O re-interpretare a modernității în note biblice

Background acustic: Havasi – The Christ Trilogy

Havasi – Oh, Saint Stephen

Într-o lume lume „dezvrăjită”, în sensul binecunoscut al lui Max Weber, este nevoie, adeseori de o extragere radicală din sentimentul temporalității care ne săgetează zilnic viețile. Hristos răstignit din nou constituie unul dintre instrumentele pertinente ce facilitează imersiunea în timpul sacru prin distorsionarea celui profan. La prima vedere pare a fi un roman experiment aidoma romanelor lui Saramago – scandaloase, în care domină un acut sentiment de dezaprobare a dogmelor religioase prind însăși hipotextul lor (spre exemplu Cain care încearcă să creeze diverse contexte alipite, menite să sublinieze erorile textuale ale Bibliei, printr-un plăcut și exorbitant joc cognitiv). Nu de aceeași factură este și romanul lui Nikos Kazantzakis, în ciuda faptului că pleacă de la aceeași sursă de inspirație – textul biblic. Astfel, hipotextul este reprezentat de ultimele zile petrecute pe pământ ale lui Iisus Hristos și, bineînțeles, destinul christic, lupta dintre învelișul omenesc și nucleul său divin, dumnezeirea sa. Aceste două antinomii, care prin imaginea lui Hristos sunt transformate în dialectică, sunt transferate personajelor în jurul cărora gravitează acțiunea. Câțiva cetățeni din Lykovrysi, un sat aflat sub dominație otomană, sunt aleși de căpeteniile care conduc viața deloc tumultoasă a unui popor grec pentru a re-face scena patimilor lui Iisus Hristos în preajma sărbătorilor pascale. Întregul roman înglobează o luptă aprigă dusă între două energii ce se află la poli opuși, afectată la mai multe nivele: la nivelul conștiinței personajelor care trăiesc mimetic destinul christic, la nivelul politic, între poporul grec și represaliile Imperiului Otoman asupra acestuia, diferite scene-cheie demonstrând atitudinea instrasigentă, deleteră a turcilor împotriva elenilor și, nu în ultimul rând, la nivelul dintre bine și rău – dintre o pseudo-dreptate irumptă din interpretările omului pe marginea Cuvântului lui Dumnezeu și adevărata Valoare la care trebuie să acceadă oamenii.

Heidegger spunea că „valoarea unei opere literare este dată de gradul ei de actualitate”, romanul lui Kazantzakis devenind astfel un punct de referință în literatura modernă, nu numai prin formula literară, ci și prin învățăturile morale și viziunea despre lume pe care le încriptează în spatele acțiunii și ale personajelor. Personajul central, un tânăr oier – aluzie la componenta pastorală a lui Iisus Hristos – Manolios trebuie să pășească pe urmele Mântuitorului împreună cu amicii lui pentru a instaura dreptatea într-o lume coruptă, în care unitatea de măsura fundamentală este averea. De îndată ce află că va juca acest rol, mai întâi la figurat ca mai apoi să sufere întocmai precum Hristos, Manolios dorește să nu maculeze această sarcină cu care a fost înzestrat din Ceruri. Evoluția lui este pavată de multe ispite, dar care, cu ajutorul Evangheliei și a harului divin, sunt depășite, resorbindu-și în final statutul de martir: de la un simplu cioban a cărui existență este doar tangentă vieții, aflându-se în „stadiul estetic” – Kierkegaard ajunge să penetreze succesiv „stadiul etic” și cel „religios”, pentru a conștientiza vremelnicia trupului și că singurul scop al individului pe acest pământ este pregătirea spirituală pentru Viața de Apoi. Prin tehnica basoreliefului, trăsăturile lui Manolios sunt proiectate pe fundalul acțiunii, iar prosopografia acestuia se poate desprinde din elementele de paratextualitate: în primul rând, personajul trebuie să reproducă milostenia și bunătatea încrustate organic în trăsăturile faciale, pentru a ilustra componenta sa divină. Inventarierea personajelor poate fi pusă în paralel cu pictura în manieră realistă a lui Bouguereau. Fața exanguă a lui Iisus – Manolios care atestă sorgintea divină a celor doi (și care validează în subtext ideea că în fiecare dintre noi sălăsluiește o latură angelică ce este suprimată de varii propensiuni filistine) contrastează fețele arămii ale celor ce îl asupresc și îl consideră un Antihrist.

