„Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei” de Ruxandra Hurezean

În condițiile în care soarta Transilvaniei s-a tranșat ireversibil după al doilea război mondial în favoarea României, scrierea istoriei acestei fascinante regiuni ar trebui realizată cu mai multă detașare istorică și cu mai mult interes față de aportul tuturor naționalităților care au populat-o. Or, marea parte a istoriografiei noastre a preferat, cu precădere în timpul regimului comunist, să privilegieze o istorie românocentristă, cu accentul pus pe tribulațiile și încercările la care au fost supuși românii. Până la un punct, această opțiune este dezirabilă, dacă avem în vedere faptul că românii au fost întotdeauna cei mai numeroși și mai vechi locuitori ai Ardealului. Cu toate acestea, nu se poate trece așa ușor peste caracterul multietnic al Transilvaniei, care a generat o confluență culturală remarcabilă și care imprimă un caracter specific acestui teritoriu, ancorat mult timp în spațiul Europei centrale. Obsesiva dispută româno-maghiară a provocat invariabil scrierea unei istorii deformate, mitificate, în timp ce orice voce critică, dar lucidă este susceptibilă de a favoriza autonomia Transilvaniei sau federalizarea României, concepte indezirabile în spațiul public autohton. Sau, așa cum arată Sorin Mitu:

„Majoritatea istoricilor români au demonizat perioada anterioară anului 1918, iar unii refuză, pur și simplu, să-și asume această parte a istoriei noastre, dizolvând trecutul specific al Ardealului în retortele unei Românii eterne și fascinante.” („Transilvania mea. Istorii, mentalități, identități”, Editura Polirom, Iași, 2013, p.12).

Pornind de la aceste considerente, trebuie salutată apariția cărții Ruxandrei Hurezean, Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei, editiția a II-a, apărută la Editura Școala Ardeleană din Cluj, în 2017. Lucrarea este constituită dintr-o serie de reportaje realizate între 2002-2015 și apărute în diverse publicații sau pe site-ul hotnews.ro. Este vorba de o istorie atipică, care rupe cu firul narativ convențional și se bazează pe mărturiile orale ale mai multor sași, încă prezenți în Transilvania, pare-se la capătul unui lung drum existențial din punct de vedere istoric, motiv pentru care au fost dornici să recompună destinul lor, grevat de numeroase obstacole, dar și de tărie sau speranță, ca atribute definitorii ale unei comunități abrutizată și marginalizată irațional de regimuri politice sinistre.

Primii coloniști germani au fost aduși în Ardeal în timpul domniei regelui maghiar Geza al II-lea (1141-1162), cu scopul de a fortifica hotarele regatului Ungariei. În 1224, regele Andrei al II-lea (1205-1235), prin diploma andreană le-a stabilit sașilor drepturile, precum și obligațiile acestora. Sașii au avut un rol important în dezvoltarea sau fortificarea unor importante orașe transilvănene, precum Sibiu, Cluj, Bistrița sau Sighișoara. În raport cu românii, ei au avut în general relații pozitive, așa cum s-a întâmplat în timpul Revoluției de la 1848, când pastorul Stephan Ludwig Roth a fost executat în urma sprijinului pe care l-a acordat proiectului de emancipare al românilor. De asemenea, după primul război mondial, majoritatea sașilor au susținut unirea Transilvaniei cu România.

Din nefericire, drama acestei comunități a început odată cu declanșarea celui de-al doilea război mondial. Mulți dintre ei s-au înrolat în armata germană, alții au fost deportați în Rusia la finalul conflictului. Cei care au rămas și-au pierdut proprietățile în timpul regimului comunist, iar ceva mai târziu Nicolae Ceaușescu a acceptat ideea de a îi lăsa să emigreze în Germania contra unor sume de bani, în timp ce după 1989 majoritatea sașilor au ales să plece voluntar din România. Aceste aspecte sunt reflectate și de dinamica demografică, așa cum rezultă ea din recensămintele efectuate de-a lungul timpului: în 1910 erau 800.000, dar în 1930 numărul scăzuse la 633.488 (4,44% din populația României). În 1992 mai existau doar 119.462 (0,52%), iar în 2011 numai 27.019 persoane erau recunoscute ca fiind de etnie germană. Chiar și în aceste condiții, este remarcabil faptul că președintele României, ales în 2014, provine din rândul minorității săsești, atât de firavă în urma dislocărilor istorice la care au fost supuși. Mai mult, acești oameni nu s-au mai regăsit niciodată pe deplin nici în Germania, spre care se îndreptau cu speranță, nici în România care îi respinsese atât de brutal. Cu o identitate suspendată, cu rădăcinile incerte, senzație amplificată de integrarea dificilă într-un mediu constant ostil, sașii din Transilvania sunt expresia incontestabilă a dezolării și nostalgiei, a alienării într-un context extern care pare că le refuză esența precum și rațiunea proprie de a fi.

