Haide, zboară odată. Prima dată înainte de ultima dată…

Motto: „O poveste nu funcționează ca o vrajă sau transă hipnotică, o poveste este în primul rând o cale de a împărtăși cu ceilalți ceea ce simți, lucrurile intime, uneori chiar stânjenitoare…” Etgar Keret

Într-o povestire kafkiană din cartea asta despre zbor (în gol, uneori) și metamorfozele narațiunii, un tată se transformă în iepure, nu în gândac. Iepurele Samsa e hrănit cu morcovi și iarbă și e dus, ca să nu fie chinuit într-un magazin de animale, la altcineva, în vecini. Acasă nu este posibil să mai rămână, așa a hotărât mama, așa a hotărât și bărbatul în negru (nu știm cine e bărbatul în negru). În casa cea nouă a tatălui-iepure mai există un iepure. Cele trei fetițe își apără tatăl-iepure. Pentru ca mama să înțeleagă situația și să o accepte, vina toată cade în seama fetiței pe care mama nu o ceartă niciodată prea rău.

Unele povestiri ale lui nu au acțiune. Sunt proze în care nu se întâmplă nimic, ceea ce nu e neapărat o nou, ca poetică narativă. Dar artificiul tehnic e interesant, fiindcă, până la urmă, personaje există, atmosfera există și ea, doar faptele rămân într-o zonă latentă. Acțiunea e suspendată provizoriu. Până atunci, înregistrezi secvențe existențiale:

„Mersul la cinema e la un pas doar de cina într-un restaurant sau de invitația de a face o excursie împreună la Eilat. Mersul la cinema e un lucru căruia nu-i poți da o multitudine de interpretări. Este ca și cum i-ai spune Te doresc.” (O floare cu inimă de aur, p. 21)

Ai de multe ori senzația, citind proza lui Etgar Keret, că evenimentele sunt pe punctul să se declanșeze și că nu trebuie decât să mai ai răbdare un pic pentru a se întâmpla asta chiar sub ochii tăi, ca un eveniment în desfășurare. Italo Calvino folosește în povestirile din Într-o noapte de iarnă un călător același tipar narativ incomplet – alege doar expozițiunea și intriga dintre momentele subiectului, povestirea fiind apoi pur și simplu abandonată imaginației cititorului.

Uneori, la finalul unor povestiri, rămâi cu impresia că nu ai prins poanta și vrei să te întorci asupra textului, ceea ce se și întâmplă, doar pentru a fi reconfirmată impresia inițială: poanta aceea chiar nu există. S-a povestit sec, fără miză moralizatoare. Începutul era promițător, un fir epic despre fățărnicia actelor de caritate, luare în răspăr a ideii de empatie, într-un cuvânt, falsa generozitate a celor care, indiferent cât li se pare lor că dăruiesc lumii, tot nu găsesc relevanța propriei vieți. Cum te-ai simți dacă ai ști că ai salvat pe cineva de la moarte (sau măcar ai încercat!), bine, nu?!

„Mai târziu le povestea prietenelor ei despre asta. Despre sentimentul pe care ți-l dă faptul de a face ce vrei. De a-ți da voie să te simți bine. De a dărui șapte sute de dolari și de a ți se spune Îți mulțumesc, Nora. Mi-ai luminat ziua, poate tot anul. Când au auzit ele ultima oară asemenea cuvinte din gura cuiva? Toate au înțeles imediat ce voia să spună și își doreau să se simtă la fel. Erau sătule de făcut donații la balurile pe la care erau cărate de către soții lor, la finalul cărora primeau câte o broșă aurită și un mulțumesc formal din partea primarului sau a câte unei vedete stafidite, scoase de la naftalină pentru respectiva ocazie. Ele voiau să primească acel mulțumesc, acea privire, poate chiar și îmbrățișarea aceea, dacă ea va veni firesc, din partea bărbatului pe care-l salvau de la moarte; și căruia, chiar dacă nu-l salvau tocmai de la moarte, îi ofereau un ajutor semnificativ.” (GooDeed, pp. 88-89)

Preferata mea este prima povestire – Prima dată înainte de ultima dată când am fost tras cu tunul. Banii înseamnă atât de puțin, comparativ cu șansa de a privi lumea de sus, de a fi aplaudat, de a ieși în evidență atunci când lumea face reverențe în fața ta și te aplaudă pe tine, cel abia ieșit dintr-o piscină, ud din cap până-n picioare, intrat la apă, micșorat puțin, după ce ai fost tras, pe post de ghiulea, dintr-un tun. Spre satisfacția spectatorilor veniți la circ.

Există și categoria povestirilor în care acțiunea este nu doar perfect previzibilă, ci și anunțată în fiecare paragraf. E inutil să speri că lucrurile nu vor sta în curând exact așa cum ți se spune, ca în proza care dă titlul volumului, Haide, zboară odată. Cuvintele sunt ale unui copil care crede în superputeri. Pentru oamenii mari, această iluzie nu mai există, s-a lipit de asfalt.

Pe anumite porțiuni, întâmplările sunt comprimate:

„Îl întreb cum o mai duce în rest, iar el îmi răspunde. Chiar dacă amândoi știm că nu mă interesează. Îmi spune că prietena lui e însărcinată și că amândoi își doresc copilul, dar că mama ei, care e văduvă, nu doar că îi presează să se căsătorească, dar vrea și o ceremonie religioasă, deoarece spune că asta și-ar fi dorit tatăl ei, dacă ar mai fi fost astăzi în viață. Și luptă-te cu un argument ca ăsta.” (O floare cu inimă de aur, p. 22)

În câteva rânduri apare, în schemă, uneori ușor detaliată, o viață de om. O viață absurdă. Cum altfel ai putea să explici că un bărbat se înrolează într-un detașament de elită, specializat în misiuni cvasiletale, doar pentru a achiziționa un personaj de colecție și a-l lăsa, eventual, moștenire unui camarad?! Bărbații, niște băieți mai mari, au ceva ezitări atunci când sunt nevoiți să aleagă între femeia iubită și douăzeci și două de personaje, inclusiv o Șopârlă arctică, din ediția limitată Destromon Go, seria specială Marines.

„Au mai rămas doar zece săptămâni până când îl voi face fericit pe unul din ei. Zece săptămâni, sau poate mai puțin.” (Șopârla arctică, p. 133)

Subiectul acestor povestiri ale lui Etgar Keret este doar uneori (aș spune că și întâmplător) semnificativ. Materia narativă este, în general, compusă din fapte banale, personaje fără relief, secvențe hilare, greu încadrabile – ar fi dramatice, dacă nu ar comice. Uneori contează ce se povestește, alteori, cum se povestește. Povestirea însăși, ca miză antropologică, este tema esențială a acestui volum neliniștitor, amuzant, dramatic, proză psihologică și proiecție fantastică, autofagie borgesiană. Știi să scrii o povestire? Atunci, Haide, zboară odată!

Câteva informații despre autor sunt oferite de editură:

ETGAR KERET s-a născut pe 20 august 1967, la Tel Aviv, în familia unor evrei supraviețuitori ai Holocaustului. Este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori israelieni contemporani, scenarist, regizor și autor de benzi desenate. Povestirile sale au apărut în The New York Times, Le Monde, The New Yorker, The Guardian, The Paris Review și Zoetrope. A publicat mai multe volume de povestiri care au devenit bestselleruri, fiind traduse în 42 de limbi — Tzinorot (Conducte, 1992, 2004), Ga’aguay Le-Kissinjer (Mi-e dor de Kissinger, 1994), Ha-Kaytana Shel Kneller(Tabăra de vară a lui Kneller, 1998), Anihu (Eu sunt el, 2002), Și, deodată, cineva bate la ușă (Pitom Dfika Ba-Delet, 2010; Humanitas Fiction, 2018) și Haide, zboară odată (Takala Bi-Ketzeh Ha-Galaxia; Humanitas Fiction, 2021), cu care a câștigat în 2018 Premiul Sapir și National Jewish Book Award for Fiction. Keret este autorul câtorva cărți pentru copii și al volumului de memorii Șapte ani buni (Seven Good Years, 2015; Humanitas, 2018). În 2010, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres. În prezent predă la Facultatea de Litere a Universității Ben-Gurion din Negev și la Facultatea de Cinematografie a Universității din Tel Aviv.

Las mai jos alte fragmente:

„A hotărât să dea un anunț foarte mare la ziar, în care să scrie că era interesat să cumpere zilele de naștere ale altor oameni. De fapt, nu zilele de naștere în sine, pentru că acestea nu puteau fi vândute, ci tot ceea ce venea odată cu ele: cadouri, urări, petreceri și tot restul. Reacțiile la anunțul său au fost fantastice. Lucrul acesta putea fi explicat de situația economică din perioada respectivă sau, poate, de faptul că oamenii nu mai dădeau prea multă importanță propriilor zile de naștere – programare după programare, bărbatul s-a trezit cu agenda aproape plină în mai puțin de o săptămână, având câte o zi de naștere pentru fiecare zi a anului. (Zi de naștere tot anul, pp. 156-157)

„Soția mea intră în cameră și întreabă: Scrii? Adică vrea să întrebe ceva. Altceva. Văd asta pe fața ei. Dar nici nu vrea să mă deranjeze. Nu vrea, dar m-a deranjat deja. Îi spun că da, dar nu are nicio importanță. Nu-mi iese povestea. Nici măcar o poveste deocamdată. E doar o iritație. Un fir de mucegai sub unghie. Ea încuviințează, ca și cum ar înțelege despre ce vorbesc. Nu înțelege. Asta nu înseamnă că nu mă iubește. Poți iubi și fără să înțelegi.” (Mucegai, p. 173)

„Orice conversație este asemenea unui tunel pe care-l sapi răbdător cu o lingură pe sub podeaua unei celule de închisoare. Are un singur scop, să te ducă departe de locul unde te afli. Și ca întotdeauna când sapi un tunel, la capătul lui se află mereu o mână: empatie care sfârșește în așternuturi.” (Concentrat auto, p. 42)

„O poveste nu funcționează ca o vrajă sau transă hipnotică, o poveste este în primul rând o cale de a împărtăși cu ceilalți ceea ce simți, lucrurile intime, uneori chiar stânjenitoare…” (Tod, p. 32)

Haide, zboară odată de Etgar Keret