„Singur. Viața lui Mihail Sebastian” de Tatiana Niculescu

Primul război mondial este păcatul originar al epocii moderne, iar efectele sale catastrofale au modelat lumea într-un chip nefericit, cel puțin într-o primă fază. Astfel încât perioada interbelică a fost cu certitudine una a tensiunii permanente, a setei de revanșă imediată sau a furiei canalizată inabil spre martorii tăcuți ai istoriei, totul în virtutea unei derive existențiale fără precedent. În mod evident, epoca dintre cele două războaie mondiale, inclusiv din aceste motive, continuă să atragă curiozitatea și să fascineze spiritele. Dorința de interogație a timpului respectiv precum și a personajelor care l-au populat tentează recurent istoricii, cercetătorii sau intelectualii. Este drept că istoriografia noastră comportă încă importante lacune în legătură cu acest capitol, dar progresul este inevitabil.

În cadrul acestui context, trebuie remarcată lucrarea Tatianei Nicolescu, Singur. Viața lui Mihail Sebastian, apărută recent la Editura Humanitas. Autoarea este o prezență activă în spațiul cultural românesc prin intermediul unor volume de literatură sau piese de teatru, dar și prin scrierea unor biografii ce gravitează în special în jurul perioadei interbelice. Mai mult, editorii consideră că Tatiana Niculescu este „scriitoarea care a impus în literatura română contemporană genul biografiei”. Dincolo de exagerarea evidentă, lipsește rațiunea de a alătura biografia literaturii și nu istoriei. De altfel, autoarea însăși avertizează cititorii că lucrarea de față nu este una de istorie sau de critică literară. Or, așa cum arătam în cadrul unei alte recenzii, a scrie biografia unei personalități istorice este un demers laborios și migălos care presupune mai mult decât reconstituirea unei vieți și înseamnă în primul rând cunoașterea unei epoci și a mentalității sale. Cu alte cuvinte, obligă la documentare masivă, la interpretare adecvată și la redarea obiectivă a faptelor. Dar, în fond, nu aceasta înseamnă istorie? Este drept, pe de altă parte, că Tatiana Niculescu posedă un excelent simț literar și un talent narativ deosebit, dar, așa cum am mai arătat, de altfel, ratează întotdeauna testul istoriografic. Nu face excepție nici cartea de față.

Mihail Sebastian este unul dintre cele mai complexe personaje ale perioadei interbelice românești. În primul rând, identitatea sa a fost pusă mereu sub semnul relativității, sfâșiată între evreitatea înnăscută și românitatea dobândită, în cadrul unui fundal care potența în mod permanent atitudini nefaste și cu urmări periculoase, precum antisemitismul. Iosef Hechter urmează până la un punct traseul tipic al epocii, după care virează spre starea de excepție materializată prin intermediul unor scrieri valoroase, dar mai ales prin intermediul memorabilului său jurnal, care a devenit o referință obligatorie pentru oricine dorește să înțeleagă avatarurile României Mari și ale sale complexe.

Mihail Sebastian s-a născut la Brăila în 1907, anul răscoalei țărănești de amploare, într-un oraș cu o activitate sionistă importantă și a urmat cursurile Școlii primare israelite, fiind atras încă de mic de universul cărților pe care le parcurgea frecvent. Primul război mondial a reprezentat un șoc imens, atât prin faptul că tatăl său a plecat pe front cât și din cauza ocupației germane cu toate constrângerile sale. De altfel, evreii și-au făcut datoria față de România și de această dată cu onoare și demnitate, în pofida antisemitismului endemic proferat de cea mai mare parte a elitei noastre. În urma conflagrației, în pofida opoziției manifeste a lui Ionel Brătianu, România a fost obligată să normalizeze situația și să asigure integrarea evreilor din țară, ceea ce a dus însă, din nefericire, la agravarea stării de fapt și la consolidarea antisemitismului, mai ales prin apariția unor formațiuni politice extremiste care cereau explicit îndepărtarea evreilor din societate. De altfel, Mihail Sebastian a fost nevoit să suporte efectele acestei situații atunci când, la sfârșitul clasei a VII-a de liceu, deși obținuse cele mai bune rezultate la limba română, a fost omis de pe lista premianților din cauza identității sale evreiești.

După ce a absolvit bacalaureatul, un examen dur în perioada respectivă, Sebastian s-a înscris la cursurile Facultății de Drept și a început colaborarea cu ziarul Cuvântul, condus de Nae Ionescu cu care va avea ulterior o relație tumultoasă, mai ales după ce acesta a virat în mod decisiv spre antisemitism. Până atunci însă, mentorul generației interbelice l-a ajutat inclusiv să primească fonduri pentru studiile doctorale, motiv pentru care Mihail Sebastian a ajuns în 1929 la Paris, capitala de necontestat a culturii europene, o etapă benefică în formarea sa din toate punctele de vedere.

Atunci când a revenit în țară, la București, Mihail Sebastian și-a făcut debutul în proză și s-a apropiat de grupul de intelectuali al Capitalei, din care făceau parte Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Dan Botta sau Haig Acterian, participând, de pildă, la o serie de conferință de mare interes pentru publicul larg. Așa cum menționează Tatiana Niculescu,

„de când debutase în paginile Cuvântului, Mihail Sebastian devenise un critic literar redutabil, cu judecăți tranșante și convingătoare asupra literaturii române contemporane, cu evaluări literare articulate cu măiestrie, cu spirit polemic sofisticat, subteran alimentat de o fericită îmbinare de umor evreiesc și rafinată ironie franțuzească”.

În pofida acestui fapt, pe măsură ce contextul se schimba dramatic în Europa, evreitatea lui Sebastian devenea un stigmat în ochii contemporanilor săi, o condiție de care însă acesta, în mod natural, nu se putea desprinde:

„Nu voi înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu este o funcție din care să poți demisiona. Ești sau nu ești. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jenă. E un fapt. Dacă aș încerca să-l uit, ar fi de prisos. Dacă ar încerca cineva să mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi înceta, de asemeni, niciodată să fiu un om de la Dunăre. Și ăsta tot un fapt e.”

Sau, așa cum remarca Andrei Oișteanu, „Sebastian a fost prea român pentru naționaliștii evrei și prea evreu pentru naționaliștii români”.

Tot în această cheie poate fi interpretat celebrul episod al apariției romanului De două mii de ani pentru care Nae Ionescu îi promisese o prefață, la care Mihail Sebastian nu a dorit să renunțe, în pofida faptului că filosoful de la Cuvântul își întărise între timp atitudinea antisemită. Așa cum arătam în cadrul unui studiu, încercând să deslușească cauza suferințelor evreiești de-a lungul timpului, Nae Ionescu face o lungă expunere subliniind caracterul ireconciliabil dintre evrei și celelalte popoare:

„De aici începe dificultatea majoră. Evreii trăiesc în mijlocul acestei lumi, creștine. După care lege? După legea creștină? După obiceiurile create de legea creștină? După indicațiile climatului creștin? Dacă da, atunci evreii au renunțat la legea lor, au trădat legământul lor cu Dumnezeu, au încetat a mai fi poporul ales. Mai mult, au încetat a mai fi evrei. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat însă. Evreii continuă să fie evrei. Ce înseamnă aceasta? Că în mijlocul unor popoare creștine, ei își fac așezările lor lăuntrice și își duc viața după o lege a lor, alta decât cea creștină, potrivnică celei creștine, operă a unui impostor. Concluzia? Urmând legea lor, evreii trebuie să saboteze așezările și valorile creștine”.

Iar dezlegarea problemei, Nae Ionescu o ascunde sub un argument hegelian, prin intermediul unor fraze devenite faimoase în timp:

„Iuda suferă. De ce? Pentru că Iuda trăiește în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le dușmănească chiar dacă ar voi altfel; Pentru că din momentul în care a refuzat să recunoască pe Hristos-Mesia, ancorându-se pe mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator față de sine însuși să-și împlinească funcția care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor creștine. Iuda suferă pentru că a născut pe Hristos, L-a văzut și nu a crezut. Și asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut alții, noi. Iuda suferă pentru că e Iuda”.

Așa cum scria Liviu Neagoe într-un remarcabil studiu,

<<Pe cale de consecință, Nae Ionescu răstoarnă argumentul ireductibilității ontologice conform căruia naturalizarea evreilor presupune asimilarea acestora. Prin distincția pe care Nae Ionescu o stabilește între „a fi român” și „a fi bun român” asimilarea devine imposibilă. Căci un evreu poate fi cetățean român, deci naturalizat, și prin aceasta un „bun român”, dar el nu se califică pentru calitatea de „român”, care este destinată doar românilor de origine care presupune, pe lângă descendența sângelui, și filiația ortodoxă>>.

Mai mult, în această perioadă, legăturile personale se deteriorează din cauza aceleiași obsesive condiții evreiești asumată de Mihail Sebastian, asociată oricărui fenomen negativ Sunt relevante în acest sens episoadele pe care scriitorul le descrie cu tristețe și deziluzie în jurnalul său. De pildă, o convorbire purtată cu Camil Petrescu, un intelectual strălucit, de altfel:

<<„În continuare mi-a spus: – Dragă, evreii provoacă. Au o atitudine echivocă. Se amestecă în lucruri care nu-i privesc. Sunt prea naționaliști. – Ar trebui să te decizi, Camil. Sunt naționaliști sau sunt comuniști? – Ei, știi că-mi placi? Suntem între noi, dragă, și mă mir că mai pui astfel de întrebări. Comunismul ce altceva este decât imperialismul evreilor? Spune asta Camil Petrescu. Camil Petrescu este una dintre cele mai frumoase inteligențe din România. Camil Petrescu este una dintre cele mai delicate sensibilități din România. Cum ar putea România să trăiască vreodată o revoluție?>>.

La fel de consternată este atitudinea lui Mircea Eliade, redată în același jurnal:

„Lungă discuție politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamații, interjecții, apostrofe…Din toate astea nu aleg decât declarația lui – în sfârșit leală că iubește Garda, speră în ea și așteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Bălcescu, Eminescu, Hajdeu – cu toții au fost la timpul lor gardiști. Mircea îi cita de-a valma. (…) În ceea ce-l privește pe Gogu Rădulescu (…) foarte bine i s-a făcut. Așa li se cuvine trădătorilor. El, Mircea Eliade, nu s-ar fi mulțumit numai cu atâta, ci i-ar fi scos și ochii. Toți cei care nu sunt gardiști, toți cei care fac altă politică decât cea gardistă sunt trădători de neam și merită aceeași soartă. S-ar putea să recitesc cândva aceste rânduri și să nu-mi vină a crede că ele rezumă [cuvintele lui Mircea]. De aceea e bine să spun încă o dată că n-am făcut decât să redau întocmai vorbele lui. Asta, ca nu cumva să le uit. Și poate că într-o zi lucrurile vor fi destul de liniștite pentru ca să-i pot ceti această pagină lui Mircea și să-l văd roșind de rușine”.

În mod evident, intelectualii români își pierduseră busola morală și interpretau istoria de pe poziția unei pretinse superiorități, în fapt niciodată fundamentată.

Din aceste considerente, perioada celui de-al doilea război mondial a fost una extrem de dificilă pentru evreul Mihail Sebastian, alungat din realitate, tracasat, interzis la publicare, obligat la munci umilitoare și supus unei permanente incertitudini fizice sau morale. Un aliat fidel al Germaniei naziste, mareșalul Antonescu a impus o politică cu efecte dramatice pentru evreii din România, care au scăpat ca prin minune de soarta celor din teritoriile în care armata română a înaintat sau de soarta tuturor evreilor din Europa, de altfel. Chiar și în aceste condiții, Mihail Sebastian nu renunță la activitatea intelectuală scriind piesa de teatru „Steaua fără nume”, care este asumată însă de un alt autor pentru a putea fi jucată pe scenă. Finalul războiului părea să aducă eliberarea de constrângeri mult așteptată, mai ales că Sebastian era la apogeul său intelectual, atunci când un accident stupid și ciudat i-a pus capăt vieții. Finalul său tragic marchează o ultimă etapă dintr-un destin zbuciumat, supus mereu unor absurde controverse împotriva cărora Mihail Sebastian și-a consumat multă energie. Pe de altă parte, numele său a intrat cu forță în posteritate, acolo unde va rămâne mereu, deși controversele din jurul său par să nu se fi stins nici acum.