Întocmai ca Iisus, Manolios predică valorile morale imperioase precum smerenia, bunătatea și castitatea, valori ce nu sunt propovăduite de „purtătorul de suflete”, de „vocea lui Dumnezeu în Lykovrysi” cum este numit în roman și anumte de preotul satului Grigoris. Mai mult decât atât, acesta este un adevărat propovăduitor de ură, furie și nedreptate: „ – Nimeni de astăzi încolo, frați creștini, nimeni să nu se apropie de el! Nimeni să nu întindă mâna să-i dea o bucată de pâine, o cană de apă! Nimeni să nu deschidă gura să-i spună bună ziua!”, folosindu-se adeseori de răstălmăciri ale Evangheliei: fiind speriat de faptul că sătenii sunt atrași de bunătatea lui Manolios și a vorbelor sale profetice în legătură cu milostivirea celor săraci, preotul Grigoris aduce argumente potrivit cărora există săraci și bogați în funcție de voința lui Dumnezeu și că această „armonie” nu ar trebui dizlocată cu orice preț, rezultând astfel în moartea celor săraci din pricina vanității și avarismului celor bogați. Nimic mai neadevărat! În plus, „diavolul de popă” răstoarnă fără precedent parabola oii rătăcite (Luca, 15:1-7) și postulează că dacă o oaie înnebunește sau se îmbolnăvește trebuie exterminată din turmă pentru a a nu le contamina pe celelalte, referindu-se direct la Manolios care contravine principiilor sale axate pe condiția materiale. În sens contrar, învățătura parabolei oii rătăcite circumscrie ideea că un suflet recuperat din păcat este mult mai valoros în raport cu cele câteva mii de suflete drepte „care nu au nevoie de pocăință” – „Luca, 15:7”. Dorind să stabilească o armonie între cei săraci și cei bogați, Manolios este respins de către poporul în care viețuiește și „afurisit”, adică expulzat din Lykovrysi. Diegeza prezintă astfel lupta dintre tabăra condusă de preotul Grigoris, un adevărat arhiereu și fariseu care l-a condamnat pe Hristos la moarte, a cărui deviză depășește limitele de empatie ale cititorului, stârnindu-i o adevărată înverșunare împotriva acestui personaj și tabăra condusă de preotul Fotis și Manolios, un popor de oameni greci alungați de către trupele otomane din locurile natale, un popor care caută însămânțare și ajutor din partea semenilor, dar pe care nu-l găsesc din cauza lipsei de generozitate pe care o insuflă asupra poporului său preotul Grigoris. Acest conflict exterior de natură socială și religioasă este surprins de unul dintre „apostolii” lui Manolios, Mihelis:

„Hristos al nostru este sărac, progonit, bate la porți și nimeni nu-i deschide. Hristos al vostru, cel sătul, vestește: Dreaptă este lumea aceasta, cinstită, miloasă, îmi place; afurisit să fie cel care o clatină! Hristos al nostru, cel desculț, privește trupurile care flămânzesc, sufletele care crapă, strigă: Nedreaptă, ticăloasă, nemiloasă este lumea aceasta, trebuie să fie dărâmată!”

Spre finalul cărții, când conflictul se aplanează, lectorul se așteaptă să aibă parte de un final fericit, însă Nikos Kazantzakis se folosește de o capcană textuală, Manolios, respectând hipotextul biblic, trebuie să urmeze suferințele, patimile lui Iisus Hristos. În loc să aibă parte de redempțiune teologică, este ucis cu sânge rece de Panaiotaros, cel ales să joace rolul lui Iuda în scena Patimilor. Manolios este trădat astfel de Ghipsofag, având parte de o moarte violentă, dar de o înmormântare demnă de inima sa candidă.

Din punct de vedere naratologic, romanul uzează diferite tehnici moderne, precum sursa de inspirație constituită de Evanghelie, intertextualitatea pentru secvențele în care Manolios le citește din Sfânta Carte amicilor săi, lecturare care trezește în sânul lui acel „mysterium tremendum” al lui Rudolf Otto, acea groază în fața sacrului inerentă făpturii umane care nu-și poate depăși limitile și să-și înțeleagă Creatorul. De asemenea, se remarcă un stil concis, chiar anticalofil, autorul preferând să uziteze un limbaj cât mai comun pentru a sugera universalitatea valorilor criptate în diegeză și personaje. Limbajul este arid, neinfuzat cu figuri de stil menite să distorsioneze înțelesul sau să îngreuneze lectura care pare a fi bipolară: când te răcorește cu vorbele duioase ale Manolios care pare să vorbească limba îngerilor, când te asuprește, te scoate din minți cu pasajele în care preotul Grigoris își relevă răutatea sufletului. Din acest punct de vedere cartea este un adevărat „storcător” de empatie, dovedind irefutabilul talent literar al scriitorului. Antiteza și contrapunctul sunt alte metode moderne ale autorului prin intermediul cărora dorește să sublinieze o anumită spiritualitate a omului de care are neapărat nevoie, prins în acest motagne-russe temporal și pe care îl poate depăși prin credință și bunătate, printr-un salt ontologic de la omul profan la cel sacru. Cartea lui Nikos Kazantzakis nu este nicidecum o blasfemie la adresa bisericii, religiei sau a textelor sacre, așa cum par cele ale lui Saramago, ci este un adevărat catalizator al sentimentelor angelice intrinseci omului, care cer să iasă la suprafață, sufocate fiind de dorințe carnale nestăpânite. Romanul Hristos răstignit din nou este de fapt o tragedie a omului modern care s-a îndepărtat de credința adevărată și a cărui păcate îl răstignesc pe Hristos „ad infinitum”:

„- Se apropie două mii de ani, și încă… încă ei te răstignesc. Când te vei naște, Hristoase, ca să nu mai fii răstignit, să trăiești cu noi de-a pururea?”.

Romanul poate fi citit acompaniat de vibrația pianului lui Havasi, a cărui tonalitate sumbră imită ruptura din sufletele personajelor, dar și vitalitatea și exuberanța acestora atunci când urmează calea lui Hristos. În subsidiar, muzica ajută cititorul să înțeleagă la alt nivel caracterul dual și antinomic al lui Iisus – uman și divin închise în același trup, însă independente și nealterate, menite să conlucreze pentru binele umanității, aidoma luminii, a fotonului, corpuscul și undă în același timp, care ne împărtășește viața în fiecare zi.

Hristos răstignit din nou de Nikos Kazantzakis