„Pe când eram o operă de artă” de Eric-Emanuel Schmitt

Eric Emanuel Schmitt este un povestitor la care te atrage naturalețea narațiunii, îmbinarea echilibrată a modurilor de expunere, construcția personajelor prin raportarea la situații tensionate, situații în care lectorul este invitat să participe prin intermediul interogațiilor pe care le declanșează povestea și care pot constitui suportul moral al propriei existențe.

Pactul mefistofelic este o temă recurentă în literatură, prin care protagonistul face o alegere care îi va schimba viața, dând în schimb personajului malefic tot ce acesta îi cere – libertatea, sufletul, viața, prezentul, moralitatea, asemenea lui Faust, care dorește eternitatea clipei: ,,Clipă, cât ești de frumoasă, rămâi!”

Pe când eram o operă de artă începe cu un pact în care schimbul este om – obiect – operă de artă, reinventarea creației făcându-se prin re-numirea ei Adam bis; în acest fel umanitatea este anulată prin reificare, pornind de la înțelegerea cu „Binefăcătorul” lui, Zeus Peter Lama.

,,Mă ofer în întregime lui Zeus Peter Lama care va face orice va dori cu mine.Voința lui o înlocuiește pe a mea în ce mă privește.Cu toată puterea și voința care mi-a mai rămas, decid de bunăvoie să devin proprietate lui, Eu.”

Dacă în „Frankenstein” miracolul consta în transformarea obiectului în om, ca o reinventare a mitului creației, în care se încerca redarea demnității umane, în cartea lui Schmitt apare o problemă serioasă a lumii moderne și anume acea transformare în ,,obiect de consum” a tuturor lucrurilor atinse de om prin trecerea într-o hiperrealitate, care se generează de la o realitate deformată (Jean Baudrillard). Adam Bis, sculptură de acum, chiar dacă are conștiință și vorbește nu poate demonstra că e uman, că are sentimente, se poate îndrăgosti și poate avea copii.

,,Felicitările mele, nu mai ezitați, tăbărâți pe mine, asta și vreau. Dacă mă denunțați înseamnă că sunt o ființă umană. Dacă mă aruncați în închisoare înseamnă că sunt o ființă umană. Dacă mă găsiți vinovat înseamnă că sunt o ființă umană…”

Transformarea treptată om – obiect – operă de artă presupune o serie de etape în care Adam Bis conștientizează și inregistreză umilința zilnică, ajungând mai degrabă un experiment nefericit, supus unor operații pentru a fi cât mai bizar, mimând unicitatea prin excentricitate, „Binefăcătorul” semănând mai degrabă cu Mengele decât cu Michelangelo.

,,Vedeți, Fichet, n-ați vrut să mă credeți – ar fi trebuit să-l lobotomizăm.Trebuia să-i îndepărtăm creierul, să-l dezumanizăm la maxim. Redus la starea vegetativă, nu ne-ar mai fi făcut probleme. O legumă nu are nici gânduri, nici vicii.”

Întoarcerea la statutul de om se face după treceri succesive prin situații care îl apropie de statutul de obiect, ajungând la un proces kafkian, în care Adevărul e anulat prin pactul inițial în care Adam Bis acceptă renunțarea la condiția umană.

Criza modernă a artei se regăsește în această problemă morală în care Omul devine Obiect, din dorința de a fi privit și admirat, îngrijit și adulat, seducția imaginii prevalând în fața vieții, pentru că trăim într-un secol în care „ imaginea e mai seducătoare decât realitatea” și în care societatea de consum a dus la o reificare a dorințelor umane, care ne-a îndepărtat de condiția umană, dar care nu ne-a putut anula alteritatea, nevoia de Celălalt.

„Fiona și cu mine ne întoarcem acasă, încet, uitându-ne din când în când înapoi la urmele pașilor noștri, în nisip și la mare, care eternă, neobosită, ne șterge amprentele.”

Editura: Humanitas Fiction