Mi se confirmă, deși nu cred că ai era nevoie, că actual sistem Bologna de studii universitare dă rateuri, din ce în ce mai multe, mai evidente și mai greu de ignorat. Să pretinzi că „dai” (viitori) profesioniști după doar trei ani de studiu e mult prea departe de adevăr, iar orice alt comentariu pe această temă aici nu-și mai găsește rostul. Cu această idee am ieșit de la Tragedia omului, spectacol de disertație coordonat de Alexandru Darie (profesor master Regie Teatru), Ștefan Caragiu (profesor master Scenografie) și Vladimir Anton (profesor asociat).

Diana Mititelu a semnat regia, dar și adaptarea unui text mai mult decât generos în abordări și interpretări. Numai că, și-mi asum opinia în totalitate, a preferat calea bătătorită (și relativ ușoară) a unui clișeu regizoral cu care n-aș prea fi vrut să mă întâlnesc. Recunosc că am și așteptări mari de la tinerele generații, în ceea ce privește creativitatea stau cu mult mai bine decât noi, cei puțin mai trecuți prin viață. Și mai au și o mulțime de posibilități de combinare în moduri cât mai inedite a unor idei și resurse la care noi nici nu gândeam că vom avea acces. De aceea mă aștept să nu găsesc la ei clișee, nici la nivelul construcției rolului și nici la nivel scenografic.

Tragedia omului este o temă, în primul rând o temă. Care, de data aceasta, își găsește forma într-un poem teatral care permite o mulțime de construcții scenice, care să releve măcar parțial multitudinea de sensuri a expresiei „evoluția omului”. Numai că … Diana Mititelu a preferat o expunere liniară, în sens evolutiv (cel puțin așa am înțeles) a Facerii lumii, Adam și Eva devenind, împreună, polul unei lumi din care tot timpul par că nu prea vor să facă parte. Pe undeva, așa și este: îndrăzneala de a vrea să știi, de a vrea să cunoști duce, încă din primele momente de după mușcătură, la ieșirea dintr-o lume a perfecțiunii și intrarea în lumea perfectibilului. Și mi-aș fi dorit ca această trecere, fie ea văzută și prin ochii lui Lucifer, să fi fost mai evidentă.

Trecerea lui Adam și a Evei prin timpuri, epoci și lumi din ce în ce mai diferite, ar fi putut căpăta sensul unui drum inițiatic spre Sine, Sinele văzut aici ca însăși esența umanului. Numai că tânăra regizoare a preferat o abordare de suprafață, cu accentuarea diferențelor date de epoca istorică ca atare: apelul la diferite elemente scenografice minimaliste care să marcheze schimbarea de epocă istorică și acentuarea lor mai mult decât era necesat, în defavoarea jocului și a construcției personajelor, a anulat multe dintre metaforele ascunse bine în text. Este foarte adevărat că pentru o abordare mai profundă este necesar și un studiu îndelungat al temei, și aici revin la ceea ce am spus în debutul acestui text: mult prea puțin timp avut la dispoziție pentru o formare profesională impusă de evoluția într-un domeniu atât de flexibil.

Pământ, mirosul acela de pământ reavăn, răscolit  până la saturație. Peste tot numai pământ, căci din el ne naștem și în el ne întoarcem. Unul dintre spiritele luciferice chiar iese la propriu, din pământ și intră abrupt într-o lume care nu-i aparține, dar în care reușește să se integreze. Costumele minimaliste, în tonuri de alb, care-și schimbă doar forma de-a lungul piesei, în funcție de momentul istoric. Accentele de culoare sunt date de jocurile de lumini și de câteva elemente de decor care vin să orienteze întregul discurs: crucea monumentală, haina de un roșu aprins a cardinalului cu puteri de papă etc. Și pierduți în scenă ei, spiritele luciferice. Dar unde sunt ei, cei care dau și titlul piesei? Adam și Eva, ei bine, sunt acolo, în scenă, încearcă să se orienteze și să-și găsească drumul prin timp. Că-i încurcă sau nu Lucifer, asta rămâne de văzut. Cred că ideea regizoarei a fost aceea de marionete în mâinile marelui păpușar, dar mie mi se pare că s-a cam diluat această idee, odată cu trecerea de la o epocă istorică la alta.

