Mihaela Apetrei – „Cină cu ficat și inimă”

E vară, e vremea vacanțelor și a cărților citite „la sol” – fie pe malul mării, fie la firul ierbii. Uneori caut să citesc cărți ușoare în această perioadă, alteori mă înham la lecturi ceva mai dificile, tocmai pentru că timpul îmi permite să mă las mai mult în voia unei cărți. Când am ales să citesc Cină cu ficat și inimă, credeam că am în față un alt roman polițist pe care îl voi devora rapid, de dimineață până târziu în noapte. Doar că nu a fost chiar așa. E un roman polițist, dar în niciun caz unul facil, axat doar pe intrigă, și trebuie să recunosc că a durat ceva până să mă prindă, încât să nu-l mai pot lăsa din mână.

La început, am avansat destul de greu, în orice caz, mai greu decât m-aș fi așteptat la un policier. Și asta pentru că m-am delectat cu rețete sofisticate și cu alte amănunte care domolesc ritmul caracteristic unei astfel de intrigi. Dar și pentru că tema centrală a cărții excede miezul polițist, antrenând nu doar aptitudinile detectivistice ale cititorului, ci și pe cele analitice. Trecuse ceva timp de când nu mai citisem un roman polițist românesc și acesta s-a dovedit o alegere foarte bună.

„Iată-l: mille-feuilles. Cuvântul i se scurge pe gât alunecând, fin și untos ca o cremă. Ochii îi lucesc și buzele i se umezesc de poftă, tremură din tot corpul, până în vârful degetelor.

Scoate din dulap ingredientele, pe cele banale și pe cele speciale, rare. Pornește să frământe aluatul franțuzesc, se visează în Montmartre, iar degetele lui dansează în coca blândă, moale, care i se lipește de mâini. Îi simte mângâierea și i se pare că lângă el e Mia, cu mânuțele mirosind a pâine coaptă și a mere. (…)

…în vara aceea ieșise neîncetat la joacă, în fiecare zi. Începuse să slăbească sub privirea enigmatică a maică-sii. Nu-și amintea să-l fi îmbrățișat vreodată. Îi spunea rar pe nume. Pe numele pe care ea i-l dăduse, ciudat și alunecos, ca o dâră de melc pe asfalt. Mama era și ea o cochilie de sidef închisă, ascunzând în temnița ei o stridie stricată. Simțea câteodată cum mirosul de putreziciune trece dincolo de palmele noduroase ale scoicii și asta îl scârbea peste măsură. Fugea din calea ei, dar mirosul îl urmărea și nu scăpa de el decât mâncând ceva, mai mult și mai mult, mereu.” (pag. 38)

Dincolo de șirul crimelor ce umplu paginile și dincolo de rețetele sofisticate pe care le gătește Murki, personajul principal, se conturează o amplă meditație pe tema singurătății și a accederii la dezideratul suprem al omului – fericirea. Murki este gras de când se știe, copilăria i-a fost umbrită atât de foamea de nestăpânit, cât și de relația plină de lacune și secrete pe care a avut-o cu mama lui. Traumele copilăriei se răsfrâng asupra adultului, ale cărui simțuri par anihilate, încuiate undeva în adâncul ființei. Lipsa satisfacțiilor emoționale influențează acut viața lui Murki, lipsă ce vine la pachet cu fantasmele trecutului, pe care acesta nu reușește să-l înțeleagă. Murki neagă ceea ce caută de fapt în fiecare clipă, în fiecare gest. Murki, în calitate de custode de artă, reușește să aducă în galeria la care lucrează tablourile ce înfățișează alegorii ale celor cinci simțuri; acestea par a fi, având în vedere contextul, definitorii pentru ceea ce el simte fără să conștientizeze.

„Credeți că Bruegel și Rubens au pictat frumusețile alea ca să fiți dumneavoastră optimistă? Nu, nici vorbă. Vă sunt dator răspunsul ăsta: le-au pictat pentru că strigau în ei, pentru că simțurile sunt antenele prin care percepem realitatea, pentru că ceea ce vedem noi acolo sunt metafore ale percepțiilor noastre. Vă amintiți Alegoria gustului, preferata mea? Ce vă spune? De ce este înfățișată nimfa mâncând? Pentru că vrea să simtă și o poate face numai prin gust.” (pag. 199)

Dar Murki și secretele întunecate care îl înconjoară nu sunt singurele enigme pe care ni le propune autoarea spre descifrare. Avem și alte personaje ale căror drame sunt la fel de complexe și fiecare detaliu care vine să completeze portretele acestora atrage după sine o altă poveste, o nouă perspectivă. Până șii polițiștii au poveștile lor, integrate perfect în construcția narativă. Pe alocuri, grație Sophiei, mi-am amintit de Melania Lupu, asociere asumată, de altfel, pe parcursul romanului. Multe întorsături și întâmplări neprevăzute apar spre final, în deplin contrast cu senzația previzibilului pe care o resimți la început, când pare că toate cărțile sunt etalate cu fața în sus. Înșelătoare senzație, pentru că, în ultima parte, descoperi că nimic nu era ceea ce părea. Pe mine, cel puțin, partea finală m-a determinat să-mi reevaluez impresia de ansamblu asupra cărții. Abundă referințele culinare și cele culturale, literatura, pictura și gastronomia se armonizează cu succes, iar suspansul le condimentează în mod plăcut. Cum spuneam, e un pic altfel decât mă așteptam să fie, dar merge de minune ca lectură de vacanță.

„Apoi a putut să se gândească în liniște la tot ce săvârșise până atunci și la ce mai rămăsese de săvârșit. Mai avea un singur pas. Unul singur. Ultimul. După asta, toate urmele vor fi șterse și nimeni n-o să mai poată doveddi vreodată că era vina lui. Că el îi ademenise în bârlogul parfumat cu vanilie, rom și scorțișoară, că el le dăduse să guste cele mai suave și nepământești arome, că aici își lăsaseră esența ființei lor.” (pag. 10-11)

Editura: TREI