Cozonac la patru mâini

Motto: „Ia trei ocă de făină, faci plămădeală cu o litră de drojdie de bere şi cu una litră de lapte, puind şi trei ouă întregi. Laşi de dospeşte frumos şi pui două litre şi jumătate de lapte, 18 ouă întregi, trei litre de unt topit şi sarea trebuincioasă şi, frământându-l până ce se desprinde de mâini. Apoi lasă de dospeşte frumos şi, după ce au dospit bine, întoarce aluatul, îl mai lasă puţin de şede, pe urmă, făcând cozonaci, îi ungi cu gălbenuş de ou şi-i dai la cuptori.”

Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Cartea de bucate boierești

Am căutat un motto pentru recenzia cărții scrise de Ohara Donovetsky împreună cu Doina Jela. Și pentru că, în ciuda titlului, Cozonac la patru mâini, nici vorbă nu e în paginile acestei rafinate corespondențe feminine despre cozonac (titlul e înșelător!), am ales întâi fragmentul de mai sus, ca să existe totuși o rețetă sigură, probată, de cozonac autentic, măcar aici, în prezentarea mea.

Corespondența este, în general, și o formă de taifas, poate fi privită și așa. Taifasul s-a păstrat până astăzi întreg, cum era la 1841, când se publica la Iași Cartea de bucate boierești, sub semnătura lui Mihail Kogălniceanu și a lui Costache Negruzzi Oamenii altor vremuri mâncau câte o felie subțire de cozonac la masă, nu tot cozonacul deodată. Și aveau și obiceiul de a primi oaspeți mulți – nu apuca bunătate de cozonac să se usuce.

Cam așa se întâmplă, ca metaforă, și în cazul acestei cărți apărute în 2022. Nu se simte, în finețea texturii, greutatea ingredientelor rămase la vedere, sub formă de idei în stare genuină. Aceste doamne nu recurg la surogate și aplică „tehnici” firești de preparare a materiei cărții, în forma conversației autentice, la capătul căreia înțelegi mai bine ce este prietenia. Discuția celor două femei rafinate este interesantă, fără să fie sentimentală, serioasă prin trimiterile culturale, fără să fie ostentativă.

Al doilea text pe care mă gândisem să-l aleg ca motto al acestei recenzii, dar pe care am preferat să-l așez de-a dreptul în pagină, este din Scrisori către Monica, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu. Invocând nevoia de modele, una dintre autoare amintește la un moment dat cartea aceasta de corespondență. Monica Lovinescu plecase la Paris în 1947, o fugă, de fapt. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu rămâne în țară și suportă, dramatic, la 71 de ani, detenția comunistă, acuzată fiind de legături subversive cu străinătatea – cu propria fiică. Nici Ecaterina, nici Monica Lovinescu nu au fost femei obișnuite. Poate că demnitatea, curajul, spiritul lor de sacrificiu veneau toate dintr-o singură mare putere, aceea a iubirii care, în mod neobișnuit, a îmbrăcat nu doar fireasca relație dintre mamă și fiică, ci și pe aceea a prieteniei:

„Când ai să primeşti scrisoarea asta, cortul albastru cu picăţele albastre şi albe are să fâlfâie sub cerul mangaliot, pe plaja mică a pescarilor. Acum în casa plină de soare au început pregătirile de plecare: spălat, rochii. Mirosul bun de pâine umple sufrageria… Mă gândesc la Tine; te iubesc, scumpa mea; de data asta, îmi duc iubirea de mamă ca pe o imensă greutate, care depăşeşte limitele corpului omenesc.” (Scrisori către Monica, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, p. 52)

Cozonac la patru mâini este, de asemenea, o carte reușită a prieteniei. Și, la fel ca în cazul de mai sus, o carte de corespondență – și de atmosferă. Îmi vine să spun că mai există asemenea cărți. Să amintim corespondența dintre Nelli și Dinu Pillat, Biruința unei iubiri. Din aceeași zonă literară, cartea Oharei Donovetsky și a Doinei Jela se apropie, ca temă și structură, de formula din În ce cred cei care nu mai cred?, dialogul lui Carlo Maria Martini cu Umberto Eco despre valorile omului modern. Sau mai recent de cartea lui Amos Oz, Din ce este făcut un măr?, un dialog cu Shira Hadad, editoarea israeliană a scriitorului.

Există și în Cozonac la patru mâini un asemenea dialog, al autoarelor cu cea care editează splendid această carte, Carmen-Simona Radu. Din dialogul celor trei se naște, idee cu idee, conceptul din care a rezultat calitatea grafică excelentă. Vorbim despre o carte frumoasă, de la copertă (titlu, subtitlu, siglă, fotografie etc.), la ilustrațiile color și așezarea în pagină. Din acest punct de vedere, deloc de lăsat la voia întâmplării, prin includerea în final a corespondenței purtate cu editoarea, cartea ia înfățișarea unui șantier, care, deși a ajuns la capăt, și-a atins ținta, refuză totuși, în stil de Sagrada Familia, să se lase încheiată.

