Plecări…

Să pleci brusc de acasă, să te desprinzi aproape total din chingile existenței tale domestice, să te abandonezi unui irepresibil impuls care îți cere să (te)cauți în altă parte, nu este un lucru la îndemâna oricui. Nu există om, probabil, care să nu-și dorească această desprindere, această eliberare din sistem, oricare ar fi el: familie, serviciu, comunitate, organizație etc. Trăim într-un permanent și adesea erodant dedublaj: o parte din noi se achită zilnic de îndatoriri, în virtutea unui ritual care presupune comodități deja instalate, o rutină care lasă impresia că funcționăm cu rost, pe când cealaltă partea ființei noastre tânjește neștiut, neauzit, spre o altă viață, eliberată de servituți, căreia să ne livrăm necondiționat, căutând un altfel de rost, o altă menire sau pur și simplu bucurându-ne de ea…

În viața reală, oamenii capabili de astfel de evadări sunt rari, extrem de rari chiar. Nu e deloc ușor să practici acest exercițiu pentru care nu îți sunt permise repetițiile, pregătirile. În cărți, ei ocupă un loc însemnat, se strecoară aproape în orice poveste, devenind eroii unui bildungsroman, personaje cu o identitate mereu în formare, metamorfozantă, ființe de hârtie care dau viață fanteziei noastre despre eliberare și zbor. O astfel de carte este și cel mai recent roman al scriitoarei Nicole Krauss, Pădurea întunecată, lansat anul acesta în cadrul evenimentelor culturale de la Bookfest, despre care critica literară și cititorii se exprimaseră deja elogios, inclusiv la noi, pe Bookhub.ro. Se cuvine să fac loc unei mărturisiri: am citit romanul acesta de două ori, la interval de câteva săptămâni. Prima lectură a fost rapidă, febrilă, căci Nicole Krauss îmi place, am în bibliotecă alte 2-3 cărți ale ei. Impresia acestei prime lecturi a fost amestecată, o ușoară frustrare se insinua deja. Povestea celor doi protagoniști (îmi) părea excesiv de încărcată la nivelul comentariilor digresive care vizau multiple direcții. Intuiam (acum știu sigur) că romanul miza mai puțin pe trama narativă, că drumul inițiatic al lui Nicole și al lui Epstein, oameni care nu se cunosc și care par să nu aibă aproape nimic în comun inițial, ei bine, drumul lor, asumarea unui moment-limită, trebuia desfăcut în bucăți și reasamblat ca piesele unui puzzle.

Fără îndoială, Pădurea întunecată (simbolul crizei existențiale și al căutării dîn labirint) este un roman de maturitate în care se regăsesc multe dintre temele și preocupările autoarei: interesul pentru scris și activitatea lui Franz Kafka, pasiunea pentru scris și pentru dans, criza artistică și, probabil, cea conjugală, evreitatea, călătoria inițiatică, mirajul Israelului. Protagonista însăși împrumută prenumele scriitoarei și preocupările acesteia, ființa de hârtie și cea reală coexistând și completându-se pe tot parcursul cărții. Carte pe care o receptezi în diverse chei, fără să o poți eluda însă pe cea care contează și care ți se oferă încă din primele capitole: drumul inițiatic, eliberarea din prezent, criza existențială care anunță și precede plecarea de acasă…

Două persoane, două planuri și o dublă perspectivă narativă, două drumuri-destine unite între ele printr-o locație publică: hotelul Hilton din Tel Aviv. O clădire greoaie, stratificată, emblematică pentru alegerile de viață ale celor doi protagoniști, pentru fascinația pe care o exercită asupra lor. Capitolele se desfășoară contrapunctic, mutând atenția cititorului de la un plan la celălalt, de la persoana a III-a (Epstein) la persoana I (Nicole). Primele capitole fixează personajele: nume, identitatesocială și culturală, trăsături de caracter, traseul parcurs până în prezent, posibile aspirații. Următoarele descriu momentul crizei existențiale și consecințele acesteia, alegerea făcută de fiecare personaj și plecarea din mediul cunoscut, breșa pe care cei rămași acasă o analizează stupefiați. Epstein este un bărbat de 68 de ani, avocat și antreprenor apreciat, căsătorit de 36 de ani cu aceeași femeie, tatăl a trei copii. O persoană electrizantă, care subjugă:

