Iosif Vulcan. Cine muncește n-are timp să facă bani…

Motto: „Să ducă literatura ardelenească peste Carpați nu i-o fi fost ușor, dar nici prea greu nu cred să-i fi fost; el însă ar fi vrut s-o ducă la Londra, să i se spună și lui un Dickens român, să pună națiunea voastră pe harta Europei, să trăiască din drepturi de autor, iar prim-ministrul să-i ceară părerea… asta a visat.” Mihai Buzea

În cartea lui Mihai Buzea, Iosif Vulcan este un personaj absent. Vocea lui nu se aude, figura lui nu apare singură pe „ecran”, în filmul propriei vieți, nu semnează pagini de corespondență. Portretul celui care înființează revista Familiase realizează secvențial, prin contribuția celor care i-au fost aproape, așa cum se vede din cele trei părți ale cărții: Scrisorile, Caietele, Confesiunea. Sigur, e neobișnuit ca într-o biografie romanțată exact personajul de prim-plan să cedeze, pe rând, spațiul care îi fusese destinat. Este însă un artificiu tehnic prin care proza capătă profunzime și devine document de epocă. Și o modalitate de a transmite un mesaj: valoarea unui om (mai ales după dispariția sa fizică) este dată și de suma valorii colaboratorilor săi.

Totuși, o prezentare a lui Iosif Vulcan găsim pe coperta a patra, un fel de fișă de existență, conținând informație relevantă pentru înțelegerea titlului. Pe la 1880, lumina învățăturii venea de la Asfințit, dinspre Oradea:

„Iosif Vulcan, fiul lui Nicolae Vulcan şi al Viktóriei Irinyi, s-a născut pe 31 martie 1841 la Holod, atunci parte din Regatul Ungariei. În 1871 s-a căsătorit cu Aurelia Popovici, care i-a fost mereu alături şi l-a susţinut în toate proiectele întreprinse. A urmat cursurile liceului romano-catolic din Oradea (1851-1859) şi ale Facultăţii de Drept din Budapesta (1859-1863). A ales însă o carieră mult mai dificilă şi a început să lucreze în presa de limbă română de la Budapesta, la diferite publicaţii (Concordia, Aurora română, Umoristul), unde şi-a făcut ucenicia de ziarist, reporter, editor şi secretar de redacţie. În 1865 şi-a lansat propria revistă (Familia), pe care a mutat-o ulterior la Oradea (1880). Timp de 42 de ani, în paginile Familiei au fost publicate articole, poezii şi nuvele ale scriitorilor din Imperiul Austro-Ungar şi din Regatul României. În 1866, pe adresa redacţiei a sosit o scrisoare cu poezia „De-aş avea…”, semnată Mihail Eminovici, pe care Vulcan a hotărât să o publice, dar cu numele românizat Eminescu. Din acest motiv este considerat „naşul literar” al poetului. A pus bazele Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român, care a avut un rol important în dezvoltarea dramaturgiei româneşti. A publicat numeroase volume, printre care romane, poezii, piese de teatru, nuvele, jurnale de călătorie (în urma voiajelor întreprinse în Germania, Franţa, România, Imperiul Otoman sau Imperiul Austro-Ungar), dar şi un important volum istoric, Panteonul Roman. A tradus romane de succes ale autorilor Xavier de Montépin, Claire de Chandeneux şi Jules Verne. A fost ales membru al Societăţii Kisfaludy (1871) şi al Academiei Române (1891). A fost unul dintre cei mai importanţi promotori ai culturii române din acea perioadă, într-un context politic foarte complicat, reuşind să sprijine prin acţiunile lui oameni din toate artele româneşti. S-a stins din viaţă pe 8 septembrie 1907, la Oradea.”

În paginile acestei reviste, la care se abonaseră deopotrivă românii și ungurii din Ardeal, Iosif Vulcan insistă, prin intermediul soției sale, să publice pagini memorialistice și unchiul său, un om cu două diplome prestigioase, inventator, chimist și agricultor. Pentru asta, nepotul e gata să încheie contract de colaborare și să îi plătească articolele. Și să i le traducă gratis, căci unchiul este ungur și românește nu știe deloc. Ambiție și visuri mărețe au amândoi, și unchiul, și nepotul, deși primul își dedică munca lucrurilor concrete, nu ideilor, pe care le discreditează din start:

„I-am povestit fetei toate acestea, în timp ce-i arătam micul meu laborator, sărăcăcios utilat, în care mă chinui să improvizez aparatură nouă din rămășițele invențiilor mele agricole de mai demult – batoza și grapa tractabilă, separatorul de sâmburi, deflegmatorul pentru alambic, centrifuga cu pedale – și i-am spus cinstit că a avut dreptate într-un singur punct: eu nu renunț. Aici nu e America, dar nici eu nu vreau să mă căpătuiesc ca-n visuri. Lucrez în continuare la ideile mele pentru ca asta am făcut toată viața, pentru că altceva nu știu să fac. Chiar dacă oamenii sunt nerecunoscători prin natura lor, cei ca mine, care le fac viața mai bună și munca mai ușoară, își găsesc răsplata în propriul efort. Să lucrezi ca să aduci ceva nou în lumea reală, în lumea muncii adevărate, care produce bunuri adevărate, mărfuri adevărate… ei bine, nimic nu se compară cu asta. Or fi glorii militare, literare sau oratorice, i-am zis fetei, nu zic. Or fi. Dar să dai oamenilor o unealtă nouă, asta e altceva. Cu totul altceva. Te simți plin, trăiești din plin și poți muri împlinit.” (pp. 122-123)

Iosif Vulcan a fost, de altfel, așa cum aflăm din cartea aceasta cuceritoare, singurul care i-a trimis lui Eminescu, prin poștă, plata cuvenită pentru poeziile publicate. Ca publicist, Eminescu primise un salariu oarecare, dar pentru poezie nu îi trimisese nimeni vreo sumă, cu excepția lui Iosif Vulcan. Să reamintim, dacă mai este nevoie, că redactorul îi alesese tânărului poet, aflat la debut, un nume cu mai multă forță, cum a dovedit istoria literaturii: dintr-o trăsătură de condei a inspiratului redactor, numele Eminovici devine Eminescu.

Dincolo de biografia unui personaj despre care în lumea de azi nu se mai știe aproape nimic, sunt interesante secvențele din viața celor care au trăit în Ardeal în jurul anului 1880.

Mulți bărbați cu puternice convingeri politice făceau închisoare. Climatul politic e tensionat și așa rămâne până la sfârșitul vieții participanților la Revoluție.

Unii călătoreau la Paris, un oraș iubit și disprețuit, unde ungurii tot pe ungurii îi caută (și cu românii e la fel).

Iosif Vulcan face frecvent drumuri la București.

Călătoria la Iași, alături de Aurelia, stârnește uimirea unchiului, căruia i se pare că Iașiul este un oraș plictisitor.

Un personaj interesant este Relli, soția lui Iosif Vulcan, o femeie cu mentalitate modernă, obișnuită să țină contabilitatea revistei și să fie gazda ideală pentru atâția oaspeți care își puneau semnătura, direct sau prin subscripții, în paginile revistei Familia. Ultima parte a cărții îi este rezervată Aureliei, tipul soției ideale, în primul rând prin iubirea puternică, necondiționată față de Iosif. Își iubește bărbatul așa cum iubește și revista acestuia, cu responsabilitate, destoinicie și îngăduință. Vag îndrăgostită și de alți bărbați, intuim, i se întâmplă să mai fie.

Cele două prezențe feminine ale cărții, Hermina și Relli, seamănă prin inteligență, delicatețe și prin spiritul întreprinzător. Toată viața, deși el era specialistul agronom cu diplomă, unchiul a cultivat pământul exact cum a spus Hermina. De câte ori s-a abătut de la cuvântul ei, recolta s-a irosit. La rândul ei, Relli găsește soluții pentru a-l sprijini financiar pe unchiul soțului ei, mai ales după moartea Herminei. Cea mai prețioasă pentru bătrân este însă prezența ei, cu toată comunicarea lor dificilă. Ea vorbea greu ungurește, el nu vorbea românește. Uneori, găseau în franceză echivalentul cuvântului căutat.

La moartea lui Iosif Vulcan, revista Familia a dispărut, și pentru că Aurelia nu poate concepe ca altcineva să preia conducerea redacției. Ei nu avuseseră copii. Un „prunc fără zile” rămâne pentru toată viața durerea ascunsă a Aureliei. El nu voise copii. Se simte, în schimb, responsabil pentru toți românii ardeleni, la care se raportează ca la adevărații lui copii. Viața întreagă li se confundă cu viața revistei.

Astăzi revista Familia apare constant și este, sub conducerea lui Mircea Pricăjan, un reper cultural, așa cum fusese la 1880, pe vremea întemeietorului Iosif Vulcan. Fără să fi fost el însuși un autor remarcabil, Iosif Vulcan a scris istorie prin crearea acestei reviste.