Am avut ocazia de a scrie câteva idei despre alte două biografii publicate de Tatiana Niculescu, cea a lui Corneliu Zelea Codreanu și cea a lui Nae Ionescu. Am arătat la timpul respectiv că aceste cărți, în pofida talentului literar incontestabil al autoarei, suferă de vicii structurale, care le deturnează sensul și le falsifică înțelegerea. Sunt convins că respectivele observații se aplică într-o mare măsură cărții despre Mihail Sebastian. În primul rând, deși subiectul este unul cu siguranță vast și generos, autoarea a reușit în cel mai bun caz să schițeze viața scriitorului evreu. Cu alte cuvinte, este o lucrare subțire atât la propriu cât și la figurat, o descriere vibrantă, dar lipsită de consistență istorică. Așa cum arătam mai sus, Tatiana Niculescu a atras atenția că nu și-a propus așa ceva, dar atunci cum putem caracteriza această carte?

De asemenea, mai degrabă atrag atenția anumite lacune sau piste insuficient explorate. De pildă, relația dintre Nae Ionescu și Mihail Sebastian este slab reprezentată și inabil explicată. De altfel, așa cum se știe, această relație a fost subiectul unei importante controverse după apariția cărții scrise de Marta Petreu, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, lucrare care încerca să propună o interpretare inedită a publicisticii lui Sebastian, dar care a primit o replică coerentă, lucidă și documentată din partea profesorului Laszlo Alexandru prin intermediul lucrării „Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la Cuvântul”. De altfel, publicistica lui Mihail Sebastian, cărțile sale, piesele de teatru nu sunt aproape deloc analizate în lucrarea Tatianei Niculescu. Nu este, așa cum menționa aceasta, o carte de critică literară, dar ce este totuși?

La fel ca și în cazul altor lucrări, Tatiana Niculescu dovedește faptul că nu deține noțiuni istorice elementare, deși scrie pe bandă rulantă biografii. De pildă, autoarea scrie că Regele Carol al II-lea a adus la guvernare „alianța Partidului Național-Creștin al lui Octavian Goga cu Liga Apărării Național-Creștine a lui A. C. Cuza.” De fapt, formațiunea lui Octavian Goga se numea Partidul Național Agrar, iar prin fuziunea acestuia cu Liga lui A. C. Cuza a apărut Partidul Național Creștin. Lipsa de cultură istorică a Tatianei Niculescu capătă uneori accente comice: astfel, scrie aceasta, în guvernul condus de Constantin Sănătescu, Lucrețiu Pătrășcanu a devenit ministru de justiție fără portofoliu. Or, ministru fără portofoliu înseamnă o persoană care face parte dintr-un guvern fără a fi deținătorul unui minister, ceea ce indică confuzia autoarei atunci când iese din lumea mirifică a scrisului literar. De altfel, în altă carte, Tatiana Niculescua afirmat în mai multe rânduri că Dobrogea s-a unit cu România în urma primului război mondial, ceea ce face ca aceste erori să devină benigne.

Tatiana Niculescu scrie în continuare într-un stil dulceag, facil, dar fără o minimă înțelegere și redare corectă a fundalului istoric în care evoluează personajele sale, aparent într-un format agreabil, dar care pare mai degrabă să aibă rațiuni comerciale decât scopuri livrești, așa cum ar fi firesc pentru un cercetător serios preocupat de tema pe care o studiază. Este drept că acest gen de reproș i s-a făcut și lui Lucian Boia în legătură cu unele dintre eseurile sale, dar cel puțin cărțile sale aveau miez și lansau ipoteze fecunde sau teme fertile de discuție. În schimb, cartea Tatianei Niculescu nu se pretează la o analiză profundă din cauza simplității sale și reprezintă un fapt banal împachetat într-un ambalaj strălucitor.

Așa cum am mai arătat, Nicolae Iorga, din dorința nestăvilită de a ocupa întregul spațiul cultural românesc, deși în mod evident nu deținea premisele necesare, a scris inclusiv câteva piese de teatru, mediocre și care nu ar mai putea fi puse în scenă niciodată. După ce s-a jucat una dintre ele, „Mihai Viteazul”, Cincinat Pavelescu a remarcat sarcastic în stilul său cunoscut: „La Turda te ucise Basta/ O, prea slăvitule erou!/ Dar, mort te-a urmărit năpasta/ Căci Iorga te-a răpus din nou”. Îmi pare că Tatiana Niculescu își alege diverse personaje și le scrie biografiile doar pentru a îi înmormânta din nou, de data aceasta din punct de vedere intelectual.

Singur. Viața lui Mihail Sebastian de Tatiana Niculescu