Eul interior și piramida constrângerilor exterioare

Peisajul editorial românesc devine, pe măsură ce trec ani, din ce în ce mai consistent. Bucuria e cu atât mai mare, cu cât deveniseră deja prea obositoare referințele (exclusive) la postmodernismul generației optzeciste sau la realismul interbelic și postbelic. Unii dintre scriitorii care au început să publice înainte de căderea regimului comunist au rămas înregimentați în tiparele cenzurii impuse și autoimpuse, nereușind să suscite interesul celor născuți după 1989, dar curajul, consecvența, studiul aprofundat, documentarea atentă sunt soluții indiferent de epocă, vârstă sau modalitate de exprimare. Într-un context economic și social adeseori bulversant, scrisul devine o metodă de exorcizare a îndoielilor, o metodă cât se poate de pragmatică de rearanjare a propriilor principii estetice, dar și de viață, în general. Editura Nemira, una dintre primele edituri înființată în primii ani de după Revoluție, încurajează și susține autorii români, indiferent de subiectul propus de către aceștia. În ultimii ani ne-a provocat și mai mult cu o colecție mai mult decât interesantă, n’autor, coordonată de Eli Bădică. În 2018, aceasta aduce în prim plan romanul unui autor complex, surprinzător de complex, asta poate și datorită structurii sale mentale incapabilă să se scindeze între scriitură și inginerie (ambele laturi dezvoltate la cel mai înalt nivel cu putință!). Cristian Englert nu este la prima încercare, ba din contră: scrie încă din 1990, atât proză scurtă, cât și romane, în limba română și în limba engleză. Cu Piramida, romanul publicat în 2018, se reîntoarce la limba maternă, într-o manieră clasică: deși acțiunea e plasată în vremurile noastre, într-un context cât se poate de familiar, undeva în subconștient ai senzația că te afli într-un oraș interbelic, plin de romantism și de o liniște care la un moment dat devine aproape stranie.

Senzația de straniu se accentuează pe măsură ce personajele cresc, capătă consistență, iar intriga devine aproape imposibil de suportat. Da, Cristian Englert este cât se poate de minuțios, de o acribie cum rar mai vezi în zilele noastre (la cursurile atât de la modă de scriere creativă oare se pune accentul pe această latură atât de necesară?), dar fără de care nu ar putea nici Alexandru, nici Cezara, nici Vasilescu sau Maria să ți se pară atât de „umane” și atât de „palpabile”, iar acest lucru îl înțelegi încă de la primele pagini:

<<O voce bărbătească, gravă și impunătoare, genul de voce care atrage și captivează într-o adunare publică, îl smulsese din reverie.

„Știu că ai în clipa asta sentimentul că lumea s-a terminat și universul a stat în loc. Aș vrea, însă, să-și ofer o bere și, poate, și un sfat. Ce zici?”

Nehotărât, Damian îl măsurase din priviri pe posesorul vocii. Era un bărbat înalt, bine clădit, cu părul și barba minuțios îngrijite, ceremonios în îmbrăcăminte (costum alb de in, ușor, impecabil de neted) însă degajat în ținută. Vârsta lui era greu de ghicit. Părul complet alb sugera o viață la asfințit, de bunic septuagenar. Ocolit aproape complet de blestemul ridurilor, chipul îndulcea oarecum impresia, scăzându-i poate un deceniu din cont. Tinerețea ochilor sabota însă orice încercare de categorisire și crea un efect straniu, o aparență de deghizare, în același timp provocatoare și dezorientantă. Între degetele lungi, nervoase, ale mâinii drepte, ținea o coală de hârtie, tipărită pe ambele părți. Cu dureroasă luciditate, Damian ghicise imediat că foaia îi aparține.>> (p. 9)

Englert este un maestru al planurilor suprapuse, fără ca cititorul să se simtă pierdut în labirintul dialogurilor interioare ale lui Alexandru Damian, un tânăr profesor cu aspirații de scriitor, incapabil să își depășească condiția, drept pentru care rămâne de-a dreptul șocat de luxul orbitor în care trăia Vasilescu, cel mai de succes scriitor din generația sa și nu numai, ceea ce îi dă speranțe într-un viitor interzis până la momentul întâlnirii (aparent) providențiale:

„Amintirea umilinței la care fusese supus îi aduse iarăși flăcări în obraji. Cuvintele femeii, atunci când îi vorbise despre viitor, tăiaseră în carne vie, nu fiindcă fuseseră absurde, ci tocmai fiindcă erau plauzibile. Se afla la o răspântie în viață și orice se putea întâmpla. Optimismul omului, încrederea în sine, este în definitiv un proces chimic. Ceva se defectează în delicata balanță a creierului, se înțepenește un robinet, se irosește o picătură de serotonină și devii pesimist, frustrat, deprimat. Îți pierzi busola, îți uiți calea. Tot ce pomenise doamna Ivănescu era, pe cât de opus a tot ce credea el și gândea în clipa de față, pe atât de aproape de a fi adevărat. Binele și răul, separate de pojghița de gheață a unui accident, a unei decizii greșite, a unui joc al hazardului. Și totuși răspunsese corect. Cei trei păruseră mulțumiți de reacția lui. În mod absurd, simți un val de mândrie. Oare așa, se întrebă, în dezgustul momentului imediat următor, se simțeau mândrii sclavii de pe o plantație de bumbac, atunci când stăpânul îi felicita că au depășit vreun record și le dădea o porție suplimentară de apă?” (p. 136 – 137)

Pe măsură ce se dezvoltă intriga – Damian este provocat de Vasilescu, aflat de ceva vreme într-un blocaj creativ, să scrie fiecare dintre ei, câte un roman, ca mai apoi să acestea să fie publicate sub numele celuilalt – cititorul va înțelege că Englert este un iubitor declarat al literaturii fantastice: deși Cezara – fiica lui Vasilescu este cât se poate „umană”, pagină după pagină ți se accentuează senzația că misterul din jurul său se adâncește (aparent fără motiv), iar pentru a ți se confirma acest lucru, Cristian Englert inserează între capitolele romanului propriu-zis, pagini din romanul pe care îl scrie Alexandru Damian. Foarte repede îți vei da seama că László și Maya, cele două personaje principale, sunt alter ego-ul lui Alexandru și al Cezarei. Vacanța de vară, atât de binevenită pentru orice profesor, îl va bulversa cu totul pe Alexandru: deși scrie frenetic la roman, cu un apetit pe care cu greu și-l înțelege și gestionează, undeva în interiorul său cel mai profund simte că ceva nu e în regulă, iar declicul va fi moartea prietenului său cel mai bun, Viorel:

„Realiză cu și mai multă spaimă că acest individ care pleda în fața Cezarei nu era Alexandru Damian, ci o antiteză aproape caricaturală a lui: acolo unde Alex Damian era puternic și decisiv, el se dovedea slab și influențabil; acolo unde intelectual Damian era alunecos ca un pește, superficial și gata oricând să alunece în ironie, el se vădea patetic și vulnerabil. Ultimele săptămâni îi demontaseră sufletul, ca și cum ar fi fost făcut din piese de Lego, bucățică cu bucățică – vindecându-se, fiecare dintre bucățelele astea își găsise însă un alt loc, compunând un alt Alex Damian, care ar fi putut la fel de bine să se numească Emil Nadaxa sau, poate, Axel Madina.” (p. 362)

Deznodământul va fi unul atipic, așa cum îi stă bine unei scriituri fantastice. Cunoscătorii nuvelelor lui Eliade pot face cu ușurință unele similitudini cu Domnișoara Cristina (mai ales în construcția Cezarei), dar și cu universul mistic din romanele lui Jules Verne. În cele din urmă, cititorul se va trezi într-o meta-realitate, în care finalul este doar aparent tragic:

„În fața lui, imensă, nemișcată, apoteoză a gândirii mecaniciste, se afla Mașina. Trupul obez, palid al Operatorului se prăvălise de pe un scaun direct pe prima treaptă a podiumului, cu o mână întinsă încă în direcția tastaturii. În clipa în care glonțul său îi curmase viața, Mașina însăși tăcuse. Toate vibrațiile interioare, toată frenezia pneumatică a tuburilor, toate mișcările peristaltice ale containerelor, valvelor și diafragmelor încetaseră. Cadranele se stinseră, roțile dințate încremeniseră în articulațiile lor, picioarele subțiri de insectă ale acelor tremuraseră pentru ultima dată.

Fără să-și poată desprinde ochii de la trupul lipsit de viață al Operatorului, Damian se lăsă să cadă într-un genunchi. O slăbiciune îngrozitoare îl cuprinsese.” (p. 486)

Cele peste 500 de pagini ale Piramidei se parcurg într-un ritm alert, iar Cristian Englert reușește să fie atent la toate detaliile până la ultimul rând. Inspirată decizia de publica acest roman, parcă venit din alte vremuri, într-o lume bulversată, în care nevoia de repere e aproape insuportabilă.

Piramida de Cristian Englert