Puterea de a fi profesor. De română

Acestea nu sunt, categoric, nu sunt 21 de texte despre ce înseamnă să predai, astăzi, limba şi literatura română, ci conţinutul unui film, cu mai multe microfilme, în stop-cadru: iluziile Tristei Figuri, planuri de lecţii, deontologia şi rezistenţa ei în faţa unui cuvânt simplu, Mucles!, tezele-oglinzi, tezele la domiciliu, datul jos de pe tocuri, prof în şcoala de sat sau la şcoala de ucenici, bacaloriatul şi secvenţele sale, cu tot cu triumful talentului, profesorul James Bond, căutând un Roşu-mic, cu sau, mai curând, fără Mini Cooper, şi acei My two cents despre educaţie. Sunt texte despre esenţa învăţăturii şi subtilitatea relaţiei maestru-discipol, într-o societate cu tendinţe distopice, în care meritocraţia este o insulă de utopie. Pentru scris, nu mai ai suficient timp, ai devenit profesor, eşti omul de la catedră. Totuşi, ai vreme, din când în când, să colecţionezi zaruri şi semne de carte ori să asculţi viniluri cu muzică clasică sau jazz. Asta ar fi, în cuvinte-cheie, pe o temă cu variaţiuni, textul vieţii şi condiţia profesorului, care ţine, cu luciditate, Jurnalul unui an şcolar prost: Prof de română, o altfel de antologie de texte, coordonator un cristian, Casa de pariuri literare, 2018.

Inevitabil, citind ce au scris colegii mei, m-am gândit la multe alte cărţi despre filosofia pedagogiei. În alt registru, făcea acest exerciţiu de reflecţie, de exemplu, George Steiner, în studiul său minunat, Maeştri şi dicipoli (Editura Humanitas, 2011), arătând că, poate, prinşi de tribulaţiile cotidiene, uităm să reflectăm asupra condiţiei noastre – profesor, magistru, dascăl, maestru, îndrumător, ghid, instructor, animator, trainer etc., adică un om de la care înveţi:

„Meseria de profesor – până şi acest termen este întrucâtva opac – acoperă toate nuanţele imaginabile: de la a duce o viaţă de rutină, lipsită de farmec, până la a fi posedat de exaltarea vocaţiei. Cuprinde numeroase tipologii, de la cea a pedagogului care distruge suflete la cea a Maestrului charismatic. Prinşi în nenumărate forme de predare – elementară, tehnică, ştiinţifică, umanistă, morală şi filozofică –, ne dăm foarte rar un pas înapoi ca să medităm la minunile transmiterii de cunoştinţe, la sursele falsităţii, la ceea ce aş numi, în lipsa unei definiţii mai precise şi mai concrete, misterul predării. Ce-i împuterniceşte pe un bărbat sau pe o femeie să predea unei alte fiinţe omeneşti, care este izvorul autorităţii?”

Cred că Prof de română… este un proiect inedit, tocmai fiindcă realizează un necesar exerciţiu de gândire critică, găsind răspunsuri la întrebări frecvente şi formulând altele. Să ştii să concepi o întrebare este, cum bine ştim, esenţa acestei profesii, – ai nevoie de discernământ, claritate, viziune, de întrebări esenţiale, deschise, ca în maieutica socratică. Prin urmare: cine sunt aceşti profesori de română? De ce n-au plecat din sistem? Ce îi motivează? Care este viziunea lor despre o profesie în care eşti, concomitent, antrenor de minţi şi actor, pion şi rege, pe o tablă de şah (uneori, asimetrică), inspector şi inspectat, autoritate absolută (un fel guru, zeu sau faraon, director şi diriginte) şi coechipier al tinerilor pe care se presupune că îi formezi, îi educi, îi instruieşti, răspunzând unor aşteptări pe care societatea le are de la tine. Pe lângă acest prim volum, sunt în pregătire alte trei, care vor apărea curând. Vă propun să parcurgem câteva fragmente, câte unul din fiecare autor, ca să înţelegem, dacă e posibil, care este misterul predării (George Steiner) şi să urmărim diversele aspecte pe care le incumbă „fişa postului”.

***

„Bucuria, uimirea, curiozitatea şi interogaţia în faţa textului sunt contagioase. Elevul ne simte, are antenele lui prin care percepe atât autenticitatea, cât şi impostura. La modul ideal, literatura ar trebui să fie predată de cei care iubesc literatura.” Ana Boariu, Microfilme

***

„De ceva timp am început să simt că şcoala mă înghite – şi nu, nu e vorba aici despre elevi, ei sunt vii şi inteligenţi. După ce atâta vreme m-a modelat, m-a făcut să scap de timiditate, acum încep să dau înapoi, să caut şi alte spaţii de dezvoltare, de creştere interioară.” Dorica Boltaşu Nicolae, Cum am devenit profesoară

***

„Elevii se opriră din râs şi aşteptau, contrariaţi parcă, iar el îşi trecu din nou palma dreaptă peste creştet, până pe ceafă, simţi pielea uleioasă, blestemând în gând anii de facultate în care rămăsese pleşuv, apoi luă de pe marginea tablei o bucată de cretă şi scrise mare, cu litere de-o şchioapă, titlul lecţiei: De-aş avea… de Mihai Eminescu.” Horia Corcheş, Mini Cooper

***

„Păcatul suprem în ochii acestui sistem este spontaneitatea, refuzul plierii pe lecţia-model pregătită de acasă. (…) nu e treaba mea să-i pregătesc pe copii pentru filologie, nici să-i fac să citească. Treaba mea este să-i pregătesc pentru bac şi să-mi văd de programă. Cu acest verdict absurd s-a încheiat etapa idealistă a carierei mele de profesor. Adela Dinu, Prof de română?

***

„Dacă educatorul e înzestrat cu har, e preafericit. Cel cu har ştie mai tot timpul ce să facă, de parcă cohorte de îngeri i-ar sufla în ureche tot ce are de făcut în fiecare moment. Are o pereche de aripi ascunse sub haine, vorba dulce şi sufletul mare, iar asta îi dă confirmarea în tot ceea ce face.

Dar dacă nu e har? Ei, aici e problema de-abia,

dacă nu e har,

şi te-ai apucat să faci educaţie,

atunci

trebuie să înveţi să fii profesor.

Şi asta nu e deloc uşor.

Despre asta e vorba, doamnelor şi domnilor.”

Ohara Donovetskzy, My two cents despre educaţie

***

„Se pare că vom afla în curând că eseul se intitulează de fapt doamna H. Asta-i bună, ajung subiect de teză şi nu ştiu dacă e de râs sau e de plâns. Şi continui să citesc despre părul meu albastru din prima zi de şcoală, cu patru ani în urmă (un accident estetic de care îmi vine să râd şi acum), despre stilul de predare foarte inovator al profei de română, despre regrete (…). Şi mă văd într-o oglindă nouă, aşa cum nu m-am mai văzut niciodată… Şi citesc, şi citesc şi râd şi plâng şi mă bucur şi mă întristez şi reflexia mea în oglindă e din ce în ce mai surprinzătoare”. Monica Halaszi, Despre ziua în care am aflat că tezele pot fi oglinzi

***

„Eu am visat să fiu… pompier! N-a fost să fie! Când am devenit profesor, habar n-aveam ce şi cum. Nu m-a învăţat nimeni. Şi nici nu cred că te-ar putea învăţa cineva să fii profesor. S-a nimerit să mă descurc. Singur, de capul meu. Cu muncă (destulă), cu (ceva) şansă, cu (foarte multă) plăcere… Uneori, am şi confirmări că m-am descurcat acceptabil şi atunci mă bucur, alteori (cel mai adesea) nu, şi nu-s chiar vesel, dar nici trist. În fond, de ce ar trebui să aştepţi calificative? Mi-e de-ajuns să mă oprească câteodată pe stradă foşti elevi ori să-mi trimită câte un mesaj şi să-mi povestească despre ei; cum nu-i obligă nimeni, înseamnă că o fac din plăcere.” Florin Ioniţă, Despre condiţia profesorului: un punct de vedere; Temă şi variaţiuni

