Despre Equus și nevoia de a înțelege

Anii ’60 – ’70 au fost ani grei, agitați, ani în care lumea lăsase în urmă cel de-al doilea război mondial și se uita mai mult spre viitor. Ani în care n-a existat domeniu al vieții sociale care să nu fie asaltat de un val de schimbări, unele revoluționare de-a dreptul. Ani în care studiile sociale au ajuns și în atenția nespecialiștilor, televiziunea și emisiunile de tip talk-show având un rol primordial în acest sens. Devin expuse (la propriu) bigotismul și excesele de tot felul, astfel încât unele dintre ele vor sta la originea diferitelor mișcări sociale care au contribuit la schimbări ale vieții sociale imposibil de ignorat. La începutul anilor ‚’60 Erving Goffman publică Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, unul dintre cele mai citate studii în literatura de specialitate. Din acel moment, bolnavii psihici încep să fie „expuși”, să fie priviți cu alți ochi de societate, iar condițiile de viață și tratamentele de care au parte devin subiect al tratatelor de specialitate. În anii ‚’70 unele tratamente psihiatrice sunt supuse oprobiului public, demnitatea umană este pusă în pericol datorită acestora și contribuie decisiv la schimbarea relațiilor dintre bolnav/pacient și aparținătorii acestuia. Evident, prezintă interes din ce în ce mare cauzele care generează bolile psihice, interes reflectat și în literatura beletristică. Nici dramaturgia contemporană n-a rămas insensibila la acest subiect, iar Peter Shaffer atrage atenția cu un text care ulterior va fi și ecranizat cu succes, mă refer la Equus, care a avut premiera în 1973.

În 2011 Jeanette Winterson publică un volum de memorii care atrage definitiv atenția asupra ei; Why Be Happy When You Could Be Normal? va fi tradus în România în 2015 (am scris despre volum aici), iar experiența ei de viață va deveni sursă de inspirație pentru mulți cititori. Exact ca și Alan Strang, Jeanette a crescut într-o familie în care dicta fanatismul religios; mama scriitoarei – ca și mama lui Alan – este fanatică religioasă, figură dominatoare care impune mersul lucrurilor în casă. Spre deosebire de Alan, Jeanette a reușit să se salveze la timp, prin refugiul în lectură și chiar dacă cititul este adeseori compulsiv, inteligența nativă o ajută să facă ordine în noianul de informații și să facă ierarhii. Alegerile personale îi vor sta tot timpul sub semnul unei rebeliuni aflată adesea la limita protestului, iar cariera profesională (universitară) îi va fi marcată de o excelență a discursului la care n-a ajuns deloc întâmplător. Alan Strang, personajul principal din Equus, nu are un psihic la fel de puternic și va ajunge ca la 17 ani, cât are în momentul intrării în clinica doctorului Martin Dysart, să fie dependent de tratamentele medicamentoase și de ședințele de terapie. Peter Shaffer a descris impecabil tensiunile născute dintr-un amestec de hormoni, frică, necunoaștere, angoase și limitări insuportabile. Alan Strang este personajul perfect pentru orice actor: multe trăsături, multe relații, un trecut tumultuos, care este adus încet la suprafață cu ajutorul doctorului. Chiar dacă personajul în sine este un tânăr de 17 ani, complexitatea acestuia cere profesionalism și știința jocului din partea actorului. Cu alte cuvinte, provocarea pentru actor este să nu pluseze, să nu exagereze în anumite momente. E un personaj de coloratură, născut dintr-o dragoste nesfârșită de oameni, se simte asta în fiecare replică scrisă de Peter Shaffer.

Equus de la Teatrul Stela Popescu este spectacolul tandemului Martin Dysart (George Costin) – Alan Strang (Tudor Cucu Dumitrescu). Un spectacol în care toți ceilalți devin voci (ale rațiunii sau iraționalității, după caz), iar schimburile de replici dintre cei doi nu doar că te țin cu sufletul la gură, ci te provoacă să intri în joc, să fii acolo, între ei, să respiri odată cu Alan, sau să încerci să înțelegi și să pui cap la cap toate detaliile odată cu doctorul. George Costin nu doar că-și iubește personajul, dar reușește să-i dea coloratura aceea unică, care-l face distinct de alte interpretări. Doctorul este personaj-cheie, aici era provocarea, pentru că evidența într-un spectacol de teatru dă întotdeauna de furcă. George Costin s-a jucat cu aceste evidențe, până într-acolo încât spectatorul uită preț de câteva scene că el este doctor și nu pacient, că el este mintea limpede în toată această poveste. E un joc de subtilități care i se datorează în totalitate lui George Costin, care are suficientă experiență, încât să nu-și dorească să demonstreze nimic, ci doar să aducă la scenă un personaj, doctorul care devine util doar din perspectiva relației cu pacientul său, tânărul Alan Strang.

De cealaltă parte, Tudor Cucu Dumitrescu. Un actor care a crescut foarte mult în ultimii ani, aflat încă la vârsta unei tinereți aproape insuportabilă. Și l-a însușit pe Alan cu toate excesele, uneori chiar cu asupra de măsură. Așa cum e gândit tandemul celor doi, expresia scenică a lui Alan se naște din relația acestuia cu doctorul, nicio schimbare de tonalitate, nicio nouă stare nu apare decât din voința doctorului, ori pentru asta trebuia ca doctorul să știe tot timpul ce face. Tudor Cucu Dumitrescu s-a lăsat condus de doctor, astfel încât dialogurile dintre cei doi devin hipnotice de-a dreptul (excesele de care pomeneam devin vizibile în scenele la care participă celelalte personaje). Magistrală scena mărturisirii, când aproape că uiți să respiri și când îți vine să urli de neputință. Nu întâmplător, Tudor Cucu Dumitrescu este nominalizat la Premiile UNITER pentru acestor rol, dar convingerea mea este că această nominalizare s-a născut din această relație dintre doctor și pacient.

Un spectacol greu, care aduce din nou în atenția spectatorului problema excesului, a bigotismului și a fanatismului religios. Într-un secol în care familia este asaltată de tot felul de directive și mode, care mai de care mai dăunătoare, problema credinței devine cu adevărat spinoasă. Credința (religioasă) rămâne în continuare o problemă ce ține de spațiul intim, privat, dar care tinde să cadă sub incidența controlul politicului, ceea ce naște opoziții insurmontabile. Equus pune sub lumina reflectoarelor victimele acestui conflict dintre privat și social și a manifestărilor bigotismului. Un spectacol care trebuie văzut, tocmai că-ți rămân înfipte în memoria afectivă spaime și angoase imposibil de ignorat. Un spectacol care poate schimba atitudini și sisteme de valori. Un spectacol care te face conștient de ce înseamnă cu adevărat arta actorului, căci tandemul George Costin – Tudor Cucu Dumitrescu este unul memorabil din toate punctele de vedere.

Această prezentare necesită JavaScript.

PS: am ales să vorbesc despre actori, dar este evident că distribuția spectacolului este gândită ad integrum de Victor Ioan Frunză. Cei doi nu sunt la prima colaborarea cu acesta, așa se explică și rafinamentul construcției spectaculare. Dacă cei doi au ajuns să performanța de a vorbi despre Martin Dysart al lui George Costin și despre Alan al lui Tudor Cucu Dumitrescu este pentru că Victor Ioan Frunză a știut cum să-i provoace să scoată ce e mai bun din ei.