„Enciclopedia reprezentanților scrisului istoric românesc” – coordonatori Victor Spinei și Dorina N. Rusu

Pentru o lungă perioadă, opiniile emise din afara domeniului, convergeau în a identifica istoria drept un domeniu facil de îmblânzit și, în consecință, scrisul istoric a fost încărcat cu semnificații largi de adresabilitate. În mod fatal, istoria cuprinde orice și pe oricine. Războaiele, politica, relațiile internaționale, diplomația, domniile reprezintă istorie, la fel cum istorie reprezintă viața unei comunități de țărani din Franța Evului Mediu, evoluția matematicii sau comerțul exterior al Braziliei în perioada contemporană. Orice document, fie acesta în aparență banal, poate fi analizat și fructificat din multiple unghiuri. De pildă, Paul Veyne, într-un influent eseu, ne prezintă un fragment din „Jurnalul unui burghez din Paris”, apărut în 1414, care sună așa:

„Pe atunci, copiii cântau seara, ducându-se după vin și după muștar: „Tușești din (…), cumătră,/Tușești din (…) tușești. Întâmplarea a făcut ca Dumnezeu să vrea să se abată asupra lumii o duhoare grea, ce a tăiat pofta de mâncat, de băut și de dormit unui număr de peste o sută de mii de persoane din Paris; suferința aceasta era însoțită de o tuse atât de puternică, încât oamenilor nu le mai ardea de nimic. Nu murea nimeni, dar anevoie se tămăduia cineva”.

Or, continuă istoricul francez, aceste câteva rânduri nu ar trebui să provoace zâmbete, ci să ofere informații extrem de relevante pentru timpul respectiv. Istoricii vor identifica date despre epidemii, despre situația demografică a Parisului, despre alimentele care se găseau în prăvălii, despre educația copiilor și așa mai departe.[i] O istorie non-evenimențială, însă extrem de ofertantă.

În aceste condiții, însă, așa cum s-a remarcat, istoria suferă de un deficit metodologic întrucât nu poate fi decât incompletă. Sunt foarte multecărți cu titlul „Istoria României”, dar ce istorie este aceasta care nu se bazează pentru o lungă perioadă decât pe date disparate și contradictorii? Să ne gândim la faptul relevant că în spațiul românesc de mai târziu, exceptând Transilvania și Dobrogea, nu există nici un document intern scris până în secolul al XIV-lea. Istoria a existat în mod cert, dar cum o reconstituim? Sau, de fapt, scriem mai degrabă diverse istorii, supuse inevitabil rigorilor ideologice ale prezentului, conștientizate sau nu? În fond, așa cum arată John Dewey,

„Nu există alte materiale accesibile pentru elaborarea principiilor directoare și ipotezelor în afara celor care ni le procură prezentul istoric. De îndată ce cultura se schimbă și concepțiile care domină într-o cultură.”[ii]

De exemplu, Nicolae Bălcescu a simțit impulsul de a scrie despre Mihai Viteazul din pasiune pentru istoria medievală sau pentru că și-a dorit să proiecteze în figura acestui personaj idealul generației pașoptiste, respectiv crearea unui stat național?

Discuția ar putea continua la nesfârșit, dar o evidență se impune. Spre deosebire de alte științe, istoria suferă în permanență de rigorile ideologice ale timpului în care este scrisă. Dacă este să ne referim din nou la istoriografia noastră, se poate lesne observa că aceasta a fost de prea multe ori viciată de contextul politic în cadrul căreia era elaborată. Este cunoscută modalitatea în care a acționat regimul comunist în acest domeniu, scrisul istoric devenind în cea mai mare parte o anexă a himerelor naționaliste menită să producă seva unei ideologii cu consecințe nefaste. Poate cea mai importantă a fost amorțirea spiritului critic, în condițiile în care istoricul, fie el și diletant, are misiunea de a interoga în permanență condiția sa și modalitatea de reconstituire a trecutului. Sau, așa cum remarca Eric Hobsbawm, „Istoricii cu mințile cel mai puțin înclinate spre filosofie pot cu greu evita reflecțiile asupra subiectului lor.”[iii] Or, în spațiul istoriografic românesc, aplecarea spre teoria și filosofia istoriei aproape că lipsește cu desăvârșire, de la Mihail Kogălniceanu la Nicolae Iorga și până în zilele noastre. Este posibil așa ceva, deși la prima vedere pare greu de crezut? „Interesant istoric ar fi acela care să nu creadă nimic despre istorie!” exclama Lucian Boia[iv], probabil nu lipsit de ironie.

