Războiul și Literatura, II, Apocrifele lui Romeo dintru Adam (aproape crezând în singurătatea Julietei sau… Reginei)

Ceea ce anunța debutul (Patruzeci şi unu. Eu, surdo-mutul, Editura: Tracus Arte, 2018, despre care am scris tot în Bookhub), dar și tot efortul său susținut (de a promova, critica, înțelege, iubi poezia „foarte” contemporană, dar nu numai – dovadă fiind sutele sale de cronici și recenzii publicate în diverse publicații), s-a împlinit!

O carte aproape perfectă, de (o) claritate(a) unei lacrimi de om iubit (de cineva, acolo, Sus!), de Kierkegaard carpato-danubian (nu întâmplător cel mai citit articol, de luni, dacă nu chiar ani, de pe Bookhub este „Scurt eseu despre ideea de libertate în filozofie și literatură (I)”, semnat Romeo Aurelian Ilie, unul dintre subiecții tratați fiind…Kierkegaard!), căruia îi urăm însă să aibă o viață mai norocoasă, în anumite sensuri!

Desigur, dragostea de filosofie și teologie își spune cuvântul, neocartezianismul său fiind exemplar în „Singur”:

„M-am trezit/ în mijlocul oceanului/ nici un peștișor-înger,/ nici o sirenă,/ nici un rechin,/ doar apă/ cât vezi cu ochii.// Nu mă strigă nimeni/ deci nu exist,/ nu mă strigi/ nici tu/ deci nici măcar/ nu am existat vreodată.” (p.44)

Pi al lui Yann Martel a fost mai norocos, astfel s-a și ajuns și la un roman și o ecranizare, dar să nu amestecăm fructele din pomul cunoașterii cu cele din pomul vieții, la care sunt apropouri și la Romeo Ilie!

Singurătatea este un motiv literar care este important în țesătura cărții, însuși „prologul” fiind „înrobit” acesteia: „Să fie singurătate!// Și a fost singurătate.// Și a fost frica/ și groaza,// noaptea întâi.”

Singurătatea fiecărui individ, care moare singur, chiar și în catastrofe colective (cum sunt și războaiele), singurătatea lui Dumnezeu, singurătatea posibilei Eve (din poemul al doilea al cărții, „Nașterea lui Adam”, deși ar putea fi vorba despre Lilith, sic!), singurătatea oricărui individ, care poate fi și un copac (sau este percepția noastră superficială), istoria „văzută prin ochii unui copac” fiind aceasta:

„Newton/ a descoperit gravitația.// Buddha/ a atins iluminarea.// Zaheu/ a cunoscut metanoia.// Iisus/ și-a vărsat sângele.” (p.10)

Desigur, nu sunt poeme scrise la vremea „acestui război”, ci mai ales la timp de pandemie (grupajul al doilea, „24mp”, este, din ce știm și de la o lectură la cenaclul „Noduri & Semne”, clar marcat de nebunia „molimei”), „Sfârșit”, chiar din acel grupaj, sunând așa: „Se va termina/ și carantina asta/ și voi fi/ în sfârșit/ singur.” (p.64)

Dar sunt și poeme în care războiul (universal, cel dintotdeauna; soldații ș.a.m.d.) apare, „Război și Iubire” putând fi un alt subtitlu, la urma urmelor, chiar a tuturor cărților sfinte, care, fie vorba, între noi, ar trebui „retraduse” de către Marele Posibil, oarecum în maniera în care Romeo Ilie „a rescris” o altfel de evanghelie („obicei” observat și la cartea de debut, unde cronica mea de întâmpinare se numește „Evanghelia după un Homer care şi-a spus că-i şi surd, şi mut…”!), „Cain, fugarul” (titlul poemului de la p.11) fiind de regăsit în fiecare, în singurătatea oglinzilor fiecăruia:

„Așa cum hotărâse Dumnezeu,/ Cain a scăpat viu și nevătămat/ din toate războaiele lumii.// Nimeni nu l-a ucis/ și nu l-a atins/ nici gheara morții/ nici glonțul uitării.// Tot fugind prin lume,/ lăsând în urmă secole,/ a ajuns și în fața mea.” (p.11)

La urma urmelor, evenimentele polemice de acum ne semnalează că trebuie o altă abordare a… omului, a posibilului criminal de război din fiecare, controalele psihiatrice și psihologice trebuind să fie ridicate la alt nivel, cel puțin de… Organizație a Națiunilor Unite, pardon, a psihiatrilor din lumea întreagă, uniți-vă!, ceea ce va duce la alte… distopii și utopii cât se poate de… realizabile! Potopul, lupta cu îngerul, tăierea urechii lui Malhus, Bune vestiri sau nevestiri (există un cutremurător „(Ne)Buna vestire”!, în care în pântec nu se zămislește pruncul, ci crucea! – p.22) și alte și alte „subiecte” biblice sunt abordate fără prea multă reținere, „ochelarii” sunt ai unui om al veacului nostru, cu toate provocările sale. De pildă, să luăm „Iona”:

„Iona/ urlă/ în pântecul/ lui Dumnezeu/ care doarme lin/ în pântecul lui Iona/ care urlă/ în numele lui Dumnezeu/ care tace în numele lui Iona.” (p.19)

Meta sau para-erotic (partea a treia, pronunțat de dragoste, de… dorință, se numește „Alzheimer” și începe cu o „Cădere din Rai”, care este așa, p.69:

„Lumina/ era nouă/ și pură.// nici un rid, nici o cută,/ nici un colț rupt.// Tu însă erai/ mult mai frumoasă/ mai vie/ mai reală/ mai de iubit.// Am îndrăznit să te doresc.// Atât îmi amintesc/ de dinainte/ de a cădea/ în chip/ de/ fulger/ pe pământ”),

„Iona” de mai sus ar fi posibil și… „În lift” (mai omenesc, nu prea omenesc), p.71:

„eroii” rămân blocați în ascensor (nu este spre eșafod!), vine setea, foamea, „Tu mi-ai făcut semn/ că n-ai ce să-mi dai să mănânc.// Dar eram prea slăbit ca să mai înțeleg.// Așa că ți-am mâncat îngerul.// De atunci/ simt constant un zbor/ în stomac/ iar tu/ nu-ți mai faci rugăciunea/ decât trăgând cu ochiul/ la abdomenul meu.”

Revenind la războiul nostru cel de toate zilele (Romeo Fulgerul, ca să facem o trimitere adaptată unor campanii militare uitate aproape, este atent la orice glonț, cât de mic, al Poeziei! Trimitere și de la un poem citat mai sus! Dar și la „Nașterea neîntâmplată”, p.23, în care „Câinele cu glonț în frunte/ a visat că nu Te-ai mai născut,/ Doamne.”), „lupta de gherilă” cu unele texte consacrate re-amintindu-ne că poetul este ca și soldatul:

„Cum să ucidem pruncii, Doamne, doar pentru a-și păstra irod coroana?// trimite-ne/ berbeci,/ ca lui Avraam, prin înger.// Să ne murdărim pumnalele, nu sufletul.// Ori de e mare setea de sânge fără vină,/ dă-ne-napoi pruncia/ și-nfige Tu/ pumnalul, dacă poți.” (p.26)

Ca în teoriile despre Jihad, avem și războiul mic, dar și cel mare, cel interior, dar și cel exterior. A se citi „Armatele morții”, „Apocalipsa”, „Ceaiul” („Ce mai poți/ să faci/ când/ armata/ e în stradă.”, p.54), „Ghemul de vise” (unde sunt încurcate „ițele războiului”), „Cea mai bună cafea” (totuși, predomină războiul interior, în pofida ispitelor care fac pe comentator să tragă spuza pe turta războiului… mare!), „Glonțul”: „Când un glonț/ înroșit în foc/ trece prin inima ta/ și se tot duce/ e semn/ că pe acolo/ era drumul lui.” (p.76)… Și, culmea, apare și o „Ruletă rusească” unde se trișează, că doar la război și în dragoste totul e permis, dacă nu ar exista atâtea acorduri internaționale!