***

„Profesorul de română este mai fericit decât colegii lui de la alte discipline şcolare, pentru că dincolo de manuale, inspectori, titularizări, examene, sarcini birocratice şi renumeraţie mică, are la îndemână miracolul literaturii: de la clasici la contemporani, din România până-n America Latină, cu care-şi poate ferici elevii, iar împreună cu o armată de tineri cărturari poţi da şah-mat şi celui mai ţeapăn rege.” Mariana Jitari, Profesor

***

„Doamna, dacă nu ţipaţi la noi, n-o să facem linişte! Am auzit replica asta de zeci de ori până m-am prins că nu cu mine se războiau elevii şi nu de orele mele erau plictisiţi, oricâtă energie puneam la rândul meu în joc. Agresivitatea era pentru cei mai mulţi dintre ei singurul mod de comunicare deprins, pentru că în lumea lor se discută, se iubeşte, se joacă cel mai des cu urlete şi cu bătaie, prin urmare, abordarea mea era curată năstruşnicie şi, clar, nu eram om serios!” Ivona Munteanu, Cum m-am dat jos de pe tocuri

***

„Am fost dintotdeauna fascinată de forţa de iradiere a cuvintelor, de felul subtil în care ele pot modela vieţile indivizilor, poate şi sufletele lor, rămânând, în acelaşi timp, doar atât: cuvinte. Parole, parole, parole.” Adriana Postelnicu, Textul vieţii (Sau cum am „croşetat” primele două poezii din viaţa mea)

***

„Îţi place? Îmi place. Atunci îţi las cheile şi toporul. Să dormi cu el lângă pat că pe mine m-or călcat de trei ori hoţii în ultimii doi ani. (…). Mi-am dat seama că e mai bine cu naveta. Mai bine înseamnă însă, în cazul ăsta, altfel de experienţe. Prin sat trece trenul. Cam două pe zi şi alea vechi şi vai de ele. Vara se întâmplă să mai ia foc câte un vagon supraîncălzit, după cum iarna poţi să stai şi 8 ore înzăpezit în mijlocul câmpului.” Ana Puşcaşu, Prof la sat

***

„Dacă, însă, profesorul are libertate faţă de programă (nu pe hârtie/portofolii etc.), dacă are viziunea, stăpânirea literaturii şi carnea ei, adică vocaţie, nu o simplă slujbă, poate să facă şi minuni.” Viorica Răduţă, Câte ceva despre „Trista figură”

***

„Doamna profesoară Săpoiu, eu vă ştiu, pentru că socrul dumneavoastră l-a operat pe soţul meu de apendicită. Sunteţi nora, nu? Că numărul de telefon e pe numele domnului doctor. (Am amuţit şi i-aş închide, dar sunt atât de curioasăăă…). Ştiţi, doamna profesoară, avem şi noi băiatul luni la examen… Îmi recapăt vocea: nu sunt luni la niciun examen! Camelia Săpoiu, Bacalaureat în secvenţe

***

„Hai, mă, c-a venit tovarăşu’ să te ia! ˂A te lua˃ înseamnă, evident, a te duce la şcoală. În secunda următoare mă poziţionez în pragul uşii. Acopăr cu braţele deschise tot spaţiul. Intuiesc că, de vreme ce evadarea prin balcon i-a fost tăiată, fugarul va forţa ieşirea pe uşă. Hai, mă, să mergi şi tu la şcoală, că mama nu te mai ţine acasă!, zice M. cu un ton care nu i se potriveşte, străin. Da’ tu de ce nu te duci la şcoală?, îi replică fugarul. Fratele cel mare îl loveşte din nou, violent. Nu se aştepta să fie trădat chiar în faţa mea. Adrian Săvoiu, Roşu-mic; Serenadă sub fereastră