În condițiile în care istoricul nu meditează serios asupra specificului profesiei sale, riscă să devină doar un compilator sau un narator, în cazul fericit în care, așa cum subliniam, ideologia prezentului nu grevează deja asupra condiției sale. Cu atât mai mult cu cât sunt multe și variate dificultăți pe care le întâmpină orice istoric. Același Paul Veyne trasa ferm conturul relativismului istoriei:

„Istoria nu este o știință și nu are prea multe așteptări de la științe; ea nu explică și nu are metodă; mai mult încă, Istoria, despre care se vorbește mult de două secole încoace, nu există.”[v]

Într-adevăr, ambiguitățile existente în jurul statului de știință conferit istoriei nu sunt lipsite de sens. De aici, rezultă o serie de teme sau ipoteze fertile asupra cărora interogația nu ar trebui să lipsească niciodată. Cum se scrie istoria? Există obiectivitate în scrierea istoriei sau aceasta rămâne doar un ideal dezirabil? Cât de mult contează prezentul în reconstituirea trecutului? Cum determinăm cauzele fenomenelor istorice, mai ales că, dincolo de fapte, cauzalitatea este probabil aspectul cel mai important al cercetării istorice?

Sunt întrebări asupra cărora istoricii noștri s-au aplecat rareori, ratând astfel șansa de a descifra însăși sensul existenței umane. Faptul apare cu atât mai improbabil cu cât, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, A.D. Xenopol vorbea despre existența a numeroase lucrări care analizau teoria istoriei, el însuși expunând câteva principii fundamentale ale disciplinei. Este drept că Xenopol, printre puținii totuși care au încercat să abordeze filosofia istoriei, identifica, în ciuda aspectelor dificile, funcționarea unor legi ale istoriei. La fel, punea accentul pe cauzalitate împingând până la consecințele ultime acest fenomen:

„Să vedem cum stă lucrul în istorie. Dacă ne întrebăm: cum se face de Maiestatea Sa Carol I, din strălucita familie a Hohenzollernilor, se află astă pe tronul României? Dacă lăsăm la o parte evenimentele amănunte și ne ținem de acelea mari, vom avea ca prim răspuns că Divanurile ad-hoc ceruse instituirea unei Dinastii ereditare dintr-o mare casă europeană. Pentru ce rostise Divanurile ad-hoc o atare dorință? Pentru a pune un capăt la nestatornicia ocupării tronului. De unde provine această nestatornicie? Din sistemul vicios de urmare în scaun în vremile mai vechi, acel electiv-ereditar. Cum se introdusese acest sistem, perdător de țară, în Statele române? Din Ungaria, de unde se desfăcuse aceste State. Cum se face de Statele române se desfăcuse din Ungaria? Fiindcă Ungurii pusese stăpânire pe vechii coloniști romani. Ce sunt acești coloniști? Sunt acei aduși de Traian în Dacia.”[vi]

Cel puțin marele istoric ieșean își adresa întrebări.

