Nichita Stănescu. Plata nemuririi, în dinari

Motto: „Sunt confiscat de personajul pe care îl construiesc. Nu de Nichita cel real, așa cum l-au descris alții, ci de cel pe care îl desenez eu: un om muribund, care a suferit o ruptură de sine după un interval genial.” Bogdan Crețu

Nu-l vedeam așa pe Nichita Stănescu. Sau, mai bine zis, am refuzat să-l privesc în felul cum este prezentat în acest nou volum de biografii romanțate – un om pierdut, trăind mai mult înăuntrul său decât în afară, confuz, risipindu-se în discuții sterile cu toți cei care îi treceau pragul. Casa lui nu mai era un spațiu personal, ci un fel de instituție publică.

Preferam cealaltă imagine, vehiculată de mit – a poetului leonin, zeu tânăr și nemuritor ca Enkidu. Intangibitatea și-o plătise, din viață, cu dinari. Avea o colecție inepuizabilă de monede, din care, atunci când simțea că e cazul, rupea câte una pentru muritori. Nu pentru muritorii de rând. De pildă, pentru muritorii care știu cum să îți seducă iubita, ce să-i spună și cum să facă pentru a o lua cu ei la Paris.

E greu să scrii o carte despre viața lui Nichita Stănescu, fiindcă viața lui a fost, mai mult decât opera (așa se întâmplă în ordinea lumii), așezată în văzul tuturor, expusă, dăruită celor care, așezați la masa lui, primeau în dar poezii scrise în aer. O asemenea carte, ca să spună ceva nou, poate că așa ar fi trebuit scrisă, cum a făcut Bogdan Crețu, venind pe contrasens, de multe ori ironic, cinic, lucid, cu duioșia lăsată în subsidiar.

Există în carte câteva secvențe extrem de cunoscute din viața poetului. Numai că prezentarea lor se face voit parțial, în așa fel încât ești nevoit să cauți și alte informații, să faci conexiuni, ca să verifici ceea ce s-ar fi putut să știi deja. Pianistul de Mare Viitor („Și, când te rogi, cum îi spui lui Dumnezeu?”) nu e totuna cu Muzicianul de jazz („E jazz, bre!”).

Nicolae este Breban, prietenul care ar vrea să-l ia pe Nichita la Paris, constatând, fără menajamente, că poezia lui s-a îmblânzit, cum nu este permis să se întâmple cu poezia unui geniu:

„—Ce este prietenia? întreba Nichita.

—Prietenia înseamnă să stai alături. Atât.

—Ce este iadul? ataca celălalt.

—Iadul e ca un tavan care nu te lasă să urci. Ai fost deasupra, știi cum e, dar nu mai poți face saltul, a răspuns el.” (p. 167)

Gabriela este Melinescu. În Jurnal suedez, apare secvența evocată și aici, cea a conversației dintre cei doi oameni care, la distanță și după o despărțire, au continuat să se iubească. Nichita visase că Brahms îi vorbește, un vis intens ca un coșmar, anunțând moartea, credea el, și îi telefonează Gabrielei să-i povestească visul.

„Dar, dacă lângă patul lui e Brahms, mai este el viu?

—Trezește-te, bețivanule! îi spune Brahms.

Cum? Se simte zguduit. Niște mâini viguroase dau să-l ridice. Îl zdruncină. Îl scapă. Îl ridică iar.

—Trezește-te, bețivanule!

Ce e asta? Brahms? Deschide ochii. Lumina răspândită din tavan îl rănește. E Drăgănoiu. E cel care îl ține aici de aproape doi ani. Slab, ascuțit, nu are nimic din Brahms. E fascinat de Nichita. Scrie ca el, vorbește ca el, bea ca el, a început și să se bâlbâie ca el. E umbra lui. A ajuns să-și împartă viața cu o umbră.

—Trezește-te, Nichita! Te simți bine? Ce e cu tine?

Deci a visat. Un minut nu se poate decide dacă e aici sau dincolo. Îi ia până să se smulgă din starea aia hidoasă.

—Ești bolnav?

Da, e bolnav. Dacă e bolnav înseamnă că e viu. Dacă e bolnav înseamnă că trupul lui e prezent. Înseamnă că participă. Nu se știe la ce, dar participă.” (p. 207)

Întâlnirea cu Labiș, mai mic cu doi ani decât Nichita, este prezentată foarte bine, în așa fel încât ai senzația că asiști, din amfiteatrul studențesc, la spectacol. Se simte o undă de ironie în imaginarea „recitalului” Labiș și în notarea perplexității lui Nini (așa i se spunea în casă lui Nichita Stănescu, era numele său din copilărie), niciodată ieșit cu totul din vârsta candorii. Un poet conștient de genialitatea sa își recită versurile ca un actor carismatic, iar cei din sală recită odată cu el. Strivit de legenda (încă) vie a celuilalt, Nichita intră și el, ca în transă, în corul „antic” al poeziei:

„—Avem onoarea să-l avem printre noi pe marele poet Nicolae Labiș. L-am ruga, dacă vrea, să ne recite o poezie.

Toți ochii s-au îndreptat către un om care se afla undeva la capătul unei bănci dinspre ușă. Avea deci orgoliul de a se plasa la margine, știind că centrul se va orienta în funcție de el. S-a ridicat. Purta o bundă din piele de oaie, înflorată, cum poartă țăranii din Bucovina. Nini l-a spintecat cu privirea. Nu era înalt. Avea o figură de copil bosumflat, râzgâiat. Purta o mustață groasă, ca să-i compenseze imaturitatea. Cearcănele trădau o viață de noapte intensă. Deci ăsta era bărbatul care… Ce simțea față de el? Invidie? Labiș publica! Labiș avea glorie! Era iubit. Recunoscut. Admirație? Uimire? Avea talent. Asta era sigur. Cum arată, cum se mișcă un om cu talent? Acum îi vine să râdă: pe vremea aia credea în talent. Acum știe că talentul se manifestă cu încredere oarbă în propriile posibilități. Împotriva oricăror aparențe. El atunci știa că va fi, deci că este un mare poet. Poate niciodată nu a fost mai sigur decât atunci. Labiș a ajuns, cu mișcări studiate, ca un actor clamat rechemat la bis, în față. Încearcă acum să-și dea seama ce simțea atunci. Omulețul ăsta și iubita lui… Să fie adevărat? Cel adorat s-a îndreptat cu gesturi calme spre catedră. Părea blazat. Nu a urcat pe mica scenă, a preferat să rămână la nivelul lor. Dar asta tot ca un semn al superiorității. A avut senzația că exista o mare distanță între el și ei, o zonă-tampon impusă de poet. Bine, părea că spune, adorați-mă. E rostul vostru, rostul meu e să fiu plictisit. Nini încremenise. Labiș și-a compus postura, și-a montat pe figură o mină bonomă și a anunțat cu o voce îngroșată: Moartea căprioarei. Rumoare. Șoapte, foșnete, totul indicând nerăbdarea. Și-a recitat poemul cu mult patos, apăsând pe fiecare cuvânt. Parcă s-a făcut întuneric atunci când a rostit:

Peste păduri tot mai des focuri, focuri

Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Cei din amfitetaru îngânau odată cu el:

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să tac.

Nini îngâna odată cu ei. Era fascinat. Ce poet adevărat! Îl ura și-l iubea în același timp. L-ar fi înjunghiat și i-ar fi sărutat mâna.

Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers!

