Un divan pe care stai și aștepți să te inunde starea de bine

E greu să-ți găsești cele mai potrivite cuvinte atunci când vrei să scrii despre o carte de interviuri. Paradoxal, dar mi-e cu mult mai greu decât atunci când vrei să scrii despre cartea preferată și nu știi cum să-i convingi pe cei din jur să o citească mai repede. Am mai scris despre o singură carte de interviuri (dacă îmi aduc aminte bine – și nu cred că mă înșel), dar sunt atât de diferite cele două cărți…

Dia Radu e o jurnalistă cu state vechi deja, și când spun asta nu mă gândesc neapărat la ani, cât la experiență acumulată și convertită. Să fim serioși, sunt destui alți jurnaliști cu același număr de ani de „activism” și ale căror succese se numără doar pe degetele celor două mâini. Dar la Dia Radu e cu totul altceva. Poate că a avut luciditatea aceea atât de necesară care să o ajute să aprofundeze atunci când alții ar fi abandonat, plictisiți fiind de ceea ce făceau; sau poate că a avut șansa unei echipe de redacție cum rareori vezi – orice am spune, Formula AS (redacția din care face parte de ani buni) rămâne un reper al presei scrise din România și mă opresc aici, nu vreau să intru în alte detalii. Sau poate că ambele trăsături s-au întâlnit la timp și au dat naștere unei personalități de netrecut cu vederea: Dia Radu.

Divanul imaginar este o carte cu 18 interviuri, unul mai frumos ca celălalt. Pe multe dintre ele mi le-am readus aminte atunci când am citit volumul, pe foarte puține le-am descoperit abia acum. Nu poți să nu remarci încă de la primele pagini felul unic cum reușește să îmbine întrebările care țintesc persoana intervievată cu întrebările legate de activitatea publică a acesteia. Sunt 18 personalități din diferite medii socio-culturale, astfel că avem interviuri cu un regizor de teatru, cu scriitori și scriitoare, cu un psihanalist, cu o traducătoare celebră (care, din păcate, acum stă la taifas cu îngerii), cu un mare istoric român, cu oameni politici. E greu să găsești cele mai bune întrebări când ai drept interlocutori povestitori savuroși. Căci aceasta este calitatea care-i unește pe toți cei 18: știu să povestească! Iar Dia Radu i-a pus la treabă. Le-a dat impulsul necesar să se desfășoare în răspunsuri care mai de care mai neașteptate. Nu regăsești în alte inerviuri date de intervievați decât frânturi din cele mărturisite aici; și chiar dacă veți afla în alte locuri amănunte despre una sau alta dintre întâmplările narate aici, nu veți găsi acolo atmosfera creată într-un mod atât de specific de Dia Radu.

M-am oprit la două interviuri cu doi oameni foarte dragi mie. Cu Matei Florian m-am întâlnit de mai multe ori, ba am și un interviu cu el, e drept, legat de o altă carte, scrisă ulterior celei despre care e vorba în interviul din Divanul imaginar. Și mi-a făcut plăcere să-l recitesc pe M.F. Pentru că e el, așa cum îl știu eu. Și e mare lucru să-l prinzi în cadru, pentru că, în ciuda aparențelor, M.F. se lasă greu prins în poveste. Aici chiar e vorba de măiestria Diei Radu.

«D.R. Vorbiți de bucurie, dar ultimul roman, „Și Hams și Regretel”, e o carte covârșitor de tristă. Ați gândit-o de la început așa?

M.F. Eram la Ciocanu și, pe fondul acela de curățire, în care lucrurile redeveneau ca altădată, am simțit cum toate contorsionările pe care le ascusesem adânc în mine au răbufnit. Am auzit clar vocea personajului spunând „Bună dimineața”. L-am auzit pe omul ăsta foarte viu în interiorul meu și m-am întrebat cui îi spune el „Bună dimineața!”. Și am știut atunci că va fi o carte a naiii de tristă, dar și cu pitici, despre care voiam de mult să scriu, și cu bucurie, și cu lumini, și cu culori, multe culori, și cu Ciocanu. Am știut că va fi în ea toată deznădejdea din anii în care mă simțeam departe de tot. În timp ce scriam, simțeam cum crește o ființă străină în mine. S-a întâmplat uneori să mă ducă în niște zone cumplite, de ajungeam să țip: „Ce caută ăsta? De ce nu mă lasă în pace, ce mă pune să fac?”. Pentru că personajul ăsta e un nebun, chiar dacă e și blând și iubește din tot sufletul lui. Faptul că el ieșea la iveală de sub mâna mea mă istovea, mă secătuia, la capătul zilei de scris. M-am luptat cu sminteala în tot timpul în care am scris cartea asta. Eram singur, în sălbăticia de la Ciocanu, îngropat în zăpezile alea uriașee, cu lupii pe care îi auzeam departe, scriind despre un om nu tocmai sănătos la cap. Slavă Domnului, am fost suficient de puternic să-mi dau seama unde se oprește el și unde încep eu. Când am pus punct, când toată rigoarea și logica mea de prozator au luat sfârșit, am simțit un val uriaș și eliberator care s-a năpustit asupra mea și m-a pus la pământ. La propriu. Se adunase multă intensitate și mult tumult.»

Interviul cu Antoaneta Ralian l-am ales din două motive: mi-am dorit enorm să o întâlnesc înainte de marea ei trecere într-o altă lume, dar n-a fost să fie; al doilea motiv e dat de faptul că oricât de multe ai citit despre o remarcabilă femeie cum a fost A.R., tot mai găsești nuanțe care ți-au scăpat sau care dau alt contur poveștii din care face parte. Și așa cum Alex Leo Șerban ne lipsește enorm, așa și Antoaneta Ralian.

«D.R. Între timp, România intrase în război. Cum se simțeau anii aceia la Roman?

A.R. ăzboiul a însemnat ceva cumplit pentru familia mea, care a îndurat privațiuni teribile. Tata, care fusese director de bancă, fusese dat afară. Mama a vândut tot ce era de valoare, mobilele Biedermeyer, cristalele și oglinzile venețiene, ca să poată cumpăra făină, ulei și ce ne mai trebuia. Nenorocirile ne ajungeau la urechi, se zvonea că Romanul e pe lista de orașe de unde vor fi trimiși în lagăre evreii. Chiar fratele meu mai mare fusese trimis într-un lagăr de muncă forțată, dar se întorsese. Mi-e și rușine azi când povestesc că, în tot răstimpul ăsta de patru ani, eu și Florin eram îndrăgostiți nebunește, ne trăiam visul de dragoste, în ciuda istoriei, pe care o percepeam doar vag și voalat, ca printr-o perdea foarte fină. Și s-a terminat războiul, ne-am dat bacalaureatul la liceele de stat, iar Florin a plecat la facultate la București, cu două luni înaintea mea. Când am ajuns eu în capitală, am găsit un Florin complet schimbat, amețit cu totul de mirajul orașului mare, de zecile de studente de la Drept, frumoase și emancipate. Până la urmă, mi-a scris o scrisoare frumoasă și șocantă, în care-mi spunea cămă va iubi toată viața, că voi rămâne în sufletul lui, bla, bla, dar că trebuie să fie liber, ca să guste din toate tentațiile vieții.»

După cum vedeți, doi oameni frumoși, dar care aleg să vorbească despre zbaterile lor interioare în moduri atât de diferite. Și aici e meritul celei care i-a provocat. Pentru un interviu de calitate îți trebuie și om cu care să stai la povești, este foarte adevărat, dar îți trebuie și foarte multă prezență de spirit, trebuie să fii atunci și acolo, pentru că altfel pierzi omul și povestea lui. Iar Dia Radu a dat în Divanul imaginar măsura unui talent înnăscut, dar și șlefuit în ani de gazetărie. Merită să citiți cartea, fie și doar pentru că veți imersa temporar în lumi parcă din ce în ce mai îndepărtate de cea în care trăim.

„Divanul imaginar” de Dia Radu