În aceste condiții, chiar dacă în mod evident școala de istorie din România a înregistrat reale progrese, (lipsesc totuși, după 1989, lucrări solide asupra unor probleme controversate ale istoriei noastre sau ale unor aspecte tratate exclusiv în cheie naționalistă de la continuitate până la istoria Partidului Național Liberal) resimțim acut lipsa unor interpretări critice de felul celor ipostaziate strălucit de gruparea junimistă încă din secolul al XIX-lea. Cu alte cuvinte, se remarcă absența unor critici istoriografice, traduse în lucrări solide sau, într-o anumită măsură, prin intermediul unor recenzii lucide. Căci istoriografia este parte componentă a scrisului istoric fără de care cercul nu poate fi închis. Își poate închipui cineva existența unei literaturi, care să nu fie însoțită constant de istorii critice a acesteia? Istoria scrisului românesc sau mai degrabă absența acesteia îmi pare a fi una dintre cele mai importante lacune ale noastre. Este drept, Lucian Boia a indicat drumul de urmat atunci când a scris lucrarea Istorie și mit în conștiința românească, dar, din nefericire, deși a potențat sensibilități și a provocat dezbateri aprinse, nu a fost urmat în demersul său. Sigur, așa cum arăta Michael Oakeshott, profesioniștii istoriei pot privi cu suspiciune acest gen de demers: „De ce nu scrii istorie, în loc să scrii despre istorie?” se pot întreba aceștia.[vii] Sau despre istorici, am putea adăuga noi. Răspunsul este însă evident: a scrie istoriografie înseamnă a medita profund asupra istoriei, a identifica teme de cercetare, a activa spiritul critic, a acumula foarte mult și așa mai departe. Istoria istoriografiei noastre este redată cel mult prin intermediul unor cursuri universitare, invariabil hagiografice și animate de un spirit necritic. Ori au loc fenomene cel puțin inexplicabile. De pildă, în 2019, la Editura Academiei Române a apărut un masiv volum cu titlul Istoriografia românească, avându-l drept coordonator pe Doru Radosav. Cartea însă nu poate fi accesată, nu poate fi achiziționată și pare a nu fi destinată nimănui, nici specialiștilor, nici publicului larg. În aceste condiții, trebuie să ne resemnăm cu simpla sa menționare.

Dacă lipsesc istorii ale istoriografiei românești cu atât mai puțin le-a fost la îndemână istoricilor noștri să întreprindă istorii ale istoriografiei universale, la fel, cu excepția unor cursuri universitare de calitate îndoielnică. A existat o excepție: în 2019, Greta-Monica Miron, profesor universitar în cadrul Universității Babeș-Bolyai, care predă de mult timp cursul de „Istoriografie universală”, a publicat o lucrare intitulată O istorie a istoriografiei. Cartea și-a propus să sintetizeze marile direcții ale istoriografiei universale, încadrându-se genului didactic, menit a oferi repere studenților de la Facultatea de Istorie.[viii] Demersul a eșuat însă, chiar și în condițiile în care avea scopuri relativ modeste. Lucrarea nu aduce practic nimic nou în domeniul istoriografic, ci prezintă schematic, arid și steril, nu fără date greșite uneori, curentele istoriografice și principalii reprezentanți ai acestora, fără o minimă interpretare critică, fără nici o ipoteză fecundă, fără nici o meditație firească. Cu alte cuvinte, o carte în cel mai bun caz mediocră. Din nefericire, aspectele negative nu se opresc aici. Așa cum a arătat tânărul istoric Vlad Pașca, Greta Miron nu s-a sfiit să plagieze fragmente întregi din lucrarea sa. Astfel, la paginile 31-32, scriind despre Thucydides, autoarea a preluat integral un paragraf consistent din lucrarea lui Donald R. Kelley, Faces of History. From Herodotus to Herder. La fel, Greta Miron a preluat fără ghilimele și doar cu indicarea lucrărilor în notele de subsol, de mai multe ori din texte aparținând lui Peter Burke (Una rivoluzione storiografica) sau Carole Fink (Marc Bloch: A life in History). Să reținem că lucrarea nu a fost analizată în profunzime pentru a depista cât de profund a fost plagiatul, deși numai aceste aspecte în sine sunt incompatibile cu statura morală a unui cadru universitar, respectiv a unui istoric. Or, în acest condiții lucrarea Gretei Miron a primit premiul A. D. Xenopol, acordat de Societatea de Științe Istorice din România, ceea ce dezvăluie precaritatea culturii noastre în general și a istoriografiei noastre în particular.

În cadrul acestui context, trebuie remarcată apariția unei masive enciclopedii a reprezentaților scrisului istoric românesc, alcătuită din cinci volume, sub egida Academiei Române, coordonată de Victor Spinei și Dorina N. Rusu și publicată de Muzeul Național al Bucovinei prin intermediul editurii Karl A. Romstorfer din Suceava. În mod cert, proiectul a fost unul mai mult decât ambițios întrucât și-a propus să treacă în revistă pe toți cei care și-au adus contribuții semnificative în scrierea istoriei din țara noastră de la cronicari până în zilele noastre. Pentru îndeplinirea acestui demers, Secția de Științe Istorice și Arheologice a Academiei Române a conlucrat cu cele mai importante institute cu profil istoric din țară, precum și cu alți specialiști, rezultând un număr de 358 de autori care au întocmit vocile aferente, un număr într-adevăr fără precedent în cadrul unei lucrări colective.

Să facem încă de pe acum o distincție necesară: este vorba de o enciclopedie, nu de o istorie a istoriografiei, cu atât mai puțin una critică, deși structura a permis inserarea unor idei despre opera elaborată de un istoric sau altul. Fișa autorilor este alcătuită din: I. Date biografice. II. Caracterizarea activității, a contribuției în domeniu. III. Bibliografie selectivă, respectiv. A. lucrări de autor. B. lucrări în colaborare. C. lucrări editate, coordonate, traduceri. D. studii și articole și IV. Bibliografie referitoare la titularul fișei. Or, în cele mai multe cazuri, a doua secțiune a fost practic eludată dintr-un motiv evident: autorii ar fi trebuit să parcurgă cel puțin parțial textele scrise de istoricii respectivi pentru a face o caracterizare a acestor în cunoștință de cauză. S-a procedat așa în cazul numelor importante ale istoriografiei noastre, ale căror operă este în general cunoscută. Modalitatea însă lasă de dorit. Întrucât spațiul nu ne permite, ne vom opri la câteva exemple relevante.

Nicolae Bălcescu este un personaj al epocii noastre moderne, care are meritul de a se fi implicat în evenimentele anului 1848 din Țara Românească, dar scrisul său istoric este tributar într-o bună măsură concepției romantice care domina epoca. În plus, istoria era pentru Bălcescu o modalitate de a realiza prezentul și a construi viitorul, ceea ce se traduce în lipsa sa de coerență precum și absența aproape totală a spiritului științific. Este drept că în acea perioadă nu au existat istorici, dar aceasta nu echivalează cu a-i atribui lui Bălcescu calități pe care nu le-a avut, așa cum a procedat regimul comunist. În Enciclopedie se arată că Nicolae Bălcescu a „scris studii consistente despre <<puterea armată>> a românilor din țara Românească.” Or, Bălcescu era complet lipsit de simțul proporțiilor în această privință, mai ales ținând cont că statele medievale românești au fost ultimele constituite în Europa:

„Românii, de la întemeierea principatului lor, au simțit trebuința ce are un Stat de o armată permanentă, armată care să fie gata la orice minut a reîmpinge pe vrăjmaș din orice parte s-ar ivi (…) Armata românească a fost cea dintâi armată permanentă în Europa.”[ix]

La fel, se arată în Enciclopedie, Bălcescu a „fost impresionat de domnia voievodului Mihai Viteazul, de personalitatea acestuia, căruia i-a dedicat o monografie remarcabilă, prin analiză și stil, publicată postum”. Dincolo de faptul că pașoptistul muntean s-a inspirat masiv din textele lui Florian Aaron, lucrarea despre Mihai Viteazul poate fi analizată din multe unghiuri, însă în nici un caz din cel istoric. Este în cel mai bun caz o operă literară, de popularizare, concepută în cheie naționalist-romantică cu scopul de a sensibiliza conștiințele, dar nu are aproape nimic care să o îndreptățească a ocupa un loc în cadrul istoriografiei noastre. Așa cum scrie Nicolae Manolescu,

„Trebuie să convenim că spiritul cărții lui Bălcescu nu e nici științific, nici modern. Ea se bazează mai mult pe sentimente decât pe idei.”[x]

Perpetuarea unor idei atrofiate de spirit critic nu ar trebui să mai fie permisă din punct de vedere intelectual.