Minunata carte a lui Mihai Buzea este, poate, mai puțin o biografie. Fără îndoială este însă un studiu al mentalităților într-o comunitate multietnică, roman de familie și frescă a unei epoci tulburate de conflicte, care nu se sting întotdeauna în urma căsătoriilor mixte.

Iată câteva date despre autor, din prezentarea editurii:

Mihai Buzea (n. 1971), absolvent de Filologie (1996) şi de master (2005), a fost profesor, vânzător de asigurări şi reporter. În prezent este colaborator la revistele Timpul, Dilema Veche şi Familia. Alte ocupaţii: om bun la toate, plimbător de câini, traducător, babysitter, Moş Crăciun, fabricant de lucrări de diplomă, chelner, paznic de noapte. A lucrat ca bişniţar în anii ’90 (Praga, Istanbul, Cracovia), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) şi ca muncitor intelectual în Bucureşti după 2006 (copywriter). Odată cu deschiderea Marii Britanii (ianuarie 2014), a plecat la Londra, unde a învăţat meseria de arborist, descrisă în romanul-reportaj Gastarbeiter (2017). A publicat în 2006 romanul Berile de Aur, în 2018 Jimmy şi biografia romanţată Povestea lui Vasile Pogor, în 2019 Recrutorii, iar în 2021 Paralel.

Las mai jos alte fragmente:

„Că se duce la Sinaia, iarăși înțeleg. Dar la Iași?! Ce ar putea face un om în toate mințile în acel loc uitat de Dumnezeu? A fost nevoie să mă uit pe o hartă ca să îmi dau seama unde se află acest Iași, dar nicio hartă din lume nu îmi poate desluși motivațiile lui Iosif, care precis există. Îl cunosc. Nu face el nimic degeaba, deci, dacă n-a înnebunit, atunci are un plan de bătaie. Ciudă îmi e că nu-l pot intui! Ce anume o fi la Iași? Un lucru pe care Iosif nu-l găsește nici la București, nici în preajma regișorului neamț; da, dar ce? Aici mă poticnesc.” (p. 138)

„Nu știu ce boală are mama lui Mirko, dar, din câte îmi spune el, diminețile are același chef de vorbă ca Hermina și tot așa, povestește vise. Ciudat. Visele ei sunt tot desre copilărie. Aici e ceva ce nu înțeleg: se spune că femeile nu vorbesc niciodată despre propria copilărie, că o consideră un fel de secret cu o mie de lacăte, ca și cum cine știe ce ar avea de ascuns.” (p. 115)

„Din câte povestește ea, Iosif este omul-orchestră de acolo de la revistă, de la Familia. El scrie, el își alege colaboratorii, el decide pe care consacrați îi publică și când, el hotărăște care dintre lucrările debutanților merită băgată în pagină, el duce corespondența cu toată lumea, el răspunde la invitațiile care vin din toate părțile și tot el le onorează pe cele mai interesante, pe cele din care poate scoate articole pentru revistă, fără să-l coste nimic – adică deplasare, mese și cazare. Da, Iosif le face pe toate astea și printre picături mai adaugă câte ceva și la opera lui, adică scrie poezii, îmi închipui. Dar Iosif nu are grija banilor, ci doar a calculelor, a contabilității. Când are de făcut plăți, îi spune ei să le facă. De unde, de neunde, Relli scoate banii și plătește, ceea ce înseamnă că ea a tras de mult concluzia că revista nu este cu adevărat o afacere, în sens economic, ci doar un mod de a-i face pe ei doi să pară că fac parte din lumea bună, din societate.” (p. 128)

„Tata nu-mi dădea nimic. Foarte bine a făcut, că nici eu nu îi ceream, iar la 22 de ani absolvisem cele mai bune universități de chimie și de agronomie, aveam două diplome care valorau aur curat, că erau obținute prin eforturile mele din laboratoare și biblioteci, nu prin banii părinților, cum era moda atunci (și cum e și acum, dacă e să cred ce scriu ziarele)”. (p. 95)

„Că, dacă era după mine, nici n-aș fi vrut să stau de vorbă despre oferta de angajare la moara cu aburi, dar Hermina mi-a demonstrat cu banii pe masă că e cea mai bună soluție pentru noi, de fapt, singura, și abia așa m-a convins. Un om de valoarea mea, angajat la moară! Dar pe lumea asta mai face omul și ce nu vrea, dar trebuie. Doar viața n-a fost blajină cu mine și m-a dat de atâtea ori cu capul de pragul de sus! Sau, mai bine zis, de cel de jos.” (p. 83)