Nebănuitele chipuri ale Răului…

„Răul e mai ușor de făcut decât Binele”, se spune din bătrâni. Răul fascinează. Îmbracă nenumărate forme. Nu-l poți măsura. Dar el reușește să ne măsoare printr-o lucrătură perfidă și perseverentă. E prezent în istoria omenirii încă de la începuturi. Latentă, sămânța lui germinează brusc, într-o proliferare care înspăimântă.

Apocalipsis, cea mai recentă carte a lui Adrian G. Romila, e în egală măsură un roman și un eseu romanesc despre formele și manifestările pe care le ia Răul de-a lungul timpului. Deloc întâmplător, volumul se deschide cu un moment istoric, crucial, respectiv anul 1453 – Căderea Constantinopolului sub asaltul armatei conduse de sultanul Mehmet, și se închide cu descrierea jocului virtual care dă numele romanului. Cititorul va fi interesat mai cu seamă de acest ultim capitol care oferă informații despre termenul din titlu: un joc virtual în care nu ai nevoie de consolă, nici de panou, căști, ecran exterior sau de sisteme tridimensionale: jocul permite călătoria în trecutul și în viitorul planetei, precum și explorarea unor momente din istoria, implicit culturală, a omenirii, „o plimbare metafizică pe scara timpului”. Rolul jucătorului e acela de a experimenta ipostaza lui Dumnezeu, „Creatorul tuturor ființelor și al universurilor”, prin asumarea puterilor „Marelui Ochi”. Adică exact cel care permite Răului să îmbrace nenumărate și nebănuite forme. Există, la nivelul acestui joc, în jur de 30 de opțiuni ale apocalipselor pe care jucătorul Dumnezeu le poate provoca, de la Căderea Romei sau a Constantinopolelui și până la seismele, războaiele atomice sau religioase din lumea contemporană. Până la Judecata de Apoi. Cele 30 de Apocalipse nu sunt ordonate cronologic, sugerându-se astfel intervenția imprevizibilă a Răului în viața și în echilibrul fragil al oamenilor din toate epocile.

Între Căderea Contantinopolului (capitol magistral realizat!) și ravagiile produse de prima conflagrație mondială în Europa, la începutul sec. XX, inclusiv revoluția bolșevică și zorii regimurilor totalitariste e inserată istoria personală a unei familii de tâmplari geniali, izvoditori de frumos într-o lume în care hidoșenia pare imaginea emblematică. Familia David e o alternativă la Rău și la Urât, membrii acesteia strecurându-se mereu în timp și spațiu, nomazi care observă și înregistrează manifestările ororii și care, în chip miraculos, reușesc, prin artă, să refacă echilibrul fragil atât de necesar existenței umane:

„Eliud fusese născut de Achim, Achim, la rândul lui, fusese născut de Sadoc, și acesta din urmă, de Azor. Dar din Eliud se născuse Eleazar, din Eleazar, Matan, din Matan, Iacov, apoi Iacov a născut pe Iosif. Iosif, în timpurile apropiate ale acestei istorisiri, a născut pe Cristian, ultimul David cunoscut” (pag. 108).

Vocea din off înregistrează simultan avatarurile acestei familii și momentele istorice de maximă intensitate a Răului, fără ca scriitorul să fie preocupat de ordonarea lor cronologică: refugierea din Ardeal a lui Iacov David cu familia la Pârâul Roșu, în 1825, unde execută cu măiestrie lucrăride tâmplărie, pictură și feronerie, dar în 1838 muntele se zgâlțâie „ca un uriaș amețit de vin” și într-o noapte de ianuarie Răul își rânjește colții silind muntele să înghită hulpav în burta lui oamenii adormiți, animalele, culmile împădurite etc. Singurul care scapă este Iosif, fiul meșterului, trimis de tată la Tarcău, în Piatra, pentru a lua lecții de la un învățător.