„A trebuit să citesc de două-trei ori începutul mesajului tău ca să sper că îl înțeleg cât de cât. Îmi pare că din el reiese clar întâi că un dialog întrerupt se leagă greu. Nu știu ce-l perturbă. Chiar, iată o întrebare: de ce se leagă greu un dialog întrerupt? Am și eu niște păreri în privința asta, dar mai bine nu le spun, vorba nepoatei mele, când avea opt ani, despre o colegă a ei de clasă. Mă limitez să mărturisesc doar că am dat târcoale precaute cuvântului încremenire, cum face Jurubița mea când îi propun să se joace cu un obiect necunoscut. N-o fi pentru că îl cunosc prea bine? Zice Ștefan Agopian în suprarealista lui uitată bijuterie Manualul întâmplărilor: Nu cumva suntem deja morți și nu știm? Eu zic: nu cumva agitația turbată la care ne supune cotidianul, de care vorbești mai sus, în mesajul tău, e de fapt o încremenire? Care ar fi antonimul? Mișcare? Și agitația e tot mișcare. Cred că noi vrem să vorbim despre mișcarea ideală, adică despre evoluție, mai mult ca sigur, sau măcar despre acea mișcare=faptă bună, care pune pe lume ceva nou. Sigur, lumea noastră și fapta noastră bună…” (p. 128)

Dialogul, îți dai seama și din fragmente ca acesta de mai sus, presupune ascultarea celuilalt, o ascultare atentă la nuanțe, care permite punerea în acord a gândurilor ce traversează spațiul comunicării, în acea mișcare dus-întors, dinspre emițător înspre receptor. Dialogul este o succesiune de astfel de schimburi care asigură transferul de emoții, idei, sentimente – în acest caz, douăsprezece la număr.

„Apoi ți-am povestit că am recitit Amintirile unui psihiatru a lui Ion Vianu (și m-am bucurat să văd că te menționează cu Drumul Damascului), apoi notațiile lui Livius Ciocârlie din Corespondența literară (prilej cu care te-am întrebat dacă crezi că e bine să ne uităm în scrisorile particulare ale marilor scriitori, cu alte cuvinte, e bine să-l citești pe Balzac scriindu-i doamnei Hanska, de pildă, cu vulnerabilitățile, naivitățile și slăbiciunile unui simplu om sau poate că nu e tocmai bine, că asta ar însemna că ne uităm prin gaura cheii la ceva ce nu ne e destinat, pentru că trebuie să rămânem doar cu ce a avut în intenție să ne arate din viața lui, nu și scrisorile particulare; după cum te-am întrebat și dacă nu cumva ți se pare că unii scriitori sunt egali cu ei înșiși, între scrisori și scriitură nu e diferență, iar alții sunt ca două persoane diferite)”. (pp. 124-125)

Sunt alte multe întrebări în carte, cărora cititorul simte nevoia să le dea și el un răspuns, intrând astfel în conversație. Și eu m-am întrebat, de pildă, dacă este corect să cunoști și omul, nu doar ce a rămas fundamental din creația sa. Am o strângere de inimă de câte ori vorbim la școală despre Jurnalul lui Mihail Sebastian, fiindcă, sub presiunea politică a timpului, se refugiase în scrisul acesta – nu-i plăcea să scrie jurnal, i se părea o formă artificială tocmai pentru că, fiind un text autoadresat, nu presupune un partener de comunicare.

Ohara Donovetsky și Doina Jela stau de vorbă, cu forță și delicatețe, despre familiile lor, despre locuri dragi, din lumea reală sau din literatură, despre plecări și sosiri, statornicie și rătăcire, proiecte duse până la capăt sau aflate doar la început de drum. Cele două autoare cultivă o prietenie apărută la distanță și, oarecum surprinzător, mediată de tehnologie. Au (aceleași, uneori) lecturi valoroase și obișnuința de a transforma limbajul într-un vehicul al ideilor. Calitatea intelectuală și umană a celor două autoare se vede din felul în care scriu „rețele”, care numai de cozonac nu sunt. Și nici rețete. Când vorbești despre Mama, ce rețetă să folosești?!

„Despre Mama? În cartea pe care o revizuiesc acum, ultima parte din trilogia începută cu Villa Margareta și continuată cu Efectul fluturelui, carte numită Cuibul din inima ei, modelul personajului principal e mama mea. Deci nu pot încă să vorbesc despre Mama din realitate, ca să nu produc în propria minte confuzie cu Mama din oglindă. Și ca să nu bruiez, cu vocea mea de fiică, sau să o amestec cu vocea fiicei din oglindă.

