Ceea ce s-a declanșat la 24 februarie a întrerupt, brutal, cum altfel, gândirea… normală asupra spiritului, reflectat în mii și mii de cărți. Când mor copiii și ceilalți… inocenți, orice altă activitate, în afara apărării lor, este poate penibilă, jalnică, patetică, ridicolă… Greu să te poată convinge ceva că show-ul, atât cât este, poate continua…

Desigur, Luciditatea îți poate reaminti că, de fapt, Războiul este dintotdeauna… Potopul mediatic, bine dirijat, amintind și de Revoluția din 1989 (sau ce-o fi fost, în complexitatea fenomenului), te năucește, Adevărul, că Răul are întotdeauna nume, urlă…

și tu, personaj cronicar, reîncepi o carte care te îndeamnă la rugăciune, păstrarea liniștii, meditație, reflecție, pândă… într-o atmosferă siberiană, pardon, tibetană, mai tot timpul fiind menționate temperaturi sub 20 de grade Celsius!

Reîncepi deoarece ai mai început-o înainte de 24 februarie, cu câteva luni, gândind să scrii al treilea episod dedicat „pelerinilor” care au plecat prin Nepal și Tibet pentru o întâlnire cu… zeii. După primele două, publicate tot pe Bookhub.ro, cronici la „Leopardul de zăpadă” de Pieter Matthiessen și „Fără să ajungi vreodată în vîrf” de Paolo Cognetti (despre „Pelerinul vrăjit”, unde este altă metafizică a frumuseții, cabaline și feminine, a scris Mihaela Nicolae; despre „Pelerinul rus” poate… se va (re)scrie după răzbel!)…

După ce termini lectura, afli că s-a realizat, între timp, și… filmul (filmările fiind făcute în timpul luării notițelor pentru carte), pelicula „La panthère des neiges” (în engleză preferându-se titlul „The Velvet Queen”), semnată Marie Amiguet și Vincent Munier, luând premiul César 2022 pentru cel mai bun documentar… Atenția, coloana sonoră este semnată Warren Ellis și Nick Cave!

Tot după, afli că Sylvain Tesson ar fi putut fi colegul meu de maternitate, fiind născut în aceeași zi și în același an cu mine!

Lecturând și scriind despre carte, te decuplezi, mintea nu poate fi racordată continuu la teroare și oroare, la revoltă… Cert este că atât timp cât vom avea arsenale nucleare, ideologii, mari puteri, festivism, militarism, naționalisme, industrii ale armamentului, falși oameni religioși, crime împotriva umanității vor exista! Și crime împotriva Naturii, Lumii, celorlalte viețuitoare!

Acesta ar fi unul dintre mesajele cărții: cât timp mintea omului va fi bolnavă, va exista durere, suferință!

„Dacă Dumnezeu există, numele lui e Suferință!

Mai recent, a apărut și omul, ciupercă cu focar multiplu! Cortexul i-a oferit o înclinație inedită: să-și perfecționeze la maximum capacitatea de a distruge tot ce nu era el însuși, căinindu-se totodată că era capabil să facă așa ceva. Durerii i s-a adăugat luciditatea. Oroarea a devenit perfectă.” (pp.54-55)

Ca să fie clar: ceea ce se întâmplă în carte, un fel de jurnal de… pândă prin Tibet, de-a lungul unuia dintre afluenții Mekongului, nu are nicio legătură cu războiul european (de fapt mondial, deoarece existând satul global, orice dispută pe „uliță” devine astăzi automat al întregii obști!)…

Câteva paragrafe moralizatoare mai s-ar găsi, rupte din context ar părea un pic stridente, dar magia cărții (Premiul Renaudot 2019!) nu stă în aceste aspecte care, de fapt, s-ar găsi, tratate mai mult sau mai puțin estetico-beletristic, în aproape orice carte care este atentă la nebuniile speciei noastre!

Războiul și presimțirea lui sunt în toate!

Dar trebuie să existe o formă de luptă împotriva primitivismului, barbariei negative, malefice, chiar dacă se spune că în timpul conflictelor muzele trebuie să tacă! Poate este cazul să fie o revoluție a muzelor împotriva artelor polemice, deși, desigur, aici este doar… o formă de poezie (creație omenească în general) angajat pacifistă! Și ecologic!