În mod evident, preocuparea centrală a fost în jurul celui considerat încă în unele medii, inclusiv istoriografice, cel mai mare istoric român, Nicolae Iorga căruia i-a s-a alocat cel mai generos spațiu. Nu este vorba de a nega meritele culturale și istoriografice ale lui Nicolae Iorga, care există, însă ne aflăm într-un moment în care ar fi binevenită o minimă privire critică asupra operei sale. Vom constata în acest fel că multe lucrări scrise de savantul român au limite serioase și, de altfel, au fost întâmpinate negativ în epocă, prin intermediul unor recenzii apărute în România sau în afara țării; pe acestea din urmă, de regulă, Iorga le punea pe seama uneltirilor evreiești la adresa sa. Într-adevăr, a descoperit și publicat multe documente valoroase, dar scrierile sale sunt grevate de numeroase vicii structurale sau de formă, cauzate probabil de rapiditatea cu care le concepea. În perioada tinereții are fără îndoială lucrări remarcabile, dar în mod paradoxal, cu înaintarea în vârstă, asistăm la o degradare progresivă a scrisului său istoric, (care nu trece testul timpului, așa cum o face cel al lui Gheorghe Brătianu de pildă) marcat de numeroase erori și contradicții. În fond, în spiritul obiectivității spre care trebuie să aspirăm, trebuie să recunoaștem cu onestitate și luciditate adevăruri care sunt mai mult decât evidente și să îl tratăm pe Nicolae Iorga conform operei sale și nu în acord cu mitologia de sorginte naționalistă.

Bineînțeles, nici un ton critic nu răzbate din paginile Enciclopediei în ceea ce îl privește pe istoricul național. Nici în ceea ce privește opera sa, nici în privința activității sale politice sau a prestației lamentabile în calitate de prim-ministru. Nu se suflă un cuvânt despre antisemitismul funciar al lui Nicolae Iorga, în perioada modernă acesta fiind unul dintre cei mai virulenți antisemiți români, lucru dovedit din plin de publicistica sa, înțesată de ură maniacală la adresa evreilor și exhibând o rară violență a limbajului. Dimpotrivă, îmi pare inabil faptul că autorii acestei voci au găsit demn de remarcat faptul că activitatea sa didactică a „fost un prilej de a forma gânditori-cetățeni.. (…) Pe lângă cursurile de la Universitate, prin nenumăratele conferințe ținute în țară, prin activitățile organizate de Liga Culturală, prin cursurile anuale de la Vălenii de Munte, prin așezămintele întemeiate în această localitate (…) a fost Profesorul unei generații frământate, aflată în plin proces de conștientizare a identității sale.” Să vedem un exemplu de curs organizat la Vălenii de Munte, ținut de A.C. Cuza, sub privirile tovarășului său de idei care era Nicolae Iorga și în cadrul căruia acesta vitupera, în stilul său consacrat, împotriva evreilor:

„În specie, cuprinderea orașelor românești de către Jidani, care e fapt îndeplinit în Moldova și amenință a se îndeplini și în Muntenia înseamnă: oprirea curentului învietor de la sate la orașe, condamnând excedentele satelor noastre la mizerie, la frământări, periculoase și la emigrări în masă, mai târziu; înseamnă subțierea și degenerarea clasei diriginte românești și înlocuirea ei cu o clasă dirigintă jidovească, care nu credem că poate să reprezinte idealurile poporului românesc, în forme corespunzătoare geniului său național; însemnează, în sfârșit, sau pieire pentru noi sau revoluție într-un viitor apropiat.”[xi]

