Povestea lui Nicolae Gane sau cum să fii, ca scriitor, un primar bun

Moto: „În lumea ce-mi creasem singur îmi era îndemână, mă simțeam fericit; eram departe de atmosfera dușmănoasă din lumea aievea; trăiam zile ticnite cu ochii pe hârtie, cu gândul în nori, de unde mi se înfățișa omenirea nu cum este, ci cum doream să fie. Acesta-i marele bine ce am cules din peregrinările mele în plaiurile înflorite ale închipuirei.” (Nicolae Gane, Zile trăite)

Într-un manual de școală primară, apărea o povestire semnată de Nicolae Gane, Ștejarul din Borzești, o istorisire despre Ștefan cel Mare și felul în care voievodul le-a plătit tătarilor pentru moartea prietenului său din copilărie – un copil rămas atârnat într-un ștejar, legat acolo în joacă, devenise țintă a săgeților tătărești. Textul fusese publicat în revista Junimii, Convorbiri literare, în ianuarie 1882, și, așa cum precizează autorul în subsolul paginii, îi fusese inspirat de o relatare a Vasile Alecsandri, proprietarul moșiei de la Borzești, dar și de cronica lui Grigore Ureche.

Prieten cu Vasile Pogor, cu Leon și Iacob Negruzzi, primarul junimist și junimistul primar s-a dovedit un spirit voluntar, un om pentru care orice problemă a avut o soluție. Nicolae Gane nu a excelat în literatură, cu toate că ajung până la noi ecouri ale prozei sale de tip romantic, cu atmosferă patriarhală, în care autorul avea vădită preocupare pentru surprinderea elementelor de mentalitate, de viață socială și de analiză a diferențelor culturale – Piatra lui Osman, Comoara de pe Rarău, Impresiuni de călătorie etc. Timpul nu l-a validat ca pe un mare clasic, așa cum s-a întâmplat cu alți junimiști. Este limpede, în schimb, că Gane a iubit literatura și că a văzut în preocuparea constantă pentru scris o sursă de echilibru și o eliberare de împovărătoarea misiune civică pe care și-o asumase pe deplin, aceea de primar al Iașiului, timp de cinci mandate.

În această frumoasă evocare a lui Iulian Ciocan (din seria Scriitori de poveste, Editura Muzeelor Literare, Iași, 2018), accentul cade mereu pe emoția care-l ajută pe Gane să-i înțeleagă și să-i sprijine și pe oamenii care vin din altă lume decât a lui. Se născuse la Fălticeni, într-o familie îndestulată, în care părintele său, postelnicul Matei Gane, își îndeamnă copilul să prețuiască învățătura și să pună mâna pe condei. Absolvent de studii juridice la Paris, Nicolae Gane este, în tinerețe, un susținător al mișcării unioniste, motiv pentru care va fi și destituit în 1857 din postul de judecător la Tribunalul Suceava. După Unire, Nicolae Gane revine în magistratură, devenind, în același timp, prin 1865, membru al societății literare Junimea, unde se bucură de la început de simpatia lui Titu Maiorescu.

Nicolae Gane prețuiește mult atmosfera de la Junimea și, conștient de spiritul critic al confraților, își dorește să-i fie apreciate primele încercări literare. Avea exercițiul vorbitului în public, și cu toate astea prima probă pe care se vede nevoit să o treacă este aceea a depășirii propriilor emoții:

„În noaptea dinaintea prezentării primei sale scrieri în proză la Junimea, tânărul Nicolae Gane n-a închis un ochi, foindu-se în așternut, încercând să găsească intonația potrivită pentru lectură și răspunsuri inteligente pentru posibilele întrebări ale colegilor veseli, puși mereu pe glume. Trăia deja de doi ani în Iași, oraș în care fusese mutat în 1865, la cererea sa, și numit președinte al Curții de Jurați. Trecuse deja ceva timp din ziua în care colegul de magistratură Vasile Pogor îl prezentase la Junimea, era prieten cu cei mai importanți membri ai societății și nu de puține ori le mărturisise acestora aleanurile sufletului la berăria lui Franțoz, locul în care junimiștii se adunau frecvent pentru a sta la taclale. Dar până-n ziua aceea Nicolae Gane nu le citise colegilor un text de-al său. Și emoțiile îl covârșeau ca pe un adolescent îndrăgostit.” (p. 8)