*

Conformist vorbind, am avea trei personaje… principale: naratorul, „Zeul” Leopard și, foarte „realizat” din multe puncte de vedere (tehnic literare), Vincent Munier, artistul fotograf care, de fapt, și-a transformat și viața într-o artă combinând fotografiatul cu… pânda:

„era o artă fragilă și rafinată, care consta în a te camufla în natură în așteptarea unui animal a cărui venire nu era garantată de nimic. Era foarte posibil să te întorci cu buza umflată. Această acceptare a incertitudinii mi s-a părut foarte nobilă – și chiar, din această pricină, antimodernă.

Oare eu, pasionat să bat drumurile și să umblu creanga, aș fi răbdat să petrec ore în șir nemișcat, fără să scot un cuvânt?” (p.11)

Bref, Vincent, iubita acestuia, Marie Amiguet, Tesson („bursuc” în franceza veche), Léo, un tânăr pasionat de filosofie, care își întrerupe studiile de specialitate pentru a deveni aghiotantul lui Munier, „banda celor patru” care provoacă, cine știe, un fel de început de revoluție de tipul celei mai sus amintite (în original trimiterea este către facțiunea comunistă chineză care a inițiat și condus revoluția culturală din China, facțiune demisă după moartea lui Mao Zedung, p.22), debarcând, vorba vine, în China, în provincia Qinghai, pentru a ajunge în sălbăticie, pentru „a întâlni” Leopardul, Pantera sacră: „dacă voiam să avem o șansă să-l zărim, trebuia căutat în plină iarnă, la o altitudine de patru sau cinci mii de metri.” (p.19)

Vom fi martori ca lectori la o căutare a întruchipării Frumuseții… autentice, Spiritualității înțelese cât mai… bine, clar:

„Leoparzii zăpezilor erau braconați pretutindeni, un motiv în plus să întreprind călătoria. Ne-am fi dus la căpătâiul unei ființe rănite.

Munier îmi arătase fotografiile precedentelor lui sejururi. Animalul îmbina puterea cu grația. Reflexiile îi electrizau pelajul, labele i se lățeau ca niște farfurioare, coada supradimensionată îi slujea de balansier. Era adaptat să populeze locuri cu condiții de nesuportat și să se cațere pe stânci abrupte. Era spiritul muntelui coborât în vizită pe Pământ, un vechi locatar pe care furia omului îl împinsese la periferii.

Asociam cu acest animal o femeie care n-avea să mai vină cu mine nicăieri. Era o fiică a pădurirlor, regină a izvoarelor, prietenă a animalelor. O iubisem și o pierdusem. Printr-o viziune a unei minți infantile și inutile, îi asociam amintirea cu un animal inabordabil. Sindrom banal: când îți lipsește o ființă, lumea capătă forma ei.” (p.20)

Iată câteva citate-premise care sugerează că nu va fi un simplu jurnal de… călătorie, de drumeție, de pândă. Inevitabil, un francez va căuta timpul… pierdut, în fel și chip!

Printre rânduri, vezi și chipurile Chinei, mai exact a Tibetului chinezesc („Pe panouri era expus portretul președintelui chinez Xi Jinping: «Dragi prieteni, vă aduc progresul, gura!», sugerau sloganele. Jack London rezumase perfect lucrurile în 1902:«Oricine hrănește un om e stăpânul lui».

Am trecut prin câteva sate de coloniști, unde cuburi de ciment adăposteau chinezi îmbrăcați în kaki și tibetani ale căror salopete confirmau că modernitatea constă în degradarea trecutului.

Între timp, zeii se retrăgeau și animalele odată cu ei.” (p.25)), cu toată Poezia ritualurilor religioase, cu celebra mantra budistă scrijelită, desenată, pictată peste tot („Te salut, o, giuvaier în floarea de lotus!” – la Matthiessen aveam „Oum-Ma-ni-Pei-mi-Hung, ce se poate traduce „Oum! Nestemata din Inima Lotusului! Oum!”), credincioșii mergând în cerc, „așteptând să treacă această viață”, provocându-l pe personajul discret, totuși,  Léo, să-i dea replica lui Sylvain:

„-Soarele și moartea, putreziciunea și viața, sângele în zăpadă: lumea e o moară.”, când Sylvain observa, referitor la tibetanii care pășeau în cerc în jurul unor movile: „Amețeala asta, ocolurile astea te duc cu gândul la niște vulturi rotindu-se deasupra unui cadavru…”

Tesson nu este chiar un mistic religios… simplu (în pofida amintirilor din copilăria marcată de școala religioasă la care a fost: „între naos și munte există totuși o diferență. În genunchi, sperăm fără dovadă. Rugăciunea se înalță spre Dumnezeu. Ne va răspunde? Există măcar? La pândă, știi ce aștepți. Animalele sălbatice sunt divinități care au apărut deja. Nimeni nu le contestă existența. Dacă se va întâmpla ceva, aceasta ne va fi recompensa. Dacă nu se întâmplă nimic, facem cale întoarsă, hotărâți să reluăm pânda a doua zi. Atunci, dacă animalul se va arăta, va fi sărbătoare. Și-l vom întâmpina pe acest camarad a cărui prezență este sigură, dar vizita incertă. Pânda e o credință modestă.”, pp.32-33), el are mistica Naturii (în genere), când mai aduce aminte de zei, scrie că sunt „numele politicos al hazardului” (p.30), meditația asupra „formelor elementare ale vieții religioase” fiind provocată deseori de atmosfera rarefiată („Lumea era o eternitate înghețată”), Munier văzând în taurul de iac, – venera aceste animale, iacii („drung”) sălbatici (cei domesticiți sunt „datong”) – „sufletul lumii, simbolul fecundității. I-am povestit că, în Antichitate, grecii tăiau gâtul taurilor ca să ofere sângele spiritelor subterane, fumul zeilor și cele mai bune bucăți prinșilor. Taurii erau mijlocitorii, iar sacrificiul invoca zeii. Dar ceea ce îl interesa pe Munier era Epoca de Aur, cea de dinaintea ivirii preoților.” (p.30)

De la „drung” firul roșu al gândirii duce către o alegorie a modernității:

„violența, forța, misterul și gloria se retrăgeau din această lume. Omul din orașele Occidentului tehnologic se domesticise și el. Puteam să-l descriu, eram reprezentantul lui perfect. La căldurică în apartamentul meu, supus propriilor ambiții electromenajere și ocupat cu încărcarea telefonului, a tabletei etc., renunțasem la frenezia vieții.” (p.31)

În capitolul „Frumusețea” (precedat de una dintre cele mai frumoase conversații între două ființe vii: Munier cu un lup, „ființe care nu vor fraterniza cu siguranță vreodată”), portretul lui (artistului) Munier se schițează, fiind un fel de „mic prinț” real, care nu făcea două parale pentru cei obsedați de calculatoare, calcule, statistici, care pun realul în ecuație, adunând cifre (rezultă o criticare a științelor: „Știința își limita limitele în spatele acumulării unor numere. Acțiunea de a transpune lumea în numere pretindea că ajută știința să prospere. O afirmație prezumțioasă.”, p.39): „Munier contempla natura ca un artist. (…) Aducea omagii splendorii și numai ei. Elogia grația lupului, eleganța cocorului, perfecțiunea ursului. Fotografiile lui țineau de domeniul artei, nu de matematică.”, el era convins că un iac este un aristocrat. Când ai de-a face cu un Munier, arta devine altceva decât bănuiai:

„Munier îmi compensa miopia. Ochii lui descopereau totul, eu nu presimțeam nimic. (…) La ce bun să glosezi despre antilope? Ele mai întâi se iviseră, trepidând în depărtare, apoi s-au apropiat, și-au definit conturul și, brusc, au devenit prezențe fragile, care ar dispărea cea mai neînsemnată alertă. Noi le văzuserăm. Asta era artă.

Tot însoțindu-l pe Munier din Vosgi în Champsaur, Marie și Leo făcuseră progrese în identificarea a tot ce e indistinct. (…) Să vezi invizibilul: un principiu al taoismului chinezesc și dorința oricărui artist.” (p.45)

Frăția celor patru demonstrează și că vânătoarea trebuie privită corect: „era mare păcat să etichetezi cu numele de vânător un om care spintecă mamutul lovind cu țepușa sau un domn cu bărbie dublă care, între un coniac și o înghițitură de brânză Chaource, ochește cu o salvă de alice un fazan durduliu. Folosirea unor cuvinte similare pentru a-i caracteriza pe cei care ni se opun nu rezolvă în niciun fel suferința lumii.”

Într-una dintre concluzii, apropo de critica lumii moderne (adică contemporane), oamenii aproape nu există, deși sunt… opt miliarde:

„…Cartea tibetană a morților spune același lucru ca Heraclit și alți filosofi ai schimbării. Totul trece, totul curge, totul se scurge, măgarii gonesc în galop, lupii îi aleargă din urmă, vulturii planează: ordine, echilibru, soare. O liniște nimicitoare. O lumină fără filtru, oameni puțini. Un vis.

Iar noi stăteam acolo, în acea grădină a vieții, orbitoare și morbidă. Munier ne prevenise: era paradisul la -30 grade. Viața înseamnă naștere, alergătură, moarte, putrezire, revenire în joc sub o altă formă. Înțelegeam dorința mongolilor de a-și lăsa morții să se descompună în stepă. Dacă aceasta ar fi fost dorința mamei, mi-ar fi plăcut să-i fi depus trupul neînsuflețit într-un defileu din Munții Kunlun. Vulturii ar fi sfâșiat-o înainte ca, la rândul lor, să fie devorați de alte maxilare și să migreze prin diverse corpuri – de șobolan, zăgan sau șarpe -, oferindu-i astfel unui fiu rămas orfan prilejul să-și imagineze mama în orice fâlfâit de aripi, în unduirea unei carapace ori în foșnetul blănilor de oaie.” (p.44) Este drept că ceva mai târziu se va mai răzgândi, sic!

În ultimă instanță, este o carte-ființă care predică despre legături mai presus de primejdii, temeri, pace sau război: este vorba despre iubire, sălbăticie, prezențe, atenție, răbdare, ascundere! „Artiștii știu: sălbăticia te privește fără să o percepi. Și dispare atunci când privirea a surprins-o.” (p.47)

Poate există sugestia: zeii sunt niște sălbatici care știu ce este frumusețea, splendoarea (nu întâmplător Munier și Marie sunt atât de frumoși în iubirea lor mai mult sugerată, iubirea lor ascunsă ca și pantera!), poate deasupra acestora fiind „viața, moartea, forța, fuga. Frumusețea? Nu-și mai avea locul.

-Visul meu în viață ar fi fost să fiu cu totul invizibil, zice Munier cu tristețea.” (p.49)

Dacă Leopardul va fi zărit sau nu (Matthiessen nu apucă să-l vadă cu ochii, dar l-a văzut altfel!), nici nu mai contează (aproape)!

Rămâne poate importanța Ororii? Cea din „Inima întunericului”? Tesson se întreabă: „De ce văd eu întotdeauna în orice peisaj culisele ororii? (…) De ce nu puteam să mă bucur de un peisaj fără să-mi imaginez crima?”

Poate pentru că Polemos este și el în toate?

Leopardul zăpezilor de Sylvain Tesson

Editura: Polirom

Colecția: Hexagon

Traducerea: Nicolae Constantinescu

Anul apariției: 2020

Nr. de pagini: 184

ISBN: 978-973-46-8101-3

Cartea poate fi cumpărată de aici sau de aici.

 

Share.

About Author

Recent, cineva spunea despre mine că scriu despre cărţi „pătrunzător şi ludic”, ceea ce poate da naştere la o hermeneutică neortodoxă, aparent neserioasă. Născut la Galaţi, în 1972, am căpătat mai întâi viciul lecturii (pe la 6-7 ani), apoi viciul scrierii (tot pe la 7 ani, dar, din fericire nu a mai rămas nimic de atunci), apoi viciul „scrierii despre cărţi” (prima tentativă în clasa a şaptea sau a opta, despre „La început a fost Sumerul…”, reluând în timpul facultăţii), despre celelalte vicii nefiind locul aici. Din anul 1998 public literatură şi cronică literară în diverse reviste de cultură, din anul 2010 sunt membru al U.S.R. La categoria poezie, iar nu critică literară… Aşadar, scriu despre cărţi din dragoste, sunt un carteador! Asta nu înseamnă că nu am urcat şi pe eşafodul de cărţi…

Comments are closed.

%d blogeri au apreciat: