită publicul pasionat de muzica lui Giuseppe Verdi să vadă Traviata, al cărei libret în limba italiană îi aparține lui Francesco Maria Piave. Într-o montare clasică, actualizată ingenios, la care iau parte peste 100 de artiști, Traviata pare unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste – liniștea inimii nu o aduce decât prezența omului iubit. Dincolo de onoare și gelozie, amăgire și dezamăgire, obiectul iubirii rămâne dorința, care este chiar mai puternică decât moartea.
Bărbații poartă flori la butonieră, femeile poartă flori în păr, la ureche, la încheietura mâinii, respectând un rafinat cod romanțios impus și în salonul parizian al Violettei Valéry. În romanul lui Proust, Odette de Crécy, iubita lui Swann, își face apariția în salonul aristocratic având un buchet de violete înfipt în corsaj, semn că are disponibilitatea de a face noi angajamente mondene. Florile fac parte din limbajul iubirii, transmit mesaje secrete, creează legături, sunt promisiuni de revedere sau metafore ale unei despărțiri definitive.
Marguerite, eroina lui Alexandre Dumas-fils, devenită apoi Violettei Valéry, personajul din prim-plan al Traviatei („curtezană” în limba italiană) lui Verdi, se înconjoară de camelii, flori delicate, cu parfum discret, și ele un simbol puternic al spiritului independent și al feminității. O demimondenă, o femeie obișnuită să-și negocieze farmecele, aspiră la o dragoste adevărată, simplă, mai mult la o atingere a sufletului decât la una a trupului. Și este frumos ce se spune, într-un stil romanțios totuși – că o floare se poate deschide fără parfum, dar o femeie nu trăiește fără iubire. Aceste flori devin un fel de blazon, fiind asociate imediat cu prezența unei femei neobișnuit de frumoase:
„Niciodată Marguerite n-a fost văzută purtând alte flori decât camelii. Din această pricină, cei de la doamna Barjon, florăreasa ei, o porecliseră Dama cu camelii, şi aşa avea să-i rămână numele.”
În 1848, la scurt timp de la moartea femeii iubite, Alexandre Dumas-fiul publică romanul care stă la baza operei Traviata, a cărei premieră are loc în 1853, pe 6 martie, la Veneția. Destul de repede, în 1855, Traviata se montează și la Timișoara.
Ioana Pârvulescu observă, într-un comentariu subtil, că Marguerite are profilul unei femei supuse, deopotrivă, admirației și disprețului public. Dincolo de condiția ei socială, Marguerite este o femeie care-și dorește să fie iubită cu adevărat. Ea înfruntă prejudecățile unei societăți ipocrite, care o condamnă pentru imoralitate, dar îi apreciază prezența și îi caută favorurile. Marguerite, marea iubire a scriitorului francez, nu este deloc un personaj marginal, vulgar, o cochetă. Marguerite/Violetta are, până la moartea ei prematură, autenticitate. Trăirile ei sunt puternice, lipsite de egoism, foarte curate. Privirea ei are limpezime:
„Câţi fericiţi care n-au habar că sunt fericiţi!, exclamă Marguerite din mijlocul nefericirilor ei. Povestea de dragoste a unei curtezane din secolul romantic ar putea să pară demodată dacă – şi aici a fost geniul lui Alexandre Dumas-fils – nu s-ar simţi în ea cruzimea realistă a vieţii, care îşi schimbă în timp decorurile, recuzita şi metodele, dar lipseşte rareori din peisaj. Autorul, care a zguduit lumea literară când şi-a publicat, la numai 24 de ani, romanul, a trăit o poveste de dragoste cu o demimondenă care murise în 1847. Un an mai târziu apare La dame aux camélias. Iar eroina, scoasă din convenţiile sociale ale lumii franceze de la jumătatea secolului 19, rămâne pur şi simplu o femeie care are orgoliul de a iubi frumos.” (Ioana Pârvulescu)
Se pare că cea mai bună soprană în rolul Violettei a fost Maria Callas, care apărea la Teatro alla Scala, în 1955, într-un spectacol fără precedent, regizat de Lucchino Visconti – acesta a fost momentul în care Traviata a și devenit, cu adevărat, un spectacol, cu decoruri și personaje care interpretează expresiv dramatica poveste de dragoste. Angela Gheorghiu, la Covent Garden și Ileana Cotrubaș, la München, au avut, la rândul lor, mare succes cu acest rol, fiindcă au o bună înțelegere a partiturii și o calitate excepțională a vocii – ambitusul necesar pentru a exprima suferința fără liman a unei femei îndrăgostite, care se luptă cu prejudecățile, cu îndoielile și cu propria boală. Soprana Virginia Zeani a susținut rolul Violettei Valéry în 458 de spectacole ale Operei Naționale din București. Într-un interviu, Virginia Zeani își apără personajul, contestând viziunea nedelicată a unor regizori, care o prezintă pe Violetta într-o postură degradantă:
„Câte un regizor modern o vede ca pe o femeie complet vulgară, dar eu o văd în chip de eroină romantică la extrem, așa cum o vedea și Alexandre Dumas fiul. O femeie superbă, o femeie plină de sensibilitate, o femeie delicate, dar ca meserie, dat fiind că provenea dintr-un mediu de jos, ca meserie ea și-a ales să fie amanta oamenilor foarte bogați. Alexandre Dumas descrie în cartea lui că a văzut-o trecând prin fața lui, într-o trăsură, și i se părea că era o prințesă, așa de frumoasă era și așa maniere elegante avea.”