Deci, draga mea Ohaș, îți propun să amânăm, măcar vreo două ture, inima omului pe care îl desenăm/sculptăm împreună. Metafora pe care ai propus-o tu ca alternativă la cozonacul propus de mine, care poate iese, poate nu iese… Oricum, o cocă dulce nu ai de ce s-o arunci, zicea Mama, când mă temeam că n-o să crească, n-o să dospească, n-o să se coacă, n-o să iasă cozonac din ea…” (pp. 80-81)

Nu-mi vine să nu adaug, în final, și eu o amintire despre cozonac, unul cât se poate de real, cum e și amintirea, netrucată. În casă la noi, după moartea bunicii materne, fetele ei făceau cozonac ca să împartă de sufletul morților. Doar că umplutura era acum cu dulceață de trandafir, marcă a altei generații. Trebuie să fi fost la mijloc un fel de vinovăție din pricina modificării rețetei moștenite din neam (și nu numai), fapt e că nimeni nu a dormit atunci peste noapte. Cozonacii au fost vegheați, din când în când li se îndepărta ușor de pe chip pânza albă, menită să mențină temperatura favorabilă dospirii aluatului. Dimineață, cu cearcăne sub ochi, au fost și botezați: cozonacii cu stafii.

Cozonac la patru mâini este genul de carte care te seduce prin seninătate și profunzime. Nici nu-ți dai seama când cele două lumi, din afara și din lăuntrul textului, devin greu de diferențiat, cum greu e, la un moment dat, în ciuda timbrului inconfundabil al fiecăreia dintre autoare, să-ți mai dai seama cine întreabă și cine răspunde la întrebări.

Despre autoare, găsim informațiile oferite de editură:

Ohara Donovetsky (n. 1969) este scriitoare, lingvist și profesoară de limba și literatura română. Doctor în filologie la Universitatea din București cu teza Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești, Ohara a colaborat la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” al Academiei Române (2012) și a participat la elaborarea și prezentarea lecțiilor de limba și literatura română din cadrul programului TVR „Cu 2 treci Bac-ul” (2013).

Volume publicate: Gramatica limbii române ca o poveste (2013); Bacalaureat la limba și literatura română (2014); Casting pentru ursitoare, roman (2018); în 2019 a coordonat antologia Prof de română. Spațiul dintre punct și virgulăși a publicat cartea de bio-ficțiune Întâlnirile unei profesoare rătăcite, precum și Puzzle cu pețitoare, roman (2020), Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române când ești departe și ți-e dor (2021).

Doina Jela (n. 1951) este publicistă, scriitoare, traducătoare și editoare.

Volume publicate: Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist (1995); Telejurnalul de noapte (1997); Această dragoste care ne leagă (1998, reeditat în 2004); Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar (1999, reeditat în 2002 și 2019), carte ecranizată de Lucian Pintilie în După-amiaza unui torționar; Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste (2001); Afacerea Meditaţia Transcendentală, în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu; Ungaria ’56. Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist, în colaborare cu Vladimir Tismăneanu (2006);O sută de zile cu Monica Lovinescu (2008); Oleg Danovski. Omul, artistul, legenda (2012); Villa Margareta, roman (2015); Efectul fluturelui, roman (2018) și Pe cont propriu. Jurnal (1989-1995), volum de însemnări care tocmai a văzut lumina tiparului.

Las mai jos alte fragmente:

„În rest, și pe mine dialogul nostru m-a scos din inerția ocupațiilor cotidiene, pe care nu le pun, nu le puneam la îndoială, ce-i drept, sigură că picătura de bine pe care credem/sperăm că o facem dizlocă o picătură de rău. Nu că salvam lumea, dar terminăm ziua acceptabil de mulțumite de noi însene…” (p.130)

„Cărțile tale, prietenoase, prevenitoare, calde, dar riguroase și inteligente, pot fi de mare folos celor care vor să ia distanță fără să-și ia lumea în cap, să diagnosticheze corect și să trateze eficient metehnele, fie și pe micul spațiu pe care-l au în control. Fiindcă sentimentul meu este că trebuie să ne propunem puțin ca să putem face mult… și să avem răbdarea să cucerim centimetru cu centimetru binele meritat. Fiindcă, n-am niciun dubiu, despre mine și despre tine și despre o mulțime de prieteni, că de-aia îmi sunt prieteni, că să-ți iubești țara înseamnă nu să n-o părăsești, ci să n-o disprețuiești.” (p. 207)

„Se duce dracului rapița, monșer, să zic cu o vorbă veselă de-a lui papa Caragiale, ca să îmi treacă de jale. (Ca să fie în ton, tocmai a venit de afară și îmi miaună a jale de foame sau de alean un nou motan, e mic, un motănandru negru, i-am zis Weigand ca să nu-i zic Woland, hm). Și râd, și plâng, în hî, în ha, ca să-mi treacă de gânduri pesimiste. (p. 198)

„Mi s-ar părea foarte interesant să ne oprim, după răspunsul tău, firește, la schimbul XII. Nu de alta, dar XIII e cu ghinion pentru români. Și, în plus, simt că ne așteaptă o altă etapă. Hai să scriem despre Anele române, ce zici?” (p. 200)

„Îmi vine să spun, cu Rilke în ajutor, acum, la final de răvaș, că ajuns-au îngerii discreți… al meu pare a nu-mi mai ține acum niciun răboj. (p. 127)

Cozonac la patru mâini de Ohara Donovetsky și Doina Jela