În căutarea tatălui

Tot ceea ce se întâmplă, de mulţi ani, în ţările din Orientul Mijlociu este tulburător. Lumea arabă stă deprea mult timp sub semnul neaşezării. Viaţa, acolo, este extrem de fragilă. Fanatisme religioase şi militare, cutume, respingerea oricărui element de provenienţă occidentală, toate îşi dispută cu îndârjire colţul acesta de lume. Oamenii, în special civilii, îşi asumă în cele din urmă ingrata condiţie a refugiatului. Ţara iubită rămâne în urmă, nălucă străbătând sute şi miide kilometri, purtată în suflet ca un talisman. Trebuie să fie greu pentru fiecare transfug. Copleşitor. Revoltător de greu. Nimeni nu-şi smulge de bunăvoie fiinţa din tot ceea ce a însemnat lumea lui, viaţa lui, familia, amintirile şi speranţele…

Hisham Matar, un cunoscut şi apreciat romancier de origine libiană, este un astfel de caz dureros. Născut la New York, în perioada în care Jaballa Matar, tatăl său, era trimisul oficial libian la Naţiunile Unite, Hisham Matar va trăi toată viaţa drama familiei persecutate din motive politice. În 1979, în timpul dictaturii lui Gaddafi, tatăl scriitorului este acuzat că unelteşte împotriva regimului. Jaballa Matar decide (este forţat, de fapt) să părăsească Libia împreună cu soţia şi cei doi băieţi ai familiei. Hisham avea, atunci, opt ani. Resimte dureros smulgerea din cuibul protector. Trăiesc, un timp, la Cairo. Tânjesc după întoarcerea în Libia, deşi încă nu e cu putinţă acest lucru. Apoi, socotit un disident extrem de tenace şi de periculos pentru regimul libian opresiv, capul familiei este răpit de oamenii lui Gaddafi şi închis la Abu Salim, unul dintre cele mai cumplite locuri dedetenţie. Un timp, familia primeşte câteva veşti firave. Hisham are acum nouăsprezece ani. Veştile încetează şi nimeni nu pare să mai ştie ceva concret despre tatăl închis. Abu Salim e un loc în care mori, în care speranţa se macină rapid.

Cartea lui Hisham Matar, Întoarcerea, este un document răscolitor despre toate aceste suferinţe. Publicată în 2016 şi distinsă cu Premiul Pulitzer, cartea nu este propriu-zis un roman, cuma fost catalogată cel puţin în traducerea românească. Este, clar, un reuşit exerciţiu de autoficţiune, o foaie de temperatură despre tribulaţiile exilului forţat, despre căutarea identităţii, dar, mai ales, un omagiu adus tatălui dispărut în condiţii neelucidate. Fiecare capitol, fiecare pagină doare. Un om scrie despre sine şi despre ai săi, reconstituind relaţia cu tatăl – model de viaţă dedicat celorlalţi, încercând să afle adevărul despre moartea acestuia şi astfel să-i reabiliteze memoria. În 2012, după ce regimul lui Gaddafi cade, HishamMatar se întoarceîn Libia. Trecuseră nu mai puţin de treizeci şi trei de ani de la plecare. Adolescenţa şi tinereţea trăite în exil, în Anglia, încercând să prindă rădăcini în ţara de adopţie. După 2012, supravieţuitorii din cumplitele temniţe libiene sunt eliberaţi. Speranţa lui Hisham Matar şi a celorlalţi membri ai familiei renaşte. Poate că tatăl n-a murit. Sau, dacă a murit, cel puţin acum ar fi timpul să afle adevărul.

Aşa se produce întoarcerea. Un parcurs care pe Hisham îl dezorientează:

„Să te întorci după atâţia ani e o idee proastă, mi-a trecut brusc prin minte. Familia mea plecase cu treizeci şi trei de ani în urmă. Aceasta era prăpastia care despărţea bărbatul de puştiul de opt ani care eram pe atunci. Avionul urma să traverseze acest abis. Astfel de călătorii erau, fără doar şi poate, nesăbuite (…) Ce-ai lăsat în urmă s-a spulberat. Întoarce-te şi vei avea de înfruntat absenţa sau desfigurarea aceea ce preţuiai. Pleacă, şi legătura ta cu obârşia va fi ruptă complet. Vei fi ca trunchiul unui copac uscat, tare şi găunos.

Ce te faci când nu poţi nici să pleci, nici să te întorci?” (pag.6)

Fiinţa celui exilat e risipită deja în câteva „oraşe-surogat”: Nairobi, Cairo, Roma, Londra, Paris, New York. Întoarcerea în Libia, la obârşie, este o dublă călătorie: geografică-exterioară şi interioară (psihologică). Cartea aglutinează amintiri, într-o reconstituire dublată permanent de introspecţie. Întâlniri cu unchii, verii, cu rudele libiene, experienţa lor carcerală, trecutul disident al tatălui, sacrificiile mamei. Cele câteva momente emblematice tată-fiu străbat cartea cu firul roşu al memoriei identitare. Tatăl-erou, tatăl-disident. A nu şti dacă şi când a încetat din viaţă tatăl este destrămător şi derutant:

„Corpul tatălui meu a dispărut, dar locul lui este aici şi este ocupat de ceva care nu se poate numi pur şi simplu amintire. Este ceva viu şi actual (…) Suferinţa pierderii nu este un roman poliţist sau un puzzle de rezolvat, ci oangajare activă şi energică (…) Tata este deopotrivă mort şi viu. Pentru el nu am o gramatică potrivită. El este în trecut, prezent şi viitor. Chiar dacă l-aş fi ţinut de mână şiaş fi simţit-o cum îşi pierde vigoarea pe când îşi dădea ultima suflare, chiar şi atunci, cred, de fiecare dată m-aş fi oprit să caut timpul verbal potrivit. Am bănuiala că mulţi oameni care şi-au îngropat taţii simt acelaşi lucru. Trăiesc, cum trăim cu toţi, în posteritate”. (pag. 175)

În acelaşi timp, suferinţa pierderii este permanent dublată de conştiinţa celui care ştie că, dincolo de moarte ca fenomen natural, fizic, fiinţa celui drag rămâne permanent cu tine, umbră însoţitoare, prin ceea ce a lăsat destinal.

Sunt, în carte, pagini emoţionante, figuri emblematice precum bunicul pe linie paternă, Hamid Matar, unchiul Mahmud, verişorii Marwan, Ali, Izzo, fratele Ziad. Istoria familiei. Evenimentele cruciale din istoria Libiei. Regimul Gaddafi şi ororile din închisori. Brutalitatea cu care le-au fost destrămate familiile, apoi speranţele… Dincolo de evocarea aceasta contrapunctică, în care prezentul alternează cu flash-uri din trecut, Hisham Matar reuşeşte în mod admirabil să-şi reprime furia, revolta, durerea. După mai bine de treizecide ani, să te întorci în ţara natală, să te confrunţi cu umbrele şi cu propriii demoni, nu este deloc uşor. Hisham Matar îşi ia în posesie moştenirea intelectuală şi spirituală paternă. La întrunirile organizate de rude şi de prieteni în memoria ilustrului dispărut, el află despre tată lucruri mai puţin ştiute. Nu se mai luptă acum cu speranţa/îndoiala că ar fi viu, ci cu autorităţile libiene care ar trebui să-i ofere explicaţii concrete despre ceea ce s-a întâmplat cu Jaballa Matar. Dacă acesta a murit împuşcat, alături de mulţi alţi prizonieri, la 29 iunie 1996, dacă osemintele luise află în groapa comună. Căci, dacă a fost împuşcat în ziua acelui cumplit masacru, tatăl ar fi avut cincizeci şişapte de ani, iar fiul – douăzeci şi cinci. Pe măsură ce află, de la puţinii supravieţuitori, amănunte despre tatăl său, despre comportamentul exemplar chiar şi în condiţii vitrege, fiul simte că legătura dintre ei doi se întăreşte. Dincolo de lacrimi, de suferinţă, de revoltă:

„Mintea îmi lucra fără încetare. Îmi trimitea imagini fulgerătoare cu tata în acest coşmar diabolic. I-am văzut o parte din laba piciorului, apoi glezna întinsă pe jos, nemişcată, acoperită de praf ridicat de paşii altora. Palma lui brăzdată, pe jumătate strânsă. Forţa blândă a torsului său. Şi, pentru o fracţiune de secundă, chipul. O expresie şi o infinită simpatie, ca şi cum amărăciunea lui nu era doar pentru cei căzuţi, ci şi pentru făptuitori. Toatea cestea împreună cu o înţelegere finală şi imposibil de alinat că n-avea să ne mai vadă niciodată. Am simţit puterea violentă a vertijului…” (pag. 280)

Revelaţia morţii tatălui, imaginea aproape christică a chipului acestuia, înţelegerea finală, toate se produc simultan cu acceptarea legată de faptul că nu-i vor avea niciodată rămăşiţele pământeşti. Căci,aşa cum află ulterior tuturor demersurilor sale în acest sens, torţionarii au fost cu adevărat diabolici:

„Cadavrele au fost îngropate acolo unde căzuseră, în gropi comune puţin adânci. Câteva luni mai târziu, au fost exhumate, oasele au fost măcinate şi pulberea a fost turnată în mare.” (pag. 281).

Urmele ororilor sunt şterse. Dar nu şi numele celor dragi, nu şi amintirea lor. Nu şi faptele lor de oameni drepţi şi curajoşi. Nu, câtă vreme există fii pentru care chipul şi amintirea tatălui sunt călăuză şi lumină lămuritoare:

„Câtă vreme Odiseu e tot pierdut, Telemah nu poate pleca acasă… Câtă vreme Odiseu nu e acasă, nimeni nu-l cunoaşte nicăieri”.

Sunt gândurile care-l însoţesc pe Matar multă vreme, preluate din versiunile celebrei epopei homerice despre relaţia dintre tată şi fiul său. Întoarcerea în Libia nu e atât o călătorie spre origini, cât una de luare în posesie a propriei conştiinţe identitare.

„Întoarcerea ” de Hisham Matar