Și fiindcă tot am vorbit de diferitele epoci istorice: din punctul meu de vedere să induci spectactorilor ideea că în Roma antică iubirea/actul iubirii e sinonimă cu dezmățul și, mai rău, că banchetul în sine e un desfrâu scăpat de sb controlul rațiunii, denotă o superficialitate care se cere repede înlăturată printr-un studiu mai aprofundat. Bachetul în sine, ca formă de cultivare a unor relații interumane nu se reduce la beția simțurilor și, implicit, la dezmăț, ci este ceva mai mult acolo (nu-l mai pomenesc pe Platon, că e deja altă poveste). Prima mie de ani de după Hristos, așa-zisul Ev întunecat, este expediată foarte repede prin intermediul clișeului „creștinare cu forța”, dar aș fi vrut ceva mai mult aici, pentru că toată încărcătura și semnificația unei transformări sociale ireversibile a fost redusă la o bătaie cu sceptrul în podea, e foarte adevărat, că răsunătoare. Nici lumile, nici apele nu se despart atât de ușor, deși ne-am dori să fie așa. Vânarea de vrăjitoare este un moment cu adevărat crucial și plin de semnificații, pe care noi, creștinii, nu prea vrem să ni-l asumăm și de aceea cred că și regizoarea a trecut repede peste acest moment. Dar am reținut faptul că gloata ajunge să fie răstignită, ceea ce e foarte bine. Alchimistul își face și el treaba, momentul dedicat lui e rezolvat bine și din punct de vedere scenografic, cu jocul de lumini ine dirijat, care pune accentul exact unde trebuie. Cât despre final, ei bine, el salvează mult spectacolul, aproape că anulează mai bine de jumătate din scăpările regizorale. Orbii purtați de șchiopi (metaforă mai mult decât binecunoscută) vin în fața scenei și lansează la modul retoric și metaforic noi și noi întrebări celor din sală.

În tot acest spectacol Adam și Eva se simt și nu prea se simt în largul lor. Eva e mai tot timpul parțial dezbrăcată și aș fi vrut ca regizoarea să dea și alt sens expresiei „goliciunea trupului” decât cea evidentă. Pentru că, de-a lungul epocilor, expresia asta și-a schimbat foarte mult conțintul. Aș fi preferat un costum simplu și un joc care să pună în evidență expresivitatea corporală și din care să se înțeleagă că nuditatea nu ține doar de material, ci mai ales de spiritual. Când devine corpul însoțit de spirit în toată această trecere a lui pe pământ?

Tragedia omului nu este doar un spectacol al noii generații de actori și regizori, ci este și un spectacol care poate fi mult îmbunătățit, cu condiția ca tânăra regizoare să îndrăznească mai mult. Potențial cretiv are și îi doresc să și-l folosească în cele mai surprinzătoare moduri de acum înainte.

Tragedia omului

Adaptare după poemul dramatic Tragedia omului de Imre Madách

Regia și adaptarea: Diana Mititelu

Decor: Ioana Ungureanu

Costume: Corina Boboc

Light design: Alexandru Bibere

Distribuția:

LUCIFER: Dorin Enache

ADAM: Dumitru Georgescu

EVA: Maria Veronica Vârlan

SPIRITUL PĂMÂNTULUI: Alexandru Beteringhe

COHORTA DE SPIRITE LUCIFERICE: Andrei Atabay, Adrian Loțcu, Claudian Șiman, Dragoș

Stanciu, Bogdan Trifan, Ionuț Terteci, Ion Tudorache

Spectacol de disertație coordonat de Alexandru Darie (profesor master Regie Teatru), Ștefan Caragiu (profesor master Scenografie) și Vladimir Anton (profesor asociat).

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura