„Paradoxul bunătății, Despre relația ciudată dintre virtute și violență” de Richard Wrangham

Citeam mai deunăzi în articolul domnului Liiceanu, Putin nu este nebun, despre cele trei structuri constitutive, formate în trei laboratoare diferite, (care) au colaborat la configurarea minții unui exemplar uman care readuce în atenția noastră problema răului (…) Existența concomitentă a acestor trei structuri este importantă pentru a-l defini pe individul Putin, pentru că primul laborator – așa cum numește G. Liiceanu – natura umană, este moștenirea fiecăruia dintre noi. Preferăm să ne gândim la noi ca la niște îngeri căzuți și nu ca la niște maimuțe înălțate ibidem, ori dacă totuși ne considerăm niște îngeri căzuți, zic eu, atunci să acceptăm posibilitatea unei căderi continue, vezi Berdiaev.

Câteva luni în urmă citeam o carte foarte bună, dar din cauza războiului în care ne-am trezit peste noapte, nu am mai apucat să zic nimic despre ea. Lucrarea despre care vorbesc este Paradoxul bunătății. Despre relația ciudată dintre virtute și violență de Richard Wrangham. Există un paradox, scrie Richard Wrangham, între tendințele din ce în ce mai pașnice ale speciei umane și numărul spectaculos de morți pe care le înregistrăm în conflictele militare. De ce oamenii s-au dezvoltat în creaturi relativ docile, păstrând în același timp capacitatea de a acționa cu o violență nespusă. Care, întreabă el, este sursa acestei combinații de tendințe comportamentale?

„Trăim într-o lume care năzuiește către pace, dar care totuși este permanent angajată în războaie… Ce ne împiedică să trăim în pace? Agresiunea nu vine de nicăieri. Ea s-a dezvoltat în regnul animal în serviciul diferitelor funcţii de importanţă vitală pentru supravieţuire… Trebuie într-adevăr să admitem că avem o anumită «slăbiciune» pentru agresiune, însă ca fiinţe culturale de la natură suntem în mod esenţial capabili să controlăm înclinaţiile noastre înnăscute şi să le reorientăm. În afară de asta, războiul ca formă de agresiune grupală plănuită strategic şi realizată cu ajutorul armelor este rezultatul unei îndelungate dezvoltări culturale…”

spunea în 1966 Irenäus Eibl-Eibesfeldt, discipolul lui Konrad Lorenz.

Există extrem de multe lucrări de cercetare și variații de idei la tema agresivității umane. În general, agresivitatea și violența reprezentau subiecte de înaltă preocupare pentru oamenii de știință mai ales după cel de-al doilea război mondial. Ce se ascunde în spatele fiecărei acţiuni care dă naştere unui act violent? Ce generează intenționalitatea?

Oameni de știință (și pseudo-știință, de gustibus) din diferite domenii: Konrad Lorenz, Alfred Adler, Erich Fromm, Sigmund Freud, au depus eforturi consistente în cercetarea fenomenului agresivității umane. La momentul actual, nu se mai poate vorbi despre agresivitatea umană fără o abordare interdisciplinară. Prin urmare, este absolut necesar ca o analiză modernă, pentru a fi credibilă, să acopere o gamă extinsă de studii, de la etologie la antropologie, neurobiologie la genetică, de la psihologia comportamentală la psihologia militaristă. Suntem în mod natural buni dar coruptibili, sau suntem în mod natural răi, dar ținuți sub control de cenzura socială? Wrangham răspunde la aceasta coexistență a controverselor simplu: această dezbatere nu are sens de la început, suntem ambele suntem buni în mod natural, așa cum susține Rousseau, și egoiști în mod inerent, așa cum a concluzionat Hobbes. Potențialul binelui și a răului este inerent fiecărui om. Biologia determina aspectele contradictorii ale personalității noastre, iar societatea ne modifică tendințele.

În Anatomia agresivitatii umane, E. Fromm distingea între două chipuri fundamental diferite ale agresivității. Agresivitate „defensivă” sau de supraviețuire, moștenită pe linie biologică, de cealaltă parte agresivitatea „malignă”, pură distructivitate, care incită la violență din motive ce rezidă în caracterul uman. R. Wrangham în Paradoxul bunătății operează un pic cu alți termeni, deși există o asemănare: agresiune reactivă și proactivă (Capitolul 2). Agresiunea reactivă este cea „pasională” – expresia ei este însoțită de furie, frică sau ambele, se manifestă ca un răspuns la amenințare. Agresiunea proactivă este „rece” – este planificată, controlată și adesea desfășurată în absența unei emoții puternice. Ea este sursa de control a statelor și stă la baza războaielor. Cititorii inițiați în biologia evoluționistă și neuroștiințe vor considera capitolul doi al cărții cel mai probabil drept un déjà vu, totuși exemplele din lumea criminalilor psihopați nu au plictisit pe nimeni până acum.

Noutatea cu care vine Paradoxul bunătății ține de reconstituirea argumentată a ipotezei domesticirii umane. Primul care a postulat noțiunea de domesticire umană a fost antropologul german din secolul al XIX-lea Johann Friedrich Blumenbach. Dar când a fost nevoit să explice ce a domesticit Homo sapiens, chiar și Blumenbach a invocat o divinitate – lăsând o întrebare nerezolvată pe care Charles Darwin o va prelua și o va aborda în scrierile sale. Oamenii prezintă numeroase trăsături pentru a putea fi considerați specii îmblânzite. Această concluzie formulată în urmă cu 200 de ani, ridică o problemă. Dacă oamenii sunt asemenea unor specii domesticite, cum s-a realizat această domesticire? Cine ne-a domesticit? se întreabă Wrangham. Una dintre cheile importante pentru înțelegerea domesticirii a reprezentat observările asupra maimuțelor bonobo, comportamentul cărora autorul îl aduce în atenția cititorului. Felul în care s-a produs acest proces îndelungat din punct de vedere morfologic, este la fel de bine analizat prin prisma muncii de o viață a lui Beliaev.

Într-un tratat din 1872, Bagehot scria „omul a fost obligat să devină propriul agent de domesticire” dar misterul despre cum s-au produs acest fapt a rămas nedeslușit până în sfârșitul sec XXI. Agresivitatea reactivă scăzută alături de inteligență trebuie considerată un element central în originea și succesul speciei noastre, dar docilitatea este fundația umanității, pentru că pare a fi o precondiție vitală în cazul cooperării și învățării sociale. Cenzura socială reprezintă un instrument util de gestionare a comportamentelor nedorite. De la bârfă la pedeapsa capitală controlul social era exercitat inclusiv la vânători-culegători:

„Antropologul Bruce Knauft a avut ocazia de a învăța cum funcționează bârfele în sânul unei mici comunități egalitariste și cum acestea pot duce la excluderea cuiva dintr-un social. La începutul anilor 1980, Knauft a petrecut doi ani printre membrii tribului Gebusi, din pădurea tropicală a Noii Guinee. Tribul Gebusi era alcătuit din vânători-culegători care fuseseră descoperiți în 1940, apoi puși sub control guvernamental, în anii 1960. Societatea lor era mică, alcătuită din 450 de persoane. Asemenea vânătorilor-culegători nomazi, Gebusi trăiau în așezări mici, alcătuite din 30 de locuitori, în rândul cărora nu existau lideri care să dețină autoritatea. Relațiile sociale erau cele clasice, pașnice: discuții liniștite, umor, modestie. Sistemul lor politic era egalitarist, dar, ca întotdeauna, nu toți erau egali. Printre Gebusi, vrăjitorii, la fel ca vrăjitoarele, puteau fi acuzați că aduc nenorocire altora. Totuși, în comparație cu vrăjitoarele care, potrivit tradiției, erau rele din naștere, vrăjitorii erau malefici din proprie voință. Tocmai de aceea erau mai greu de iertat. Desigur, erau deseori omorâți din motive pe care le-am putea considera banale. Uciderea lor ducea la rezolvarea conflictelor și la menținerea coeziunii sociale. (pag. 190)

Făcând abstracție de sistemul de coerciție socială, interacțiunile noastre în cadrul grupului sunt marcate de un grad ridicat de toleranță, pentru că este un lucru fundamental pentru cooperare și învățarea culturală. Suntem o specie violentă în raport cu alții, manifestând un grad înalt de tribalism. Tendința noastră primară este de a distruge şi de a anula tot ceea ce intră în contradicție cu propria grila de valori. În capitolul Evoluția binelui și a răului R. Wrangham explică: criminalii care au comis genocide în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în Cambodgia sau în Rwanda, au trăit în societăți în care limitele morale au devenit excesiv de cristalizate. Cu toate acestea, cei mai mulți nu au fost monștri sadici și nici ideologi fanatici. Au fost indivizi banali care și-au iubit familia și compatrioții. În timp ce studia genocidul cambodgian, din 1975–1979, antropologul Alexander Hinton a cunoscut un bărbat pe nume Lor, care a recunoscut uciderea mai multor bărbați, femei și copii.

<<Mi l-am imaginat pe Lor ca fiind un bărbat odios care emană numai rău prin toți porii… În schimb, am întâlnit un fermier sărac, în vârstă de aproape 40 de ani, care m-a primit cu un zâmbet larg și cu multă politețe, cu care te întâlnești des în Cambodgia. Combinația dintre oroare și banalitate este foarte comună. Potrivit antropologilor Alan Fiske si Tage Rai: „Când oamenii rănesc sau ucid pe cineva, acest lucru se întâmplă deoarece simt că sunt îndreptățiți din punct de vedere moral, sau chiar obligați, să fie violenți>>. (pag 253)

Cercetările antropologice au demonstrat dihotomia „pace acasă” și „război în străinătate” care caracterizează specia homo sapiens și o explică pe larg. Izbucnirile de război și alte violențe sunt expresii ale înclinației umane pentru „concurența pentru putere”, dar acest concurs nu exclude comportamentul cooperant: „Pentru a preveni episoadele de violență”, conchide autorul, „ar trebui să ne amintim constant de cât de ușor se poate degrada o organizație socială complexă și cât de greu este de construit.” Motivul este însă unul foarte clar: o coaliție de agresori umani proactivi poate alege când și unde să atace că să își atingă scopurile fără să își riște viața.

Războiul complex nu depinde de „o tendință de nestăpânit spre agresivitate“, așa cum ar spune Erich Fromm, de bucuria de a ucide sau de o sursă exterioară de rău. Cel mai important, războiul complex este posibil prin abilitatea noastră de a manifesta agresivitate proactivă de coaliție, care contribuie la exprimarea obedienței și la formarea ierarhiei. Războiul complex este produs, în parte, și de orgoliul nostru; când apare o criză, combatanții își pierd raționamentul în evaluarea riscurilor din motive strict legate de evoluția agresivității reactive. (pag 336)

În ultimul capitol, Războiul, autorul explică că trebuie să îl privim ca pe o manifestare dincolo de agresivitatea proactivă, ca pe un element de intersecție dintre adaptările evoluționiste și tiparele biologice comportamentale.

Per total, Paradoxul bunătății. Despre relația ciudată dintre virtute și violență în evoluția omului reunește studii importante din domenii variate ale științei cu scopul a reconstrui o istorie vie și cuprinzătoare a modalității în care oamenii au evoluat la creaturi domestice. Rezultatul este o narațiune intensă, interesantă și argumentată, scrisă într-o manieră optimistă, care oferă o perspectivă complexă și convingătoare asupra modului în care binele și răul au ajuns să coexiste în specia noastră unică.

Paradoxul bunătății. Despre relația ciudată dintre virtute și violență de Richard Wrangham