Natura ludică, dar deloc frivolă, a poetului își spune Cuvântul chiar și când se apropie de Zeu, nu pentru a se trage de șireturi, ci pentru a continua să se împrietenească cu „acest prieten dificil”, imaginar sau nu (vezi p.50, unde se poate deschide o discuție), (ca în „Fiii risipitori” sau „Despre Tine”, în ultimul, p.31, asumându-și condiția (de scriitor, de om care caută prin scris) între catafatic și apofatic: „Iisus/ nu a scris/ niciodată/ nimic/ pentru că/ nici iubirea/ nici durerea/ nu se pot întrupa/ în literă/ atunci/ când/

ard.// Se pot scrie/ doar/ înainte/ și după,/ când/ sunt/ suportabile/ și maleabile.// De aceea/ nici eu/ nu scriu/ aici/ nimic/ despre/ Tine.”), recunoscându-se puterile limitate ale omului, printre care și puterea… îndoielii, revoltei: „Știu,/ Tată,/ că iubire/ ai pus în cupă/ în loc de chin.// dar sunt totuși om.// Cum aș putea/ primi viața/ și apoi/ să mă lepăd/ de ea/ înainte/ de a o fi trăit?” („Cupa”, p.32)

„Jucându-se” „De-a crucea” (alt poem, p.37), omul este onorat, poate în visul visului, cu tot felul de referințe literar-artistic-filosofice (de la Van Gogh la Beckett ș.a., precum „nabokov marquez nevo ulițkaia”):

„Tot așteptîndu-l pe Godot/ am adormit.// Chiar atunci a trecut/ trenul spre Golgota/ ticsit de turiști.// Nu avea haltă acolo,/ dar El a tras/ semnalul de alarmă și a coborât.// A venit la mine,/ m-a trezit/ și mi-a spus:// Mi-am uitat crucea acasă/ și am nevoie de alta/ azi.// Fii tu crucea Mea!”

„Lacrima Tatălui”, care dă titlul cărții, este un poem din trei cuvinte, viața întreagă: „Iartă-mă,/ Fiule!” Acest poem închide prima parte, „Se întorc demonii în Rai”, fiind o trimitere iarăși la înlăuntru, Romeo Aurelian Ilie, după inițialele numelui și prenumelui, mai semnând și RAI!

Dar, nu-i așa, unde nu-i dragoste, nimic nu e (chiar și războaiele, când ești nebun, le duci tot în numele iubirii!), se invocă „dreptul/ celei dintâi iubite” (să fie Ea, să fie cafeaua?, p.81), declarațiile de dragoste sunt fermecătoare („Wanted” este ca în „Strălucirea eternă a minții neprihănite”, de aici și trimiterea la boala aceea pe care toți bolnavii de ea uită cum se numește, scuzați!), „Teoria pământului plat” revine surprinzător de bine justificată („Știu că Pământul/ este rotund/ dar de dragul tău/ voi crede că este plat/ și că are un sfârșit/ doar ca să mă pot ține / de cuvântul dat,/ că voi merge cu tine/ până la capătul lumii”), este o „chimie nebună” (ca în „Mendeleev”, unul care a vrut să pună un pic de ordine în lume! Sic!), „Găuri în asfalt” și „Degetul pe inimă”, unde, discret, ni se aduce aminte că orice crimă va avea și pedeapsă (în pofida oricăror ideologii de stat, mai ales de stat… individualist!), ni se sugerează că astăzi poți fi asasin și cu o singură apăsare de deget pe ecranul telefonului…

Bref, iată cum se poate scrie poezia cu picamerul privirii:

„Iarna este încă de parte/ dar tu ai dat deja drumul/ la radiator.// Ți-am adus o savarină/ aparent fără motiv/ dar tu mă simți/ și nici măcar nu te atingi de ea.// Am luat o carte/ și mă prefac/ absorbit de lectură;// dacă am fi fost afară/ ochii mei ar fi dat/ găuri în asfalt.” (p.74)

Ochii lui Romeo Aurelian Ilie își iau cu această carte o elegantă revanșă, și în numele privirilor lui Homer, cel invocat de mine la cartea de debut…

Văd Totul și chiar mai mult decât atât… Și „În groapă” („Mii de furnici ies din noi ca o armată de prunci ce ține piept viermilor, gândacilor și uitării celei în veci înfometate”, p.79) și în fiecare „Amprenta” a oricărui cuvânt

„În fiecare seară/ la metrou la Universitate/ se joacă/ o piesă de teatru/ absurd:// țiganul ce a cântat/ toată ziua la acordeaon/ se bucură de suta lui de votcă,// eu scrutez cu privirea mulțimea/ sperând să te zăresc.”

Că o fi muza sau zeița/zeul, mai contează?

Lacrima Tatălui de Romeo Aurelian Ilie