Gane nu poate, la întâlnirea de seară a junimiștilor, să-și citească nuvela. Îi tremură vocea, nu poate urmări cum trebuie rândul, avea impresia că se sufocă și nu-și găsește tonalitatea potrivită adresării către public, așa că Maiorescu însuși ia asupra sa sarcina de a le aduce tuturor la cunoștință conținutul unei proze declarate, la final, destul de bine scrisă. Gane răsuflă ușurat, ia act de observațiile confraților și capătă și mai multă însuflețire și dorință de a scrie. Își caută subiecte în viața reală, este atent la detalii și dornic să se bucure de atenția cititorilor, de îndată ce nuvelele sale sunt publicate în Convorbiri literare.

Primarul-scriitor are noroc de întâlniri cu cititorii fideli, care au însă un simț critic din calea-afară de ascuțit. Să mai spunem și că Gane nu tolera ușor critica și că i se întuneca inima atunci când efortul său creator nu primea, la Junimea, toată prețuirea cuvenită. I se pare nedrept succesul de care Samson Bodnărescu se bucură, la un moment dat, din partea unor ”cucoane împopoțănate” pe care, nu se știe de ce, Maiorescu le îngăduia la ședințele literare, mai ales că nuvelele sale erau întâmpinate cu manifestări ostentive de plictiseală.

Gane întâlnește, într-o călătorie cu trenul, un preot care citea atent revista Junimii. Fără să-și decline identitatea, Gane află că se află față-n față cu un om care-i prețuiește nuvelele, îi citise toate prozele și le găsea minunate, cu câteva observații legate de morală – nu poți scrie despre o femeie căsătorită că își găsește fericirea lângă un alt bărbat, e imoral și dai un model greșit cititorilor! Iată secvența, surprinsă încântător în evocarea de față:

„Nicolae Gane era tot mai derutat. Se bucurase că întâlnise un cetitor al novelelor sale, ca peste câteva clipe să i se preschimbe bucuria în uluială. Îl întrebă însă pe preot, după ce reflectă o vreme, ce alte neajunsuri remarcase acesta în novelele semnate de Gane. Și preotul începu să-i vorbească despre alte texte și să facă din țânțar armăsar. Nicolae Gane îl asculta cu ochii măriți pe acest cetitor prea pretențios. Și simți curând că nu mai vrea să-l asculte. De aceea, când ajunseră la Brașov, se grăbi să iasă din compartiment. Vocea puternică a preotului însă îl opri:

̶ Să mă norocesc cu numele dumneavoastră!

Părintele îi întinse mâna.

̶ Nicolai Gane!, îi răspunse prozatorul stânjenit, strângându-i-o ușor.

Preotul se făcu într-o clipită roșu ca sfecla, îngăimă ceva și, luându-și geamantanul, o zbughi din compartiment.” (105-106)

Nu se întâmplă mereu așa, când este vorba despre cititori fideli. Lui Gane îi vine inima la loc când o măicuță de la Văratic, ca dovadă a prețuirii ce dăduse operei sale, îi trimite acestuia o perniță, frumos brodată. Darul este primit cu recunoștință, însă, prin nu știu ce împrejurare, pernuța ajunge în brațe la Vasile Pogor, care o duce acasă. Obiectul devine subiect de gelozie, așa că Pogor o aduce înapoi, restituind-o celui căruia îi fusese destinată întâi. La rândul său, Gane, gândindu-se să nu pățească și el la fel cu Sofica, lasă pernuța în drum spre casă, unui cerșetor.

Ședințele Junimii se țineau, prin tradiție, la Vasile Pogor, la Maiorescu sau la sediul Băncii Moldova. La un moment dat, apărând o problemă cu spațiul, junimiștii nu au unde să se întrunească. Gane se oferă să-i găzduiască el și face bucuros pregătiri intense (vin de Odobești, cozonac, prăjituri și șocolate), cu toate că o parte dintre junimiști consideră degradant ca ședința să se țină la primar. Gane era junimist vechi, dar făcea parte din gruparea antipatizată de Eminescu. Adept al clarității, poate și datorită formației sale de jurist, Gane era considerat șeful ”celor 8 care nu înțeleg nimic”. Ședința se ține totuși, cu numai 9 membri, și se dovedește un succes, chiar în absența corifeilor. Până și cei 4 reprezentanți ai caracudei cârtitoare, intimidați de numărul mic de participanți, au fost de acord că nuvela citită de amfitrion este o minunată proză în manieră Dickens.

