De ce să fii fericită când poți fi normală?, de Jeanette Winterson

Când eram copil mă uitam fascinată în frizerie cum erau bărbieriți bărbații; alunecarea briciului pe fețele colțuroase sau rotunde ale bărbaților, mânuit de mâna unui frizer sigur pe el, luând dintr-o singură mișcare spuma amestecată cu firele de barbă retezate nemilos, fără să curgă sânge. Și mă întrebam de fiecare dată ce-ar fi dacă ar începe să curgă sângele.

Imaginea asta mi-a revenit de multe ori în minte citind „De ce să fii fericită când poți fi normală?”: atât de îngustă este calea dintre „a fi” – „ a nu fi”; dintre „a fi fericit(ă)” – „a fi nefericit(ă)”, „a fi normal(ă) – „a fi anormal(ă)”. Sau e „nenormal(ă)”?

Jeanette a avut toate premisele să ajungă un rebut social, o persoană pierdută în marele anonimat social. Copil adoptat, căruia toată copilăria i s-a spus că a fost „în pătuțul greșit”, crescut într-o familie de penticostali habotnici, familie disfuncțională până la marele absurd, care locuia într-o casă cu WC în curte pe ai cărui pereți erau lipite citate din Biblie, o familie din pătura de jos a populației din nordul industrial al Marii Britanii, așadar acest copil, Jeanette, și-a dorit dintotdeauna mai mult: să citească (ambiția ei: toată literatura engleză de la A la Z, la 16 ani fiind deja la litera N! – fără Shakespeare, pentru că pe marele Will îl citești ca și cum te-ai îmbrăca), să-și cunoască adevărata familie, să știe mai multe despre ea și corpul ei, să aibă prieteni adevărați etc. Ajunge la 16 ani în stradă, dată afară de mama ei adoptivă, dar nu renunță la visul ei: să studieze la Oxford. Pentru cine nu știe: la vremea aceea, anii ´60 – ´70, în Marea Britanie femeile încă nu erau plătite în mod egal cu bărbații pentru aceeași muncă prestată și nici cu accesul la educație lucrurile nu stăteau tocmai bine. Tot ce știa Jeanette despre ea la ora aceea:

„Nu aveam niciun respect pentru viața de familie. Nu aveam o casă. Aveam mânie și curaj. Eram deșteaptă. Eram deconectată emoțional. Nu pricepeam politica genurilor. Eram prototipul ideal pentru revoluția Reagan/Thatcher.”

Ar fi fost de mirare ca lucrurile să fi stat altfel. Și Jeanette ajunge o scriitoare de succes, prima carte publicându-i-se la 23 de ani, carte ce va cunoaște și o ecranizare de succes. Întâmplător sau nu, scrie multe povești pentru copii; ea spune că pentru finii ei; de fapt, toate sunt pentru copilul din ea, acel copil care trebuia să citească pe ascuns în WC-ul din curte sau în mansarda casei, acel copil care scotocea prin anticariate după cele mai ieftine cărți, aproape nemaicontând conținutul acestora. Ajunge să-l citească integral pe Jung, și nu pe Freud, cum ea însăși punctează, e o pasionată cunoscătoare de istoria religiilor și nu numai. Și niciodată nu îi este de ajuns cunoașterea. Ea căuta mereu originea ei, propria ei origine, ignorată de familia adoptivă, neștiută de nimeni dintre apropiații ei.

„Mai târziu, când aveam o perioadă mai dificilă la scris și simțeam că am pierdut sau mi-a scăpat ceva ce nici măcar nu puteam identifica, povestea lui Percival era sursa mea de speranță. S-ar putea să existe o a doua șansă…

De fapt, există mai mult de două șanse – mult mai multe. Știu acum, după cincizeci de ani, că găsirea/pierderea, uitarea/reamintirea, plecarea/revenirea nu încetează niciodată. Întreaga viață este despre o altă șansă și, cât timp trăim, până la sfârșitul sfârșitului, există întotdeauna încă o șansă.

Firește că iubeam povestea lui Lancelot – pentru că este și despre dorul de ființa iubită și dragostea neîmpărtășită.

Da, toate poveștile sunt periculoase, avea dreptate mama. Cartea e un covor fermecat care te duce cu el în zbor în altă parte. Cartea e o ușă. Pășești înăuntru. Oare te vei mai întoarce?”

Partea a doua a cărții e atât de încărcată de sentimente, de sentimentele cele mai profunde (iubire sau ură, aproape că nu mai contează), încât veți simți nevoia să respirați. Pur și simplu, să respirați. Drama (re)scrisă sub ochii noștri capătă rol de catharsis, altfel Jeanette n-ar mai fi avut nicio șansă de supraviețuire. Și-a scris aproape în timp real, la modul cel mai schizoid cu putință povestea de după găsirea certificatului ei de naștere fals. Pentru că, nu-i așa, în viață unele rele par a nu fi îndeajuns de rele. După moartea mamei ei adoptive și a tatălui său, găsește, în sfârșit, certificatul ei de naștere, numai că nici măcar acesta nu-i aparținea; era al fratelui ei. Și uite așa, dezrădăcinarea pare a fi de necuprins cu mintea omenească. Dacă până atunci Jeanette reușește oarecum să-și echilibreze viața, de la momentul acesta încolo pare că nu mai reușește nicicum. Dileme peste dileme, întrebări care par să nu-și găsească niciodată răspunsurile:

„Eram atât de încântată, de plină de speranță, dar și tulburată de ceea ce mi se spusese. În calitate de femeie, ce aveam să fiu: o spectatoare, și nu o creatoare? Oare doar să studiez ceea ce nu puteam niciodată spera să realizez eu însămi? Fie că aveam să reușesc, fie că nu, trebuia să încerc.

Și mai târziu, când am avut succes, dar am fost acuzată de aroganță, am vrut să-i târăsc pe toți jurnaliștii care m-au înțeles greșit în acest loc și să-i fac să priceapă că, pentru o femeie, o femeie din clasa muncitoare, a vrea să devină scriitoare, a vrea să devină o scriitoare bună și a crede că e suficient de bună nu era aroganță, era politică.”

Se prea poate să o judecați, se prea poate să credeți că cel puțin jumătate din cele scrise e ficțiune pur și simplu. Modul ei de a scrie rupând ritmul cu acele interludii literare e modul ei fracționat de a gândi, mod de gândire determinat de lipsa de căldură și iubire maternă din copilărie. Pare lucrat stilul ei literar, dar, de fapt, e vorba de o luciditate care frizează nebunia. Cert este că „De ce să fii fericită când poți fi normală?” este scrisă de Jeanette Winterson pentru Jeanette Winterson. Noi, cititorii, nu putem decât să asistăm la (re)facerea ei din cioburile unui trecut fărâmițat de mult prea multe ori și să ne întrebăm dacă va reuși să-și găsească identitatea ce i se potrivește. Cartea o recomand cu precădere celor care cred că viața e din alb și negru și fără niciun pic de gri; s-ar putea să-și dorească să adauge puțină culoare în tabloul cotidian al propriilor vieți.

Editura: Hecate