„1+1>2” și „Ruj pe icoane”. Am să încerc din nou…

Motto: „Fără să aștept nimic în schimb/ am să încerc din nou/ să fiu o femeie frumoasă” Livia Roșca

A fost Ziua Poeziei. Sigur, poezia e ultima care ar avea nevoie de o zi internațională, în sensul în care poezia, dacă e autentică, scapă oricăror constrângeri, oricăror convenții. Dar coincidența (purtătoare de semnificație) a făcut ca exact pe 21 martie să deschid cărțile Liviei Roșca, 1+1 >2 și Ruj pe icoane.

Nu sunt niște cărți-cărămizi, sunt niște cărți imponderabile, cu titluri neobișnuite – poezia matematicii este poezia vieții, nu proza vieții, cum ar fi zis Mircea Nedelciu, e interesantă, ci poezia. Și urmele cosmetice ale unei smerenii care nu merge până la capăt apar nu pe oglindă, cum sună un clișeu, ci pe suflet.

Nu poți despărți cărțile astea gemene. Și când le așez pe masă, înainte de a le citi, tot împreună le văd. Și mă gândesc că poezia poate fi tristă și luminoasă în același timp, cum sunt cămășile albe ale dragostei:

„Îmi plac teribil cămășile albe

mai ales la bărbați

iar el purta o cămașă albă

și mi-am zis:

poate umbra lui

are răcoare de nuc

și de gâtul lui

ne putem prinde

să ne dăm

în leagăn

nici nu l-am testat bine

și l-am făcut

zidul de rezistență al casei

și i-am călcat cămășile albe

și i le-am pus în dulap

și când mi-a fost dor

de el

le-am purtat

pe pielea goală

în continuare

îmi plac cămășile albe

mai ales acelea

pe care

nu le mai poartă” (p. 36)

Istoria aceasta a cămășilor albe parcă e istoria unei iubiri, după tiparul propus de Ortega Y Gasset, eseistul. Iubirea, spune el, este mai întâi fascinație născută din autosugestie. Proiectezi asupra celuilalt perfecțiuni imaginare – albul cămășii îți oprește privirea, te împiedică să vezi și defectele, numai aura rămâne vizibilă, revărsată, cum este, din plin, dincolo de linia fină a cămășilor. Poate că în timp se îmblânzesc sentimentele și se transformă în ceva domestic, nu mai au vitalitate de sălbăticiune, însă, la pândă, din dulap, ies cămășile albe. Hainele pe care nu le mai poartă nimeni, păstrează multă vreme ceva din ființa dragă. Hainele ne supraviețuiesc și sunt o prelungire a noastră. Când vezi în dulap cămășile albe, îl vezi și pe cel care le-a purtat. Deși e absent, n-a plecat, simți asta din îmbrățișarea alunecoasă a unor veșminte.

Suprapunerea titlului cu primul vers are efect de coagulare de sensuri. Se adună toate semnificațiile în versul-temă. Tutorialul despărțirii perfecte este un film de bun-simț, fără accente patetice, aproape stenic – sinteză a sentimentelor neclare, învălmășeala trăirilor lăsate în diferite stadii de analiză, uneori abia ieșite la iveală dintr-o relație vag epuizată, vag resuscitată, iubire adusă la marginea unei piscine:

„Ar putea fi acesta un tuturial al despărțirii perfecte

nimeni nu face primul pas

cu excepțională coordonare

îl facem împreună

și

like-urile sunt mai rare

agendele noastre din ce în ce

mai aglomerate

fără puncte de intersecție

dar cu puncte de interes

complet diferite

intervalul între SMS-uri devine

cu fiecare zi mai mare

până când

ajungem la

liniște

acum e ca și când faci pluta într-o piscină

te concentrezi pe jocul apei în pavilionul urechii

pe raza de soare care îți încălzește buricul

și difuzează în tot abdomenul

pe lipsa valurilor

riscurilor

deciziilor

angajamentelor

un corp plutind de la sine

odată cu sine

e bine

deci

putem s-o luăm de la capăt” (p. 29)

Continuă să-mi placă așezarea nobilă a cuvintelor, singure pe un rând. Chiar și când sunt șapte laolaltă (se întâmplă rar), tot singure ți se pare că sunt. Exilate în pagină. Sintaxa poetică, ar spune un cititor de teorie literară, sintaxa poetică permite emoției să decidă de cât spațiu are nevoie un vers ca să se simtă liber.

„În liniștea aceasta

e moartă

o mare neliniște

e doar o chestiune

de timp

până când

vom vedea un cadavru” (p. 26)

„Aici ar putea începe

iadul

sau raiul

fix aici te aștept

ca un câmp de floarea soarelui

prima rază a dimineții” (p. 8)

Dacă este o diferență de ton între volumele astea, mă întreb. Aș zice că Ruj pe icoane e mai puternică, mai neliniștitoare. Ai senzația că spune poezia în locul tău acele cuvinte (folosind exact acele cuvinte) care sunt greu de rostit altfel, în context real, între doi oameni care se cunosc de prea mult timp, ca să nu se menajeze, și de prea puțin timp, ca să nu se rănească, adevărurile greu de aruncat în față. Între iubirea abisală și iubirea-kitsch distanța e subțire ca o urmă de ruj, iar tentația depășirii distanțelor e mare:

„Știu fiecare linie din

trupul nervos al camerei

în colțul căreia mă înghesui perfect

Pe zid decupez o inimă roșie

apoi o umplu de ruj” (p. 49)

„Aș vrea să fac din

ce simt o chestie fizică

un obiect pe care

să ți-l arăt

(iubita, iartă-mă

am fost dur cu tine

m-am răzbunat pentru

relațiile mele eșuate

pentru toate eșecurile

ce le întrevăd)

mintea mea mai violentă acum

decât știrile de la ora 5

Am nevoie de siguranță

și între noi

nu poate exista” (p. 48)

Despre autoare, găsim informații în prezentarea editurii:

Livia Roşca (Lucan-Arjoca) este poetă, jurnalistă și inițiatoare de programe de educație prin cultură. A publicat două volume de poezie, dar este poetă și când nu scrie, sau mai ales atunci. Este autoare premiată de Uniunea Scriitorilor din România pentru volumul de debut în poezie, Ruj pe icoane, publicat ca urmare a câștigării concursului pentru debut al Editurii Cartea Românească, 2006. Este și laureată a Premiul Național pentru Debut în Poezie „Mihai Eminescu”. Volumul de poezie Ruj pe icoane, ed. Cartea Românească, 2006, a fost distins cu următoarele premii și nominalizări: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut (2006), Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti (2006), nominalizare la Premiul pentru debut al revistei „România Literară” și la Premiul pentru debut al Fundaţiei Anonimul (2006). În 2016, a publicat volumul de poezie 1+1>2, Editura Charmides, care a primit numeroase cronici favorabile. Este prezentă în antologiile: Literatura potenţială, ed. Vinea, 2007, Ultima generaţie, primul val, ed. Muzeul Literaturii Române, 2006, Dragostea este pe 14 februarie, ed. Vinea, 2010, Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti, ed. Neverland, 2010. În 2015 a înființat Asociația 7 ARTE și a inițiat programul smARTkid. Prin intermediul ong-ului 7 ARTE au fost donate pentru biblioteci din zone rurale peste 2000 de volume noi de literatură contemporană pentru copii și materiale suport pentru învățare. Este antrenor de creativitate pentru atelierele smARTkid de scriere creativă, storytelling, lectură, jurnalism şi blogging, organizate de Asociația 7 ARTE.

Limbajul acestei poezii este simplu, seducător prin autenticitate și îmbogățit cu toate acele sensuri puțin întoarse, răstălmăcite fin, în registrul ironiei imperceptibile, născute din folosirea paradoxului sau, neașteptat, fără metaforă, prin exacta rescriere a unor gânduri. Dacă are o voce a ei poezia Liviei Roșca?! Eu cred că vocea acestei poezii se aude limpede, cu propriul timbru, între alte voci. Eu o aud.

E greu de făcut o selecție, las mai jos alte versuri care-mi amintesc că poezia este o stare cotidiană și vitală, ca respirația:

„pentru o oră copiii au exorcizat bătrânețea din casă” (p. 40)

„pereții

podeaua

și eu

arătam ca după o cursă colour run cu mălai și făină” (p. 38)

„Oamenii pot fi victime pentru ei înșiși” (p. 46)

„Nu e nevoie decât

să articulez

un simplu gest din încheietură

și visele lor de o viață se

înnoadă de mine ca

niște funii groase

ce lasă șanțuri în piele

funiile îmi așează gesturile

visele lor sunt micile mele extravaganțe

ca niște rochii cu paiete

în care doar o seară

mai pot să lucesc” (p. 72)

„alb-negru

așa sunt culorile în filmele vechi

așa a fost ziua în care din dragostea mamei și

dragostea tatei

sângele meu subțire s-a scurs” (p. 32)

„Toți avem o problemă

o mare dragoste care

nu va mai fi egală

dar

povestim

ca și când am fi niște aleși

pentru că uite

am suferit

și am pierdut dragostea

suntem toți

ca o mașină la mâna a doua

care a suferit câteva accidente

caroseria îndreptată

vopsea strălucitoare

totul perfect la prima vedere

dar prețul nostru e undeva la jumătate” (p. 7)