Un alt moment de apocalipsis este legatde anul 1689, când Eliud David fugise cu nevasta și cu pruncul Eleazar din Brașov spre țara Moldovei, pentru a scăpa de acuzația de vrăjitorie (ipostaziase artistic un copil ghemuit peste cornișa unui acoperiș, aluzie la o poveste tragică, în care Răul își găsise drept gazdă un „un meșter pizmaș” care împinge în gol un copil de 14 ani, invidios pe talentul acestuia).

Inserată în textul romanului este și scena descrierii chinurilor prin care trec, în 1785, Horea, Cloșca și Crișan, aducerea rămășițelor acestora prin satele ardelenești, în semn de avertisment, oamenii scoși cu sila din case pentru a lua aminte. Sunt scene naturaliste atroce. Acest moment este observat, consemnat și povestit ulterior de către Matan David, singurul care părăsește satul care va fi ars.

Un meșter David își amintește o altă poveste tragică, din 1530, când Răul își dezlănțuie forțele printr-un blestem: boierul Toader Bubuiog, om puternic și perseverent, tocmește pictori și meșteri vestiți, inclusiv pe tâmplarul David din Cernăuți pentru a ridica mănăstirea Humor. Acum sunt pictate, de către artistul Toma, cele două scene de apocalipsis regăsibile ulterior de către ultimul David, respectiv Căderea Constantinopolului și Judecata de Apoi. Dar artistul plătește un preț imens, pierzându-și singurul fiu, care se îmbolnăvește brusc și moare. Tatăl, știind pasiunea băiatului pentru marinărie, îi cere tâmplarului David să meșterească o corabie-coșciug din lemnul schelelor pentru construcția lăcașului de cult. Acest sacrilegiu, precum și faptul că Toma se ipostaziase pe sine în Asediul…, ca soldat care aruncă sulița spre unul dintre păgânii cotropitori, atrag blestemul surpării, mereu și mereu, a tuturor schelelor, astfel încât meșterii nu-și mai pot termina lucrarea.

Povestea lui Cristian David este miezul cărții lui Adrian G. Romila. Într-o Românie devastată de prima conflagrație mondială, un meșter tâmplar cu mâini de artist, absolvent de Filosofie, ajunge în satul Prisăcani, raiul efemer nemenționat geografic pe hartă, locul în care războiul și oroarea încă nu și-au arătat colții. Un sătuc din Munții Neamțului, la granița austro-ungară. Cristian vine cu mama sa, Maria, reiterând astfel mitul christic al purificării prin rugăciune și al sacrificiului. Se retrage din zona de război, sătul de oroare și de suferință, de oamenii ciopârțiți, de lipsa alimentelor și pericolul febrei tifoide:

„Părăsind Bucureștiul într-un camion militar, cei doi musafiri ajunși la Prisăcani văzuseră mame plângând lângă cadavrele copiilor căzuți în clisa drumului, văzuseră câini mâncând din hoituri de cai și de vite, ciori ciugulind din tigve de nerecunoscut, tineri săpând cu unghiile în pământul înghețat, morminte pentru părinții care se răciseră în căruțe” (pag. 20).

În Prisăcani, David Cristian se angajează să restaureze biserica păstorită de popa Ivan, cu care va purta lungi și controversate discuții despre divinitate, ispită, diavol, provocările Răului etc. Cristian crede că Răul sălășluiește dintotdeauna în om, „chircit în sâmburele adânc al lumii de când a făcut-o Dumnezeu” și că „Diavolul se costumează în neînchipuite feluri”, acesta fiind „martorul cel mai important la facerea lumii”. Popa, conform teologiei creștine, consideră că răul e „doar absența Binelui”, că nu are o energie proprie. Dimpotrivă, pentru meșterul-artist, Răul e o prezență distinctă, are „propria ființă, propriile manifestări” într-un timp circular, istoria se repetă, Răul se manifestă labirintic:

„Eu zic că se tot repetă, de sute de ani, Căderea Constantinopolului, la fiecare război se repetă, așa cum fiecare moarte a unui om sau fiecare catastrofă a naturii e o formă a Judecății de Apoi, e o apocalipsă” (pag. 99).

Retragerea lui Cristian la Prisăcani nu e doar o fugă din fața răului, ci și o formă de rezistență prin artă, prin frumos:

„… am venit încoace să fac ce-am făcut mereu, să pictez, să cioplesc, să meșteresc… am venit să uit morții și s-ajut oamenii vii! (…) eu am venit aici tocmai ca să scap de război. De… imaginile lui, de poveștile lui înfiorătoare. Să am nopți liniștite. Mă bântuie răul de care n-am putut să-mi feresc ochii în anii ăștia…” (pag. 24).

Totodată, ca și predecesorii săi, știe că e dator, ca martoral răului, să-l aducă în fața oamenilor: „să vă povestesc. Sunt… un fel de povestitor al războiului, dacă vreți, nu un soldat” (pag. 30).

Într-o expediție pe vasul Belgica, tânărul Cristian avusese oîntâlnire emblematică cu Diavolul însuși, purtând amândoi o discuție despre divinitate (numită peiorativ „Ăsta” de către Diavol), despre ispită, păcat, revoltă, libertate, interdicții etc. Descriindu-i cu detalii formele Apocalipselor viitoare, la final Diavolul îl ispitește pe tânărul artist, promițându-i împlinire și glorie profesională, să-l facă erou al omenirii, inventator, funcții politice importante. E refuzat politicos de mai multe ori. Ca și Iisus, Cristian își urmează neșovăielnic propria chemare, propria menire. Ca și Christos, va săvârși minuni care îi contrariază pe semenii săi: face păsările de lut să zboare, vindecă de febră un copil doar cântând din trompetă, cioplește și pictează lucruri nemaivăzute… Ca și Mântuitorul odinioară, când soldații ruși se instalează în Prisăcani, maculând satul-rai, Cristian va fi legat pe crucifixul de lemn în mărime naturală pe care preotul Ivan i-l comandase pentru a-l expune în fața sătenilor la slujba de Paște. Reiterarea sacrificiului christic este alternativa la Rău, spălarea păcatelor și restabilirea echilibrului în univers. Satul e ars de ruși, „ghearele lungi ale războiului și ale morții zgrepțăneau printre căsuțele, anexele și gardurile colorate”. Dispare definitiv, ca și, cu mult timp în urmă, Pârâul Roșu, acolo unde văzuse, pentru prima dată, tatăl lui Cristian, Iacov, cele două picturi-Apocalipsă.

Există, în carte, un moment emoționant și dureros, un „apocalipsis privat”, și anume întâlnirea copilului Cristian cu poetul Mihai Eminescu, în vara lui 1889, la Sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu. Întâlnirea e memorabilă, de la descrierea fizică și vestimentară a lui Eminescu, degradat de boală și de mizerie, până la încercarea acestuia de a-l tapa pe copil de bani și de țigări, recitându-i versuri. Ulterior, tatăl și fiul (Iosif și Cristian) merg la morgă să vadă cadavrul celui care, plecând tragic dintre cei vii, a marcat „o cădere sufletească mare cât căderea unei lumi”.

Răul e în oameni încă de la Facerea lumii. E sămânța otrăvită, dar necesară pentru a măsura Binele și Frumosul. Pentru a progresa. Răul sfidează regulile și interdicțiile. Forțează limitele. Se metamorfozează mereu și mereu. Îngăduit de „Marele Ochi”, Răul trezește conștiințele. Își ispitește victimele și martorii. Se ascunde, perfid, mult timp, adormind latent, păcălindu-ne astfel cu dispariția sa. Dar e acolo, în noi, atent la timpul propriei înfloriri maligne.

Apocalipsis de Adrian G. Romila