Nu toți sașii au plecat, însă. Unii dintre aceștia s-au încăpățânat să reziste pe pământul pe care îl consideră cu îndreptățire al lor, unde și-au consumat iubirea sau au îndurat cumplite tragedii. Sofia Folberth, de pildă, născută în 1922 într-o familie înstărită de sași, a trecut prin cel de-al doilea război mondial, a fost în lagăr în Germania, dar și în CAP-ul din localitatea natală și poate fi găsită ca ghid la biserica evanghelică din Criț,

„refăcând cu vorbele ei trecutul pierdut al poporului de sași. Povestește cu lux de amănunte istoria satului Criț, viața, credința, munca și moartea comunității.”

Mai ales moartea, pentru că aceasta este inevitabilă și ireversibilă în ceea ce privește comunitatea sașilor:

„Preotul sas din Roșia obișnuiește să spună că mai are în parohie cinci sași de înmormântat și după el, al 99-lea preot din biserica luterană construită la 1225, se va pune lacăt pe ușă.”

Acest preot, Eginald Schaltner, a refuzat pur și simplu să își părăsească satul, chiar dacă 1200 de sași au făcut-o la începutul anilor ʼ90. I-au plecat toate rudele, dar și familia, soția și fiica sa, dar el a rămas pe loc. A fost arestat și torturat în timpul comunismului, a rămas solitar, paznic izolat al vechii sale biserici, dar nu a găsit curajul interior de a se desprinde de însăși fundamentul existenței sale:

„Nu pot pleca pentru că numai aici sunt identificat cu etnia mea, sunt recunoscut ca fiind ceea ce sunt numai aici. În Germania n-ar fi așa. identitatea mea nu rezidă numai în intra muros, istoria mea este și cum mă recunosc ceilalți, ce acceptă și confirmă ceilalți că aș fi: sas din Ardeal!”

Este impresionantă calitatea umană a acestor personaje prezente în rândurile cărții. Avem de-a face cu veritabili intelectuali, cu meseriași talentați, cu neobosiți colecționari, toți având o dimensiune tragică a destinului lor, pe alocuri de nesuportat, marcat de regrete și triste amintiri, dar care le-a întărit caracterul și le-a potențat înțelepciunea. Cunoscându-le povestea se conturează din ce în ce mai puternic impresia că descoperim un univers paralel de existența căruia habar nu am avut atât de mult timp. Microuniversul sașilor apare atât de diferit, atât de singular încât nici nu pare că face parte din România. Teritoriul lor este unul mitic, retras în sine, populat de umbre și apăsat de greutatea nostalgiei existențiale. Povestea sașilor nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Poate din acest motiv, prințul Charles, ale cărui legături cu țara noastră sunt bine cunoscute, după ce a cunoscut-o pe săsoaica Sara din Viscri, a înființat Fundația „Mihai Eminescu Trust”, prin intermediul căreia au fost renovate peste 150 de case, au fost instruiți sute de localnici în diverse meserii sau au fost organizate cursuri de formare pentru lucrătorii rurali, dezvoltând, de asemenea, potențialul turistic al zonei respective.

Între colinele din Banat, un sat care a fost ridicat de germani se află în proximitatea unei rezervații de cerbi. Populația cerbilor încă mai există, în schimb ce a a sașilor s-a erodat până la dispariția completă. În tot satul a mai rămas un singur om, Peter Trimper, în vârstă de 77 de ani și care are o pisică. Un sat altădată prosper, cu o comunitate stabilă, a devenit o biată așezare, plină de istorie, dar golită de sens în absența oamenilor, fără de care nimic nu este posibil.

„Cea mai grea este singurătatea, mărturisește Peter Trimper. Când muncești la câmp, nu te simți singur, auzi păsările, îi auzi pe oameni strigând unii la alții, auzi animalele lor, dar când intri în casă, e greu de suportat. Abia atunci e singurătatea, singurătate.”

