Când vanitatea naște monștri…

Alina Pavelescu este, de profesie, istoric și arhivist. Absolventă a Facultății de Istorie a Universității din București, ea obține ulterior, în Franța, un doctorat în științe politice. Pasiunea pentru literatură o determină să scrie și să publice în mai multe reviste, inițial proză scurtă, exercițiul epic absolut necesar experienței romanești ulterioare. Debutul editorial se produce în 2016, cu romanul Moștenirea babei Stoltz, primit favorabil de critica literară.

Dubla pasiune, pentru istorie și pentru ficțiune, devine, în timp, amprenta stilistică a scriitoarei Alina Pavelescu. Interesul de investigator, capacitatea de analiză și de comparație, racordarea în manieră realist-satirică la epoca de tristă amintire și la cea contemporană, detectarea elementelor care declanșează o criză, determinând multiple complicații epice, acestea sunt dimensiunile esențiale ale prozei scrise de tânăra și talentata autoare.

Cel de-al doilea roman al său, respectiv Sindromul Stavroghin (2019), are ca punct de plecare, potrivit mărturisirilor scriitoarei, „o discuție pasionantă cu un cunoscut istoric al comunismului despre un fel de maladie misterioasă, pe care, iată, o definesc abia acum, în titlul unui roman…”. Concret, discuția respectivă avea ca temă lupta interioară a celui devorat de vină, de conștiința producerii răului. Dornic de mântuire, dar incapabil să și-o asume, Stavroghin – personajul dostoievskian din Demonii, se lasă măcinat de propria neputință, asaltat în permanență de propriii demoni lăuntrici. Dorința de mântuire se dovedește, finalmente, insuficientă în raport cu posibilitățile personajului de a-și asuma drumul spre iertare și spre mântuire. Așa cum spune și Alina Pavelescu, pe coperta a treia a romanului său,

„Dacă ai practicat răul până la un punct, întoarcerea la bine nu poate fi altceva decât parcurgerea în sens invers a aceluiași drum demonic. Nu te poți mântui pe căi lăturalnice”.

Să scrii un roman în centrul căruia să se afle un element, fie el și insignifiant al aparatului de represiune din universul închisorilor comuniste nu este, cu siguranță, un subiect prea comod. În toți acești ani de tranziție s-au scris cărți și s-au turnat filme despre ororile a căror dimensiune reală unii dintre noi nici măcar nu am bănuit-o. Mărturiile supraviețuitorilor și ale urmașilor acestora, procesele intentate, chipurile torționarilor, toate păreau, la un moment dat, de nesuportat fizic și psihic.

Alina Pavelescu nu scrie o carte despre ororile propriu-zise, deși lumea concentraționară este prezentată în câteva dintre scenele-cheie ale romanului său. Așa cum sugerează și titlul, prozatoarea se focalizează pe mecanismul care declanșează criza protagonistului, scriitorul Septimiu Făcăleanu, fost milițian în orașul S. De fapt, personajul ajunge scriitor din pură vanitate, demonul care-l ia în posesie cu insațiabilă voluptate:

„La drept vorbind, totul începuse în urmă cu vreo zece ani, când demonul vanității îl împunsese să dea ghes marii ambiții a vieții sale: aceea de a deveni scriitor, poate chiar primul milițian scriitor din istoria României…” (pag. 9).

Filmul în care presupusa lui operă de artă va zgudui publicul, imagini de la o posibilă fastuoasă lansare, dar mai ales ocheadele speriate ale foștilor lui șefi din Miliție, toate acestea par să-i confere măruntului personaj o neașteptată aură. Alinei Pavelescu îi reușește, încă de la început, portretul acestui omuleț naiv, desprins de realitate, locuit de obsesia gloriei literare și de cea a mântuirii printr-o căință tardivă, concretizată într-o carte care avea „să-i trezească pe contemporani din somnul profund al națiunii năclăite de sictir”. Pentru a înțelege avatarurile protagonistului, scriitoarea alternează, contrapunctic, planul prezentului cu un plan secund, în care sunt prezentate momente-cheie din copilăria și din tinerețea viitorului milițian-scriitor. Două dintre acestea mise par emblematice pentru evoluția sa: scena romantică a plimbării prin parc, la braț cu o fată frumoasă, sfârșită brutal printr-un viol în grup, scenă care evidențiază lașitatea lui Septimiu Făcăleanu; o alta, mai îndepărtată în timp, când personajul era un copil de 13 ani, crescut de o mamă evlavioasă, scenă în care băiatul își pierde credința în existența îngerilor protectori. Aflat cu oile la păscut, se aventurează pe cel mai înalt vârf dintre dealuri și cade într-o râpă. Este salvat în cele din urmă de către săteni, dar nu fracturile îl dor, ci faptul că „din propria-i frică, demonii râpei prind glas și îl împresoară cu murmure” (pag. 121). Deși privește disperat spre cer, copilul simte că acolo nu locuiește nimeni: „Copilul cheamă îngerii, dar îngerii nu vin”. Aici e ceea ce se cheamă „rădăcina răului”, punctul din care, ulterior, adultul își formează personalitatea șovăielnică și obedientă:

„Nici iarna petrecută în pat, cu maică-sa învârtindu-se în jurul lui și chipul lui taică-său apărând seara în pragul ușii nu i-a lăsat vreo amintire palpabilă. Nici suferințele trupului. Doar gustul înfrângerii și tristețea aceea încrâncenată din care avea să își zămislească mai târziu o lume nouă, o lume fără îngeri, la care sfinții din icoane priveau plictisiți, cu ochii goi” (pag.122).

O lume fără Dumnezeu este, de fapt, drumul către iad. Iadul interior. Ajuns milițian, Făcăleanu trăiește mereu în umbra șefului său, temutul și cinicul Obeadă. Împarte pumni, execută ordine, joacă pocher la comandă. O scenă semnificativă pentru relația cu Obeadă și pentru parcursul său de viață este aceea în care, fugărind împreună un rudar tânăr, evadat pentru câteva zile din închisoare, Făcăleanu este silit să-l împuște mortal din ordinul șefului, care dorea să și-l subordoneze complicitar la violențele săvârșite și să le dea tuturor o lecție dură.

În același plan, aparent secund, Alina Pavelescu reușește să contureze lumea închisorilor imediat după căderea lui Ceaușescu: agitația, haosul, revolta, răzbunările, împărțirea puterii între „viețași” și borfașii de rând, lista de revendicări etc. Chipuri de pușcăriași și argoul specific se decupează veridic pe fundalul unor încleștări de forțe teribile. Se deprinde, în acest plan, figura unuia dintre „viețași”, o matahală poreclită Bivolul, care își omorâse întreaga familie (soția, socrii, trei copii) într-o criză furibundă de gelozie; magistral descrisă e scena în care acesta, pe fondul agitației generale, iese în curtea închisorii și, cu o lamă de cuțit ruginită, se crestează metodic pe tot corpul, învârtindu-se „ca un derviș rotitor”, sub privirile îngrozite ale tuturor. Scena e pigmentată cromatic prin sângele care înroșește zăpada din jur, o imagine vizuală puternică, extraordinară.

În celălalt plan, al prezentului, evoluția acestui Stavroghin autohton, prea mic pentru planul măreț care-i încolțise în minte, acela de a zgudui lumea prin cartea sa de mărturisiri încărcate de căință, este îndelung orchestrată de presa locală, mai precis de către Miron, jurnalist la gazeta locală din S, „micul orășel uitat de lume”, unde își petrecuse aproape toată viața, ca milițian, Făcăleanu însuși. Intitulată pompos „Fereastra democrației”, gazeta de provincie evidențiază lumea jurnaliștilor postdecembriști, avizi de senzațional, capabili să calce pe cadavre în lupta pentru audiență. Miron, Eugen, Adelina, Silvia, seamănă izbitor de mult cu figurile din presa actuală. Grație lor, Făcăleanu ajunge o vedetă locală, fiindu-i alimentate în mod artificial iluziile că, o dată atinsă celebritatea, gloria literară, drumul spre mântuire e pavat doar cu flori. „Dacă tot n-am avut un Havel, măcar un Stavroghin să avem și noi, paștele mă-sii!”, perorează Eugen înainte de a o trimite pe Adelina să-i ia un interviu lui Făcăleanu și să-i scrie povestea. Dar Făcăleanu n-are amplitudinea dostoievskiană, nu are dezlănțuirea lui Stavroghin, furiile și crizele lui interioare; fostul milițian nu e decât „un moșulache care se roagă toată ziua la icoane și care se crede scriitor”, după cum observă Adelina într-o discuție cu Silvia, realizatoarea unei emisiuni televizate, intitulate „Dezvăluiri pe canapeaua roșie” (aluzie, probabil, la canapeaua din cabinetul oricărui psiholog). Îmbrăcat degală, în uniformă de plutonier-major, sentimental-plângăcios, Făcăleanu trece în fruntea campaniei de autodemascări cu o naivitate aproape înduioșătoare. Crede că aceasta este… Calea:

„Așa se declanșase olimpiada națională de pus cenușă în cap, despre care era greu să-ți dai seama dacă funcționa ca o simplă modă sau de-a dreptul ca o epidemie” (pag. 67).

Scena finală a cărții e pur kafkiană până la un anumit punct: întors acasă de la emisiunea televizată, Făcăleanu dă peste un intrus în locuință, fiul unui fost coleg, Gică, șoferul lui Obeadă, om laș, temător, care se sinucide, speriat de campania autodemascărilor. Discuția explicativă dintre cei doi demontează tot ceea ce crezuse acest Stavroghin autohton că înseamnă drumul său spre mântuire, reducându-l, de fapt, la ceea ce constatase anterior Adelina în discuția cu Silvia:

„Ție ți se pare că domnul Septimiu e un monstru? Atunci înseamnă că toți milițienii din țara asta sunt niște monștri, doar că unii se spovedesc la televizor, iar alții – nu.” (pag. 84)

Vizitatorul nocturn, decis să-și răzbune tatăl, nu împlinește doar partea sa din înțelegerea cu presa, cât actul final al unei mascarade. Mântuirea nu vine de la ceilalți, ci din interiorul tău, din asumarea luptei cu propriii demoni. Pe care milițianul, devenit scriitor, nu și i-a înfruntat niciodată cu adevărat.

Sindromul Stavroghin de Alina Pavelescu