Ceea ce este amuzant este însă menționarea faptului că Nicolae Iorga a „reînsuflețit tabloul vremurilor trecute” prin intermediul pieselor sale de teatru. Cel puțin din acest punct de vedere ar trebui să existe unanimitate de păreri: piesele lui Iorga nu pot fi jucate și cu atât mai puțin citite. În aceste condiții, mă miră absența menționării poeziilor pe care le-a scris Nicolae Iorga, altfel execrabile din punct de vedere literar. Încă un aspect îmi pare deranjant, acela că în cadrul bibliografiei sunt inserate puține titluri în raport cu volumul lor real. Se va obiecta că Iorga a scris peste o mie de cărți, ceea ce reclama un spațiu amplu. Așa este, dar atunci ce rost mai are această secțiune? Un cercetător poate ar dori să găsească aici titlurile în integralitate pentru a studia opera savantului nostru, indiferent de întinderea sa.

În general, în cazul istoricilor clasici, poate cu excepția lui Gheorghe Brătianu, informațiile sunt oferite cu parcimonie și nu aduc nimic relevant, dar, în primul rând, ceea ce am tot arătat, nu au o latură critică, judicioasă, mai mult decât necesară unui asemenea travaliu istoriografic. Cu anumite diferențe, informațiile pot fi găsite cu ușurință pe internet sau în alte surse la fel de ușor accesibile. Chiar dacă ar mai fi durat un deceniu, ideal era ca o astfel de enciclopedie să aducă interpretări, dacă nu inedite, cel puțin fecunde, guvernate de rațiune. Ceea ce este evident că nu face.

Venind înspre zilele noastre, trebuie remarcată modalitatea în care este prezentat Lucian Boia, una ce îmi pare nefericită, în primul rând din cauza spațiului alocat și în al doilea rând din cauza abordării. Se scrie astfel că

„I s-a reproșat, uneori cu îndreptățire, un anumit relativism istoriografic și o doză de rigiditate față de critica ce nu provenea neapărat din zona patriotardă și vizată direct de stilul său polemic.”

Tocmai despre relativism istoriografic era vorba în lucrările lui Lucian Boia, care nu cred că poate fi atinsă obiectivitatea istorică în integralitate sau că scrierea istoriei poate capta cu fidelitate evenimentele așa cum au fost. Așa cum scriam în alt context referitor la lucrarea Istorie și mit în conștiința românească,

„Lucian Boia nu reconstituie trecutul, ci face o analiză a discursului istoriografic românesc în raport cu miturile noastre identitare. Este, trebuie spus răspicat, una dintre cele mai profunde și lucide analize de acest gen din întreaga noastră istoriografie. De altfel, numai cineva din afara mediului istoric sau istorici cu tendințe de inexplicabilă cecitate morală, nu ar fi putut observa degradarea permanentă a scrisului istoric din spațiul nostru. Fie că vorbim de etapa romantică, de perioada interbelică sau, mai grav, de epoca regimului comunist, istoria noastră a devenit rezervorul de fantasme colective, guvernate de omniprezentul patriotism, care a impietat mereu în mod distructiv din acest punct de vedere. Istoricul, atunci când își concepe opera, nu are patrie, nu este dator a menaja susceptibilități sau de a mângâia orgolii, singurul său principiu fiind acela de a încerca să reconstituie cât mai fidel posibil faptele trecutului. Altfel, nimeni nu interzice acelui istoric să fie patriot, activ din punct de vedere civic, preocupat de problemele cetății, doar că toate acestea și multe altele nu au menirea de a interfera cu scrisul său. Aceste afirmații, de altfel, au devenit de mult timp, de o banalitate înfiorătoare în spațiul occidental, lucrările istorice provenite din acest mediu fiind incomparabil superioare celor produse la noi, în bună parte tributare gândirii captive și mentalității anacronice.”[xii]

Să remarcăm și o eroare materială: în cuprinsul datelor biografice se arată că Lucian Boia a scris o lucrare de licență despre „raporturile lui Charles de Gaulle”. Raporturile cu cine? Cu ce? Nu ni se spune.