Tot în același sat s-a născut dintr-o familie mixtă (tatăl german și mama unguroaică), Margit Șerban, medic oncolog pediatru, carea a realizat în 2011, în premieră pentru România, un transplant de măduvă unui copil de 12 ani din Hunedoara. La fel ca mulți alții, a refuzat să se stabilească în Germania, deși a efectuat multe vizite cu scopul de a fi la curent cu cercetările din domeniul medical. În memoria fiului lor, dispărut prematur, a făcut împreună cu soțul ei un centru-spital la Buziaș, pentru bolnavii incurabili, după care s-a ocupat de Secția de hematologie din cadrul Spitalului de Copii Timișoara și încearcă să ajute cu profesionalism și dedicație copiii bolnavi, pasiunea sa fiind remarcată de rudele micuților respectivi.

Impresionantă este și povestea lui Laszlo Rakosy, „profesorul de fluturi” unul dintre cei mai apreciați specialiști în lepidoptere din Estul Europei, care a refuzat invitația de a preda la o universitate în Viena, în schimb punându-și abilitățile în sprijinul apariției unei întregi generații de biologi. La fel de profundă și plină de miez apare istoria firmei Einschenck, ținută în viață, într-o formă sau alta timp de 120 de ani, timp în care membrii aceleiași familii s-au ocupat cu înzestrarea bisericilor cu orgi sau, în general cu construcția sau reparația instrumentelor muzicale. Nici aceștia nu au plecat, ci și-au înfruntat destinul, în răspăr cu practicile intruzive ale comuniștilor, care îi deposedase de mijloacele lor de existență. Așa cum nu a plecat nici profesorul de geografie Friedrich Philippi, a cărui pasiune de o viață este observarea și inventarierea berzelor din Transilvania:

„Am rămas să păstrez patria pentru copiii noștri, dacă au aici o ușă deschisă pot mai ușor să se întoarcă, ei au o posibilitate în plus pe care alți nemți n-o au: ei au patria unde s-a născut, ne au pe noi.”

Din nefericire, patria nu îi mai are pe ei. Unii, precum antrepenorul Hans Promm a încercat să concilieze duala sa apartenență locuind alternativ în Germania și România, unde a dezvoltat o afacere. Rămâne doar să ne gândim cu regret la cum ar fi arătat Transilvania dacă am fi avut câteva sute de mii de sași ale căror calități și-ar fi adus un aport greu de cuantificat, dar care poate fi ușor intuit.

Ceea ce apare remarcabil la această lucrare este talentul deosebit al Ruxandrei Hurezean, care stăpânește ireproșabil tehnica reportajului introspectiv, dublat de o scriere frumoasă, bazată pe fascinante descrieri, pe știința introducerii citatelor în narațiune, rezultând astfel un ansamblu atrăgător. Sigur, această istorie a sașilor este una subiectivă, personală, filtrată așadar de o tragică recompunere. Este în același timp o istorie tristă, care contrapune firescul și absurdul, normalitatea mundană și rigiditatea ideologică sau politică. În orice caz, aceste crâmpeie de viață devenite veritabile istorii trebuie cunoscute și înțelese, așa cum trebuie înțeles ce a reprezentat comunitatea sașilor în istoria noastră. Într-o poezie recentă, Mircea Dinescu scria următoarele versuri, referindu-se la evrei:

„De nu-i vindea Cârmaciul en-gros și la bucată,/scoteam și noi Golgota degrabă la produs,/aveam și noi pe cine târî la judecată/în țara unde veșnic e criză de Iisus.”

Oare nu acesta este și cazul sașilor? Dacă regimuri politice absurde și decrepite nu îi răspândeau peste tot, dacă Ceaușescu nu ar fi tranzacționat ființe umane anulându-le demnitatea și rănindu-le conștiința, am fi avut încă un reper spre care să ne îndreptăm speranța, într-o țară ce suferă mereu de deficit de civilizație și decență.

„Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei” de Ruxandra Hurezean

Editura: Școala Ardeleană

Ediția: a II-a

Anul apariției: 2017

Nr de pagini: 217

ISBN: 978-606-797-178-1

Sursa foto: arhiva autoarei

Credit foto: Călin Stan