***

„…lectura e sfântă, e singura care vă scoate din impas la examen şi printre toate acestea am auzit distinct, clar, cu seriozitate şi lehamite, acel Mucles!. Repetat imediat, pe o tonalitate mai joasă: Hai, mucles!. Câteva secunde am tăcut, am fost incapabilă să reacţionez. Ca în filme, sună clopoţelul, cei câţiva din prima bancă se ridică, în timp ce tu pleci, cel cu mucles a ieşit deja.” Georgiana Sârbu, Mucles

***

„Mă întreb, în fiecare toamnă, dacă-mi mai place să mă întorc la şcoală. Mă întreb dacă nu cumva puteam să fiu şi să fac şi altceva. Să am bani, case, vizibilitate, poate glorie. Să mă ştie toată lumea. Să ajung, poate, să trăiesc din scris. Nu m-am oprit niciodată din citit şi din scris (…). Îmi duc elevii în mine, cu mine şi după ce ies din sala de curs. De cele mai multe ori, ei sunt primii cititori ai textelor mele. Propriile lor texte, citite ulterior în cenacluri, trec mai întâi pe la mine. Viorica Stăvaru, Omul de la catedră

***

„Aceeaşi obsesie a formalizării sau a tehnicizării în exces a discursului despre literatură a creat o tradiţie (deja) a receptării textului literar, catastrofală pentru datoria şcolii de a promova lectura şi de a forma cititori. Se ia un text de la câteva rânduri până la câteva pagini şi se introduce cu forţa în tipar: titlul, teme şi motive, secvenţe, structură, compoziţie etc. Tiparul nu e rău în sine, dacă rămâne un instrument folosit inteligent, dacă nu uităm că un text literar nu se rezolvă ca o problemă de calcul al ariei paralelipipedului. De cele mai multe ori, din nefericire, acest tipar ajunge un cadru pentru şabloane uşor de memorat şi de reprodus la nevoie. Dumitriţa Stoica, Orele de română

***

„Ştii, toată viaţa te temi de asistenta care-ţi făcea injecţii în preşcolaritate, de profa de germană (cu care dai teze nopţi la rând, teze complicate, din prepoziţii şi cazuri), de cel puţin un prof din facultate (responsabilul cu bullyingul academic care te face om), după care s-ar zice că ai scăpat. Sau nu, la 26-27 de ani te faci profesoară (una care, îţi promiţi, nu va intra în recuzita niciunui coşmar) şi ai primul tău director.” Olga Ştefan, Jurnalul unui an şcolar prost

Cele 21 de texte arată, în esenţă, ce înseamnă să fii profesor de română. Totuşi, îmi dau seama că autorii vorbesc, printre altele, şi despre meseriile pe care le ratăm – intuieşti, în scrisul fiecăruia, o proiecţie care nu s-a concretizat, dar care iese la iveală, uneori, chiar în timpul orelor de română, când devii orice altceva, nu mai eşti numai profesor, eşti detectiv, actor, scriitor (asemenea celor despre care le vorbeşti elevilor), psiholog, asistent social, supravieţuitor etc. În cartea aceasta este vorba, cred, mai ales despre ceea ce suntem ca oameni, înainte de a fi profesori, într-o societate care nu-şi pregăteşte dascălii, nu-i formează, nu-i instruieşte, ci îi trimite, pur şi simplu, în prima linie, aflată în perpetuă criză, ca să se ofere cu totul, fără să aştepte nimic în schimb. Asta nu înseamnă că profesorii nu au putere, au, o spune clar şi George Steiner, profesorii chiar au, uneori, vocaţia puterii, pe care o exercită în conformitate cu structura lor interioară:

„Predarea poate fi considerată o exercitare, făţişă sau ascunsă, a relaţiilor de putere. Maestrul posedă forţă psihologică, socială şi fizică. El poate să răsplătească şi să pedepsească, să excludă şi să promoveze. Autoritatea sa e instituţională sau charismatică, ori de ambele feluri. Ea este întărită prin promisiuni sau ameninţări. Cunoştinţele – ele însele praxis, aşa cum sunt definite şi transmise de un sistem pedagogic – sunt forme de putere.” (Maeştri şi discipoli, George Steiner)

Prof de română, o altfel de antologie de texte (coordonator un cristian)