Recomandări – CRONICILE ÎNTOARCERII ÎN TIMP de Caroline Lawrence (Editura Paralela 45)

Ineditul acestei serii de romane scrisă de Caroline Lawrence este dată de personajele principale, doi puști români ajunși în Marea Britanie, unde trec printr-o serie de aventuri care mai de care mai interesantă. Pe de altă parte, scriitoarea are darul de a scrie într-un mod unic, astfel încât copiii devin repede fascinați de seria de aventuri și de personaje. În ciuda grosimii volumelor, acestea se citesc foarte repede, mai ales că și ilustrațiile susțin foarte bine textul. O provocare de a cunoaște istoria omenirii și, mai ales, de a cunoaște principalele evenimente care au contribuit la dezvoltarea societății umane.

Vârsta recomandată: 8 ani+

Despre Caroline Lawrence

Cărțile din seria Misterele romane, scrisă de Caroline Lawrence, au fost publicate pentru prima oară în 2001. Au vândut de atunci peste un milion de exemplare doar în Marea Britanie și au fost traduse în peste paisprezece limbi. În 2007 și 2008, cărțile au fost transformate de BBC într-un serial de televiziune, cu zece episoade de câte jumătate de oră per sezon. A fost filmat în Tunisia, Bulgaria și Malta, fiind cel mai scump serial TV pentru copii produs de BBC până în acest moment. Iată ce spune Caroline:

„Vreau să știu totul despre trecut, mai ales lucrurile captivante. De asemenea, sunetele, mirosurile, priveliștile și gusturile. Scriu romane istorice pentru că nimeni n-a inventat Mașina Timpului. Și scriu pentru copii pentru că vârsta mea interioară e unsprezece ani.“

Vizitați site-ul lui Caroline : www. carolinelawrence.com

***

LONDRA

Locul în care trecutul întâlnește prezentul …

Alex Papas, de 12 ani, are o misiunea grea: să se întoarcă în timp în Londra romană și să afle tot ce poate despre o fată cu ochi albaștri și cuțit de fildeș în formă de leopard.

Are TREI REGULI de respectat :

Pleci gol și tot gol te întorci.
Bea, nu mânca.
Cât mai puține interacțiuni cu putință.

Plus o a patra, de la sine înțeleasă : NU TE ÎNDRĂGOSTI!

Dar lucrurile se complică atunci când eroul nostru se trezește blocat în trecut cu Dinu Bălan, bătăușul clasei și inamicul lui cel mai mare. O să reușească Alex să facă față încercărilor și să-și ducă misiunea la bun sfârșit?

*****

Vinerea tristă (volumul 1)

Când m-am întors în timp ca s-o găsesc pe fata cu ochi albaștri și cuțit de fildeș, nu mi-a trecut niciun moment prin cap că aș putea într-adevăr s-o găsesc. Am acceptat misiunea doar pentru bani.

Aventura mea a început într-o zi friguroasă de ianuarie, în vinerea dinaintea „lunii triste“, care e în mod oficial cea mai deprimantă zi din an. Un maldăr de pomi de Crăciun morți au încercat să-mi pună piedică în timp ce ieșeam din scara blocului. Stătusem până târziu jucând un joc pe computer, nu mă putusem trezi și ratasem micul dejun. Apoi, în pauză, Dinu Bălan mi-a înșfăcat punga de chipsuri cu sare și oțet înainte să apuc să bag vreunul în gură. (Nu, nu m-am împotrivit. Dinu e de vreo două ori cât mine.)

Așa că abia așteptam să vină ora prânzului.

Dar cu câteva minute înainte să sune clopoțelul, secretara școlii a intrat în clasă și i-a înmânat profesoarei noastre o bucățică de hârtie. Doamna Eckard s-a uitat la bilet, apoi la mine.

— Alexander, a zis ea, doamna directoare vrea să te vadă imediat.

— O-o! au ciripit câțiva copii, iar Dinu a zis:

— Ai încurcat-o, Mototolule?

Să se consemneze: numele meu nu e Mototolul. Unii copii îmi spun așa pentru că sunt un pic cam mic pentru vârsta mea.