Da, era îngrozitor. Labiș era ditamai poetul. Iar el… El? El încă se juca de-a Topîrceanu.” (p. 109-110)

Referitor la secvența asta, evident ficționalizată, aș spune că Nichita Stănescu, prin structura sa interioară generoasă, refuzând să facă judecăți de valoare și să-i privească superior mai ales pe poeți, chiar și pe cei cu adevărat mărunți (asta rezultă din multe pagini), nu e credibil aici ca personaj – e greu să ți-l imaginezi clasificând poeții. Nu mi-l pot închipui vorbind cu admirație despre Labiș în vreme ce găsește în Topîrceanu măsura mediocrității proprii. Dacă-mi este îngăduită o părere de simplu cititor, nici Topîrceanu n-ar fi chiar un poet mărunt, fie măcar pentru faptul că, la atâta vreme de la stingerea lui, este încă un poet cunoscut de toate generațiile. Și nu despre popularitatea facilă este vorba aici, fiindcă, la urma urmei, de popularitate (în sensul bun) se bucură toți poeții care contează, ci despre nedreapta (și, cred, imposibila) așezare a poeților într-o ierarhie, alta decât cea subiectivă.

Foarte interesante pentru mine sunt paginile în care, la 10 ani, Nini trăiește drama războiului. Orașul fusese bombardat, iar Nini merge cu tatăl său în alt cartier, să-și caute rudele sub ruine. Își amintește perfect țipetele unei femei care strângea în brațe un prunc mort, își amintește și degetul plin de negi al vărului său, rămășiță atârnând de ramura unui copac, după explozie. Tatăl pretinde că rudele lor au apucat să se adăpostească, în vreme ce Nini tace, fiindcă nu mai poate vorbi despre ceea ce a văzut.

Un unchi îl trimite, împreună cu o fetiță din vecini, să le ducă soldaților răniți, la spitalul militar din oraș, cărți, ca să le fie mai ușor, să le treacă timpul altfel. Cărți și pachete de țigări. Copiii sunt șocați de ceea ce văd: nu oameni, ci mumii înfășurate în bandaje prin care țâșnea sângele. Fetița fuge speriată, dar Nini rămâne pe loc, martor la momentul când unul dintre răniții fără chip moare, ținând strâns, refuzând să împartă cu altcineva, pachetele lui de țigări.

Cartea face sinteza unor lucruri care s-au mai spus. Noutatea constă în contextualizarea lor și în plonjarea riscantă (și de aceea autentică) în stilul confesiv, lucid, dureros imprimat în dezordinea gândurilor unui om care trăiește din inerție, deși a murit de mai multe ori. Până la urmă, nu putem cunoaște nimic în mod absolut. Chiar și ceea ce știam se schimbă sub puterea unei cărți cum este aceasta semnată de Bogdan Crețu. O carte care te dezorientează la început, trezind negare, poate și revoltă, și, ca în procesul vindecării de traume, te face să accepți că există, deși n-ai fi vrut, „moartea de sine însuși”. Aș spune că sunt aici pagini care te secătuiesc de puteri. Și te cuceresc.

Într-o vară, când se mută cu Gabriela în casă nouă, bea multă apă rece, direct de la frigider, „se lăcomește la apă” și face aprindere la plămâni. Îl duce cu mașina la spital prietenul său vechi, Constantin Chiriță. Iată și un episod despre care chiar nu știam nimic. Este scris într-un registru ironic, dar apelând la o ironie blândă. Nichita avea să fie dependent de alcool abia după despărțirea de Gabriela Melinescu.

Câteva date despre autor apar în prezentarea editurii:

Bogdan Creţu (n. 1978) este profesor doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Din 2013 este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi. Este redactor-şef al revistei Timpul. A publicat opt volume de critică literară, dintre care cel mai important este Inorogul la Porţile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir (ediţia a II-a, Editura Cartier, 2021). Lucrările sale au fost distinse cu mai multe premii. A contribuit cu numeroase studii la volume academice din ţară şi străinătate, a editat, a îngrijit şi a prefaţat multiple antologii. Ţine o rubrică de cronică literară în revista Observator cultural. În 2021 i-a apărut, la Editura Polirom, romanul Cornul inorogului.

Las mai jos alte fragmente:

„Mereu a fost obsedat de soldați. Mereu i s-a părut că și poezia e o boală grea. Tot o condamnare la moarte. Soldatul își părăsește viața și pleacă pe front. Meseria lui e moartea. El își pune trupul în fața glonțului ca să îi apere pe ceilalți.” (p. 177)

„A doua zi a venit Gabriela. Se simțea umilit! El, legat de niște fire, cu branule în brațe, zăcând pe un pat, într-o pijama rufoasă, de spital; ea, atât de frumoasă. Și atât de sigură pe ea. Tandră, dar din milă. Există o tandrețe a supunerii și există o tandrețe care pornește din milă. Din grijă. Ea se rupsese. Atunci nu știa că abia își cunoscuse viitorul bărbat. Acum știe. Cum se leagă toate! I-a adus Odiseea, în traducerea lui Lovinescu. Cartea albastră, pe care o ține și acum aproape. Cartea copilăriei lui. Dar și cartea care i-a legat. Cartea despre ei doi. Odysseus pe mări și țări, înfruntând monștri și mai ales vrăjitoare. Și Penelopa țesând, destrămând și iar țesând. Dând o formă materială așteptării.” (p. 229)

„Împlinea 50 de ani. Jumătate de secol. Unii spuneau că nu e mult. Lui i se părea că trăise ce avusese de trăit. Mii de tineri îl aplaudaseră atunci și-i strigaseră numele și recitaseră unele poeme odată cu el. Când poezia ta se aude izbucnind din mii de piepturi, trebuie să te sprijini de propria inimă ca să reziști. Și el o făcuse, dar nu doar din bucurie, ci și din teama de a nu muri acolo. A fost o clipă când a perceput iar căderea în gol. Tunelul. Ar fi fost frumos să moară în culmea gloriei. Nu ca un împărat revenit victorios în Roma după ce i-a zdrobit pe barbari, ci ca un poet barbar care și-a zdrobit numai bietul trup, care se prezintă în fața miilor de cititori obosit, olog, buhăit, fără dinți, îmbrăcat cu un pulover deșirat, în dungi.” (pp. 80-81)

„Un poet trebuie judecat după ce are el mai bun, după cântecul lui sacru, nu după eșecurile lui!” (p. 78)

„Țineți minte: poetul e dincolo de judecata voastră. E dincolo de dreptatea voastră. Dreptatea voastră e mică pe lângă talentul lui. Poezia lui va supraviețui dreptății voastre!” (p. 78)

„Încă un ceas, Nichita se odihnește. Trece alături și își desfășoară, pe lada patului, colecția de monede. Le desface din învelișul de staniol și pare transfigurat. Adică devine iar un om ca toți oamenii. Ia o pauză de la sine. Se pregătește pentru spectacolul care stă să înceapă. E tot o fugă din prezent. Tot o absență. O așteptare. Nichita nu știe să aștepte. Nu suportă timpul suspendat.” (p. 65)

„Vor avea iar musafiri la noapte. Nichita își invită câțiva prieteni pe care vrea să-i aibă aproape, dar și mai mulți vor veni neinvitați. Așa e mereu. La început a fost greu să accepte ritmul ăsta. Și mai ales lipsa de intimitate. Parcă locuiau într-o instituție publică. Până și ușa de la intrare e stricată de mult ce a fost folosită. Dar a trebuit să se obișnuiască. La urma urmelor, așa a ajunsese și ea în casa și în viața lui. Bătuse la ușă, fusese primită. Bate și ți se va deschide. Numai așa mai putea compune poezii, îi spunea. E viața lui. Și o pusese să îi promită că îl va însoți în viața asta, fără să încerce să-l mute într-o alta.” (p. 64)

„—Nichita, tu ți-ai pierdut geniul!

O făcuse ca și cum i-ar fi anunțat o catastrofă. Ca și cum ar fi rătăcit un obiect prețios, concret, de care depindea soarta întregii lumi, ca în filmele americane în care un erou trebuie să salveze Pământul.

—Geniu, ce e ăla geniu? bâiguise el.

Nu-i plăcea să se lase certat. Începuse deja să trăiască încojurat de adulatori necondiționați. Venise și premiul Herder. Și antologia în BPT, în tiraj de masă. Se clasiciza. Nu prea mai scria, dar se clasiciza.

—Tu ai uitat tinerețea noastră, Nichita! își continuase reproșurile Nicolae.” (p. 53)