„Era puternic luminat dinăuntru și lumina asta se revărsa din el în maniera aceea nepăsătoare a cuiva care nu are nevoie să fie cumpătat sau econom. Nu te plictiseai niciodată cu el. Se însuflețea, se prăbușea și iar se însuflețea, scăpăra, era neiertător, dar nu era niciodată altfel decât acaparant. Era infinit curios și, când devenea interesat de ceva sau de cineva, investigațiile îi erau exhaustive”. (pag. 15).

A cunoaște și a sta în preajma unui astfel de om însemna „fie să fii zdrobit de el, fie să fii nebunește hiperbolizat”. Cu o voință imensă, Epstein își depășește mereu defectele și limitele, acumulează experiențe, bunuri materiale, obiecte de artă etc. Apoi, la 69 de ani, se produce o mutație decisivă: divorțează de Lianne, începe să-și doneze bunurile depreț atât rudelor apropiate, cât și cunoștințelor și angajaților, semută într-un apartament sărăcăcios și aranjează să plece în Israel, locul în care părinții l-au adus pe lume. Viața lui glisează cu hotărâre dinspre exterior spre interior:

„Rafala puternică a ființei lui Epstein nu mai răzbătea în afară. Totul a fost acoperit de o imensă, nefirească neclintire, așa cum se întâmplă înainte de evenimentele meteorologiceradicale. Apoi direcția vântului s-a schimbat și el a început să bată spre înăuntru”. (pag. 17)

Când Maya, fiica mai mică, de care mereu s-a simțit atașat, îl întreabă ce i se întâmplă, explicația tatălui este aceea că „începuse să se simtă sufocatde toate lucrurile din jurul lui. Că tânjea irezistibil după ușurătate, o calitate care-i fusese străină toată viața”. (pag. 18) Ușurătate înseamnă, în concepția lui Epstein, a trăi fără presiune, a trăi cu bucurie, a gândi, a contempla existența. A da celorlalți lucrurile înseamnă „a-ți face loc să gândești”. O carte despre spiritualitate, primită în dar de la Maya, precum și întâlnirea cu rabinul Menachem Klausner sunt elementele-cheie pentru demersul său inițiatic în Israel…

De cealaltă parte o avem pe Nicole, scriitoare americană (evreică la origine) în vârstă de 39 de ani, care traversează o dublă criză: de creație și conjugală. E în căutarea unui nou subiect de carte și simte că relația cu soțul ei e în impas, se înstrăinează unul de celălalt, rămânând împreună doar pentru copii și în virtutea unor comodități inerente:

„Noaptea, soțul meu se întorcea cu spatele la mine și adormea pe partea lui de pat, iar eu mă întorceam cu spatele la el și adormeam pe partea mea și, negăsind o cale de a ajunge unul la celălalt, confundând lipsa dorinței de a ajunge cu frica de a ajunge și neputința de a ajunge, adormeam fiecare tânjind după un alt loc, care nu era aici. Și abia dimineața, când unul dintre copii se strecura în patul nostru, cald încă de somn, eram readuși în locul în care eram și ni se reamintea de puternicul nostru atașament pentru el”. (pag. 32)

A înțeles de timpuriu „necesitatea de a fi cuminte” și mereu s-a străduit în acest sens, făcându-și părinții mândri de ea, dar detestând cu patimă servituțile care o îngrădeau. Descoperă, la 14 ani, libertatea și bucuria aduse de scris:

„Scrisul începuse foarte diferit pentru mine. Am găsit în el un mod de a mă organiza – nu doar de a explora și descoperi, ci de a mă dezvolta conștient. Dar, deși era o ocupație serioasă, era și ludică și plină de plăcere”. (pag. 82)

Scrisul dezleagă bariere de orice fel. Trăind criza scrisului, Nicole se destabilizează. Elementele care marchează începutul acestei crize existențiale sunt, și la ea, două: senzația unui dedublaj, a unui deja vu (că se află simultan în camera ei din America și într-o cameră din Tel Aviv, hotel Hilton), precum și întâlnirea cu profesorul universitar de literatură Eliezer Fridman, care o roagă să scrie finalul unei piese neterminate de Franz Kafka, lăsându-i ulterior o servietă cu manuscrisele inedite ale celebrului scriitor ceh. Ubicuitatea de care se simte locuită o copleșește, intuind că plecarea intempestivă de acasă e un semn că viața are alte planuri cu ea…

Discuțiile fiecăruia dintre cei doi cu Klausner, respectiv Fridman, configurează o diagramă a trăirilor și a convingerilor interioare, cu momente succesive de furie, iluminare, neîncredere sau dezamăgire. Cu asumarea greșelilor din trecut. A fricilor și a frânelor de tot soiul. Nicole ajunge să recunoască faptul că în Israel se simte liberă să trăiască altfel decât în America:

„Când m-a întrebat ce voiam să spun, am încercat să-i explic că aici mă simțeam în largul meu cu oamenii, cum nu mă simțisem niciodată în America, fiindcă aici se putea vorbi despre orice, puține lucruri erau ascunse uneori reținute, oamenii errau însetați să primească orice avea celălalt de oferit, oricât de tulbure sau de intens, și această deschidere mă făcea să mă simt mai vie și mai puțin singură…” (pag. 80)

Epstein, de asemenea, după primele dimineți la Hilton, în Tel Aviv, simte cum liniștea îi coboară în suflet. De când locuia singur, în urma morții părinților și a divorțului de Lianne, „îi era tot mai greu să ignore scurgerea înceată a interesului pentru lucruri pe care altădată îl captivau, devenise conștient de un fel de așteptare, de senzația sporită de conștiență a cuiva care așteaptă ceva”. (pag. 100). Lungile discuții cu rabinul Klausner sunt fertile, deși Epstein, altădată spectaculos în polemică, acum semulțumește mai mult să asculte. Remarcăm o perspectivă inedită referitor la mitul perechii primordiale, numele Evei (Chava-Eva) în ebraică însemnând „experiență”. Eva este creată pentru a umple un Gol, o absență în trupul și în sufletul lui Adam, la fel cum Dumnezeu, înainte de a crea omul, se retrage pe Sine, iar trăsătura definitoriea umanității este această lipsă.

„Este o lipsă care ne bântuie, căci, fiind creația lui Dumnezeu, conținem amintirea infinitului, care ne umple de dor (…) Dumnezeuîi determină pe Adam și Eva să înfrunte spațiul gol din ei înșiși – spațiul din care Dumnezeu poate să lipsească”. (pag. 113)

Nicole și Epstein se află, de fapt, în căutarea a ceea ce rabinul numește Menuha. Cea care echilibrează universul și desăvârșește creația divină. Menuha este odihna. Liniștea. Contemplativitatea. Odată creată de Dumnezeu, menuha trebuie recreată, iar și iar, de către fiecare dintre noi. În orice fel, oricând. Poate fi plecarea de acasă. Poate fi pădurea de pin sponsorizată de Epstein printr-o donație de două milioane de dolari. Poate fi briza marină de pe terasa unui hotel vechi. Poate fi aplecarea deasupra manuscriselor lui Kafka, el însuși un om fragil și singur, speriat de intruziunea celorlalți, de pofta, de lăcomia lor de viață. Poate fi plecarea dintre ceilalți, pentru a ajunge la noi înșine în cele din urmă.

Pădurea întunecată de Nicole Krauss