Un Dante de bronz de pe biroul lui Nicolae Gane este dovada unei contribuții importante la traducerea, din franceză, a Divinei comedii, ceea ce i-a luat destul de multă vreme. Avea 23 de ani când se apucă de traducere și 67 când îi pune capăt. Ocupat cu treburile orașului (asfaltare, canalizare, iluminarea străzilor etc.), Gane amână finalizarea traducerii, dar în nopțile fără somn gândul îl duce tot la versurile care i se aștern așa de clare în minte, încât nu se îndură să nu le treacă, până dimineața, și pe hârtie, în tălmăcire românească:

„Ei bine, i-au trebuit numai șase luni scriitorului de 67 de ani ca să traducă 27 de cânturi! Fiind mai tânăr cu 23 de ani tradusese numai 7 cânturi din prima parte a trilogiei. Mare a fost bucuria în familie când prozatorul a scăpat de această muncă istovitoare. Izbânda lui Nicu Gane a fost sărbătorită împreună cu amicii la o masă copioasă și s-au băut multe pahare de Cotnar și Odobești. Peste un an, în 1906, la o editură din Iași îi apărea traducerea integrală a Infernului lui Dante. Iar traducătorul avea toate motivele să fie mândru:

Acesta este modelul grandios ce mi-am propus să-l îmbrac în haina românească. Dacă voi fi izbutit, a lui va fi meritul, căci mereu m-am simțit îmboldit și inspirat de frumusețea lui; dacă nu, totuși nu mă voi căi de munca depusă, pentru că în orice altă direcție aș fi întrebuințat activitatea mea, tot mai profitabil a fost pentru propria mea mulțămire sufletească să stau de vorbă cu Dante decât cu oricare altul.” (p. 134)

Pentru ieșeni, Nicolae Gane este fără îndoială încă un nume cu rezonanță. A fost o dată prefect și de cinci ori primar, un om cu energie și inițiativă, care ”a scos Iașiul din glod”. Lui i se datorează aducerea apei potabile în oraș, asfaltarea străzilor centrale și mărginașe, în egală măsură, înființarea Uzinei Electrice și a liniilor de tramvai. Mai cu seamă însă de numele său este legată inaugurarea, în 1896, a clădirii Teatrului Național din Iași, după planurile unor importanți arhitecți vienezi, care construiseră clădiri similare la Viena, Praga, Odessa, Zürich. Înzestrat cu simț practic, dar și cu multă sensibilitate, om generos, iubitor de literatură, Nicolae Gane a știut cum să-și ducă la capăt proiectele. A fost primar și scriitor pentru propria mulțumire, punând frumoasă cumpănire între tradiție și modernitate.

Credit foto: Editura Muzeelor Literare

Povestea lui Nicolae Gane, semnată de Iulian Ciocan, face parte din seria Scriitori de poveste, publicată de Editura Muzeelor Literare, 2018, proiect FILIT prin care 11 scriitori contemporani reconstituie biografia a 11 scriitori ale căror case memoriale se găsesc în Iaşi. Au fost invitaţi şi au acceptat să scrie: Florina Ilis (Povestea lui Mihai Eminescu), Simona Antonescu (Povestea Otiliei Cazimir), Cristian Fulaş (Povestea lui Dosoftei), Bogdan Răileanu (Povestea lui Costache Negruzzi), Mihai Buzea (Povestea lui Vasile Pogor), , Adela Greceanu (Povestea lui Vasile Alecsandri), Tudor Ganea (Povestea lui Mihail Sadoveanu), Alex Tocilescu (Povestea lui George Topîrceanu), Dan Coman (Povestea lui Mihai Codreanu), Andrei Crăciun (Povestea lui Ion Creangă), Iulian Ciocan (Povestea lui Nicolae Gane).