Vom găsi menționați în paginile acestei enciclopedii tineri istorici, absolvenți de doctorat, dar care nu au publicat încă nici o lucrare, cel mult niște studii, ceea ce este un fapt pozitiv în sine. În fond, prezența lor aici îi poate motiva și încuraja să își continue cariera promițătoare pe care o au. În schimb, rămân neînțelese absențele, care pot fi inevitabile în cadrul unui asemenea proiect, dar sunt nu mai puțin scuzabile. Revoltător este cazul lui Liviu Neagoe, absolvent al unui masterat la Universitatea Centrală din Budapesta și care a susținut cu succes un doctorat magna cum laude în cadrul Institutului de Istorie George Barițiu din Cluj, aflat în subordinea Academiei Române. Liviu Neagoe și-a publicat teza despre evoluția ideii de cetățenie în România modernă. Ulterior, a publicat o excelentă lucrare dedicată antisemitismului românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea la Editura Hasefer și a scris o serie de studii admirabile. Este, fără îndoială, unul dintre cei mai buni specialiști ai noștri în istoria antisemitismului. Cu toate acestea, nu și-a găsit locul între reprezentanții scrisului istoric românesc, nici măcar prin intermediul afilierii instituționale, care era mai mult decât la îndemână. La fel, lipsesc Irina Marin, care și-a dat doctoratul în istorie la University College London, autoare a unei excelente lucrări despre violență țărănească și antisemitism în estul Europei la începutul secolului XX și Cristina Bejan, cu doctoratul susținut la Oxford, care a publicat o carte foarte bună despre legătura dintre intelectuali și fascism în România interbelică. Este drept că cele două autoare menționate s-au stabilit în afara României și au publicat în limba engleză, dar poate acesta constitui un motiv serios în epoca noastră? Pe de altă parte, nu putea absenta din cadrul Enciclopediei obscurul istoric botoșănean Gică Manole, violent antisemit în scrierile sale în care face apologia crimelor legionare sau îl prezintă exclusiv într-o lumină pozitivă pe mareșalul Antonescu. Din acest punct de vedere, avem senzația unui început de secol XX, atunci când Nicolae Iorga cerea categoric interzicerea circulației cărților franceze în spațiul românesc întrucât aveau potențialul de a altera fibra morală a națiunii române.

Acestea fiind spuse, în principiu, sigur că această Enciclopedie, măcar prin masivitatea sa, poate fi un instrument util istoricilor, cercetătorilor sau studenților și mai puțin publicului larg, în mod evident. Cu excepțiile de rigoare, prezentate mai sus, putem concede că își îndeplinește rolul strict biografic, în schimb ratează complet o direcție de acțiune care lipsește încă din plin, aceea a dezvoltării spiritului critic în raport cu istoriografia românească. Altfel, se poate remarca ținuta grafică de excepție a volumelor, deși, bineînțeles, aceasta nu reprezintă în sine un motiv de recomandare, ceea ce ne duce cu gândul la versurile pe care Cincinat Pavelescu i le-a dedicat unui autor: „Volumul-n fond nu-i tocmai rău/Tiparul, stilul și hârtia…”[xiii] Oricum, o istorie critică a istoriografiei noastre își așteaptă cu nerăbdare autorul în continuare.

În cadrul unei recenzii a cărții lui Jonathan Gorman, Historical Judgement: The Limits of Historiographical Choice, istoricul Herman Paul se referă la o presupusă declarație făcută de ducele de Wellington după bătălia de la Waterloo conform căreia victoria a fost obținută pe câmpurile de antrenament de la Eton. Ducele se gândea la școala militară de la Eton și afirma cu alte cuvinte că, de fapt, victoria datorează mult spiritului și principiilor învățate și deprinse de-a lungul timpului și nu unor decizii pripite gândite în timpul conflictului. Schimbând ce este de schimbat, se poate afirma că Enciclopedia reprezentanților scrisului istoric românesc este pur și simplu produsul școlii românești de istorie. Nici mai mult, nici mai puțin.

Victor Spinei, Dorina N. Rusu (coord.), Enciclopedia reprezentanților scrisului istoric românesc, vol. I (A-C)