Toată lumea se holba la mine de parcă aș fi comis vreo crimă. M-am uitat și eu urât la ei și m-am ridicat în picioare.

De obicei sunt binedispus, dar devin irascibil când mi-e foame. Iar în momentul acela eram lihnit.
Am urmat-o pe secretară de-a lungul coridorului și în anticamera biroului directoarei. A bătut la ușă, apoi a crăpat-o ușor.

— Alexander Papas e aici, a zis ea.

— Spune-i să intre, s-a auzit vocea doamnei Okonmah. Directoarea era așezată la birou. Prin fereastra din spatele ei se revărsa lumina rece de iarnă, făcându-i părul cenușiu și înfoiat să arate ca buretele de sârmă cu care frec tigăile când spăl vasele.

— Ia loc, te rog, Alex, a zis ea.

M-am așezat pe marginea scaunului, gata s-o tai de-acolo dacă avea să fie cazul.

— Am încurcat-o, doamnă?

— Din contră. S-ar putea să am o oportunitate grozavă pentru tine. Trebuie doar să-mi spui câteva lucruri. Mai mergi la clubul de latină de la prânz?

— Da, doamnă.

— Cât de bine știi latină?

— Destul de bine. Doamna Forte zice că mă pricep pentru că știu greacă, așa că partea responsabilă cu limbile din creierul meu e mai dezvoltată.

— Vorbești greacă?

Am încuviințat din cap.

— Locuiesc cu bunica. E din Grecia, iar de obicei ne petrecem verile la mătușa mea, lângă Atena. — Sigur că da.

Directoarea și-a notat ceva pe o bucată de hârtie.

— Amintește-mi, te rog – câți ani ai?

— Doisprezece, doamnă. Aproape treisprezece.

— Ești puțin cam mic pentru vârsta ta, nu-i așa ?

M-am uitat urât la ea.

— Și ce?

— Nu te simți atacat, Alex, a zis ea. În cazul ăsta, e de bine. Cu dinții cum stai?
— Cu dinții? m-am încruntat eu, întrebându-mă unde se îndreaptă acel interogatoriu.

— Ai vreo plombă?

— Nu, doamnă.

— Ești sigur?

— Uitați-vă, am zis eu deschizând gura cât de larg am putut. Gestul meu era sarcastic, dar, spre uimirea mea, directoarea chiar s-a ridicat, s-a aplecat în față și s-a uitat în gura mea. Respirația îi mirosea a cafea.

— Excelent.

S-a așezat la loc și și-a mai notat ceva.

— Îți place să înveți despre romani, nu?

Am ridicat din umeri.

— Sigur. Și despre vikingi, și despre egipteni. Dar romanii sunt preferații mei.

Directoarea a lăsat jos pixul și m-a privit.

— Dacă ai avea ocazia, Alex, ți-ar plăcea să te întorci în Antichitate, pe vremea romanilor?

Ding! Un bec imaginar mi s-a aprins deasupra capului. Hassan, care e cu un an mai mare decât mine, fusese distribuit cu oarecare vreme în urmă într-un rol de figurant într-un film. I-au dat cincizeci de lire doar ca să piardă vremea cu o grămadă de alți oameni, și-a mai și lipsit o zi întreagă de la școală.

Poate că se caută figurație pentru un film cu romani, m-am gândit. Sau poate chiar un copil-actor, care o să primească replici și tot tacâmul.

— Da, doamnă, am spus. Ar fi genial.

— Iar familiei tale nu i-ar strica un venit în plus, nu?

— Nu, doamnă. Bunica trăiește din pensie.

Inima îmi bubuia.

Dac-aș putea să fac figurație o săptămână întreagă, aș putea câștiga două sute cincizeci de lire, poate mai mult. Mi-aș putea cumpăra cel mai șmecher telefon. În plus, realizatorii filmului m-ar putea trimite să filmez într-un loc cald și însorit. Asta ar putea fi șansa mea să debutez în film și să devin faimos și bogat. Ăsta ar putea fi începutul carierei mele sclipitoare!