În rolul Violettei, Renata Vari este o prezență elegantă și suavă, un minunat fluture atins de umbra morții. Esența acestui personaj rămâne frumusețea, și nu doar cea fizică, iar tânăra soprană, cu făptura ei delicată, îl interpretează emoționant:
„Sempre libera degg’io/folleggiare di gioia in gioia”/ ”Mereu liberă, ca un fluture zbor/ de la o plăcere la alta”.
Renata Vari are expresivitate vocală și scenică, are și sprijinul orchestrei, al cărei dirijor o urmărește atent și îi acordă, în spectacol, întâietate. Îi sunt alături Renatei Vari alți doi artiști remarcabili, în rolul lui Alfredo Germont, tenorul Doru Iftene, iar în rolul Giorgio Germont, baritonul Iordache Basalic. Partiturile masculine sunt, de asemenea, impecabile.
Ca personaj de prim-plan, Violetta Renatei Vari este splendidă, cu silueta ei fragilă, purtând simbolic rochie albă, apoi rochie neagră și, la final, din nou, o ținută albă – Violetta aceasta umple scena de lumină, chiar și atunci când își ia „adio” de la dragostea ei. Din interpretarea Renatei Vari, spectatorul înțelege perfect, chiar fără subtitrare, că personajul lui Verdi a deprins arta de a trăi liber, fără constrângeri, bucurându-se de fiecare clipă. Ea știe că, având totul, ai putea să nu ai totuși nimic în afara conturului de lumină al clipei. Ceva din exuberanța lumii în care trăiește devine parte din propria ființă, deși, în sufletul ei, nu există niciun motiv de bucurie, până la apariția lui Alfredo. Și atunci îi auzim cântecul de lebădă, cântecul dinaintea morții, răsunând tulburător:
„Godiamo, la tazza, la tazza e il cantico,
la notte abbella e il riso;
in questo paradiso ne scopra il nuovo dì.”
„Să ne bucurăm de cupă și de potir,
De noaptea minunată și de zâmbete,
Fie ca noua zi să ne găsescă în acest paradis.”
Avându-l ca dirijor pe maestrul Adrian Stanache, muzica lui Verdi își păstrează una dintre calitățile ei esențiale, cantabilitatea, forța melodiei. Canțoneta și cântecul de dans, acordurile unui vals sau liniile dramatice ale unor secvențe sunt puse în valoare de voci puternice, care transmit emoție spectatorului. Secvența dansului spaniol este minunată, plină de ritm și de culoare. Ca să obțină efectul de spațiu amplu, regizorul înalță scena, printr-un podium, care face foarte vizibil momentul coregrafic, desfășurat, în felul acesta, pe două linii spațiale și de înălțime. Orchestra și baletul teatrului Oleg Danovski pun în scenă un spectacol foarte bun, în care o muzică neobișnuit de frumoasă te poartă în lumea unei aristocrații a inimii.
Traviata are atâta forță, este un spectacol atât de puternic și de autentic, încât ți se par firești cuvintele sopranei Virginia Zeani: „De câte ori cânt Violetta Valéry, îmi imaginez că sunt căsătorită cu Verdi”. Cred că artiștii Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” au înțeles perfect lucrul acesta și de aceea spectacolul lor, este, în cheia clasică aleasă, o încântare.
Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski”
Spectacolul: Traviata de Giuseppe Verdi
Distribuția:
Violettei Valéry: soprana Renata Vari
Alfredo Germont: tenorul Doru Iftene
Giorgio Germont: baritonul Iordache Basalic
Din distribuția spectacolului mai fac parte: Stela Sîrbu, Mădălin Băldău, Bogdan Ocheșel, Adrian Pîrlea, Ionela Duma, Constantin Acsinte și Adrian Bădilă
libretul în limba italiană: Francesco Maria Piave
Dirijor: Adrian Stanache
Regia artistică: Anghel I. Arbore
https://despreopera.files.wordpress.com/2015/03/la-traviata1.pdf