Gândurile mi se învălmășeau în minte, iar doamna Okonmah a trebuit să pocnească din degete ca să-mi capteze atenția.

— Alexander, a zis ea, te-am întrebat dacă te descurci să te orientezi prin Londra.

— Da, doamnă, i-am răspuns. O ajut pe bunica la cumpărături, la comisioane și alte chestii dintr-astea. Circul peste tot cu autobuzul, metroul sau trenul. Singur, am adăugat.

M-a privit preț de o clipă, apoi a scos un cartonaș mic și mi l-a întins.

— Poți să te duci la adresa asta mâine la prânz?

Era o carte de vizită, cu font negru pe un fond bej. Pe ea scria:

Solomon Daisy, Lanțul de întreprinderi Daisy, Clădirea Daisy, Walbrook nr. 7, Londra EC4N 4TA.

A doua zi era sâmbătă. De obicei, dimineața fac curățenie în apartament, iar după-amiaza joc fotbal în parc sau, dacă plouă, mă joc pe PlayStation. Dar dacă asta îmi dădea o șansă să intru în industria cinematografică, aș fi fost bucuros să-mi modific programul.

— Da, doamnă. Pot să fac asta.

— Atunci, succes, a zis ea. Ai grijă să ajungi la timp. Punctualitatea îi arată unui potențial angajator că ești demn de încredere. Acum, ai face bine să te duci la cantină înainte să se termine toate crochetele de pește și toți cartofii prăjiți.

— Mulțumesc, doamnă.

M-am ridicat și mi-am băgat cartea de vizită în buzunarul de la spate.

— Ah, Alex?

Aveam deja mâna pe clanță când m-am întors spre ea.

— Da?

— Nu spune nimănui niciun cuvințel despre asta, nici prietenilor, nici măcar bunicii. Ai putea să compromiți afacerea. Luați aminte la ce vă spun: dacă directoarea vă trimite într-o misiune și vă avertizează să nu le spuneți nimic părinților sau tutorelui le- gal, ceva e putred la mijloc.

*****

Volumul 2

1. Faimoși, în sfârșit

Când eu și prietenul meu cel mai bun ne-am întors în timp ca să-l găsim pe cel mai înțelept om care-a trăit vreodată, n-am făcut-o decât ca să fim bogați și faimoși.

Totul a început în prima zi după vacanța de Paști, când ne-am întors la școală. Aterizaserăm nu demult, întorcându-ne de pe dealurile Albani, în apropiere de Roma, unde fuseserăm la un curs de două săp- tămâni, și am luat un Uber direct de la aeroport.

Când am intrat în cantina școlii în mijlocul pauzei de prânz, toți elevii au amuțit și s-au uitat spre noi, șușotind admirativ și înghion- tindu-se între ei. Cum toată viața mea am fost un mare tocilar, am cre- zut, bineînțeles, că se uitau la altcineva. M-am întors să văd dacă nu intrase vreo vedetă în spatele nostru. Dar nu eram decât noi: eu și Dinu.

Am ridicat din sprâncene către Dinu. Dinu e un puști masiv din România, care obișnuia să fie cam agresiv.

Acum e cel mai bun prieten al meu.

— Ce se întâmplă? m-a întrebat el în greacă antică, limba pe care o studiaserăm intens în ultimele două săptămâni. Se uită așa la noi pen- tru că nu purtăm uniforma?

— Nu cred, am răspuns eu. Poate c-au aflat ce-am făcut la începutul anului?

— Nici gând, a zis el. Și n-ar fi impresionați nici dacă ar ști.

— Probabil ai dreptate.

În timp ce m-am servit cu macaroane cu brânză și fasole verde,

l-am studiat pe Dinu, care și-a ales un cartof copt și toate garniturile. Arăta bine. Soarele din Italia îi deschisese părul, blondul-închis i se transformase într-un blond-auriu. Tricoul alb îi scotea în evidență

bronzul sănătos și mușchii bine definiți.

— Poate că se holbează la noi pentru că arătăm bine?

Dinu și-a umflat pieptul.

— Eu arăt bine, vrei să zici. Tu arăți bine doar pentru oamenii care nu au dentiști sau doctori adevărați, m-a tachinat el zâmbind.

Am oftat. Dinu avea dreptate. Sigur, am o dantură bună, o piele curată și-un păr lucios, dar asta are, practic, orice om din Londra secolului XXI. Sunt cel mai scund puști de vârsta mea și am vocea unui băiat de cor.

Nici măcar bronzul meu roman nu mă putea face să par șmecher. Așa că de unde privirile admirative?

Eu și Dinu ne-am îndreptat spre masa din fundul cantinei, unde stăteau de obicei prietenii noștri de la clubul de latină.

Toată lumea ne zâmbea larg, de la fotbaliștii mari dintr-a unșpea la militanții dintr-a noua la micii ecologiști dintr-a cincea. Chiar și fetele răutăcioase dintr-a șasea păreau interesate.

— De ce ne zâmbește toată lumea? a întrebat Dinu, vorbind tot în greacă antică.

— Oudèn oîda, i-am răspuns.

„Nu știu nimic.“

— Dinu! Alex! Stați cu noi! a strigat una dintre Fetele Răutăcioase. Numele ei era Chastity. Tatăl ei era un star pop care nu credea în școli private, iar ea era cea mai drăguță și răutăcioasă fată de la Wandsworth Academy. Avea vârfurile părului vopsite în albastru și un tatuaj în formă de fluture pe gât.

Mda. Un tatuaj adevărat.

Până și profesorilor le era frică de ea.

Am încetinit.

— Vrei să stăm cu ele?

— De ce nu? a răspuns Dinu.

L-am lăsat să se așeze lângă Chastity, iar eu mi-am pus tava cu mâncare lângă cea a Kianei. Kiana e pe jumătate jamaicană, are părul negru foarte creț, pielea măslinie și ochii aurii. Bunica mea ar spune că e „mignionă“, ceea ce în franceză înseamnă „mică, dar perfect proporționată“.

— În ce limbă vorbeați? a întrebat Chastity, trecându-și mâna prin vârfurile albastre ale părului.

— Ă, în greacă antică, am răspuns. Tocmai ne-am întors de la un curs intensiv ținut într-un palazzo din apropierea Romei.

M-am pregătit să mi se răspundă prin râsete batjocoritoare. În schimb, cea de-a treia fată, Maude, a suspinat:

— Ooo, ce-mi place cum pronunți palazzo.

— Așa se spune în italiană la „palat“, am zis eu.

Vocea mi-a ieșit mai subțire decât mi-ar fi plăcut, dar niciuna dintre fete n-a părut să observe. Am gângurit mai departe:

— Era o reședință cu fresce pe pereți, grădini englezești și vedere spre Roma.

Chastity s-a aplecat în față.

— E adevărat că ați fost sponsorizați de Mannasoft Games?

— Doar pentru c-ați făcut o prezentare de joc pe YouTube? a întrebat Kiana.
— Da, a zis Dinu, părând încântat. Am postat o prezentare a ultimului lor joc de platformă și le-a plăcut. Așa că acum suntem consultanți.

— Mannasoft Games sunt cei mai șmecheri, a zis Maude. Vârfurile roz ale părului ei aveau aceeași culoare cu a buzelor.

— Vă plac jocurile pe calculator plasate în Antichitate? am întrebat eu, rămânând în aer cu furculița plină de paste.

— Logic, a zis Chastity.

— Evident, a adăugat Maude.

— Atunci poate c-ați vrea să știți, a zis Dinu pe un ton important, că ne oferim serviciile de consultanță și pentru următorul lor joc. E plasat în Atena antică. De-asta ne-au trimis în Italia. Să învățăm greacă antică.

— Credeam că în Italia se vorbește latină, a zis Maude.

— Nu, italiană, a zis Chastity. Latina e o limbă moartă.

A trebuit să mă ciupesc singur. Cele mai șmechere fete din anul nostru vorbeau despre greacă antică și latină.

În gând țipam: „Ce naiba s-a întâmplat în cele două săptămâni în care am lipsit?“