Antoaneta Ralian povestea că primul film erotic pe care l-a văzut, „un film artistic până la ultima fibră, dar primul film în care” i s-au înfățișat un act sexual și organe sexuale nude a fost „Ultimul tango la Paris”, cu Marlon Brando, pe care l-a văzut chiar la Paris.
A mai mărturisit regretata doamnă, una dintre cele mai cool traducătoare pe care le-am avut:
„Mi-a plăcut mult, m-a obsedat. Era artă.
Și arta induce emoții, nu erecții.”
Antoaneta Ralian, care l-a tradus și pe Henry Miller, a mai considerat că „unde-i artă nu poate fi pornografie.”
Romanul de debut al Ioanei Bradea, apărut în 2004, care a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, având ca eroină o lucrătoare la o firmă care avea ca obiect al contractului de muncă conversațiile erotice prin telefon (un fel de bunicuță al firmelor de video chat de astăzi), putea cădea ușor într-un fel de ispită… pornografică, propunându-și nu numai să incite, prin subiect, stil, poveste, dar să și excite…
Dintr-un anumit punct de vedere, naturalist, poate ar fi fost un ideal…
Și scriitoarea, și amuzându-se, de ce nu, ar fi întrebat: te-a excitat sau te-a incitat? Sau amândouă?
Cert este că autenticitatea cărții nu putea să nu atragă atenția, vorbindu-se atunci destul de mult despre ea, societatea românească (și a scriitorilor), pudibondă și ipocrită, etichetând-o în fel și chip… Cum s-a mai întâmplat și mai ieri, și mai alaltaieri, ciclic…
Dar personajul principal, cu „povestea sa de fundal”, mai exact cu poveștile (printre care și cea de iubire, obsedantă, pentru Marius), viața în sine (de studentă în Micul Paris), cu amintirile din Bistrița copilăriei și adolescenței, Andreea (alias Andros și Andruș, Andruș, după cum o alinta o bunică), relația frumoasă cu fratele său Alex, toate acestea se opun conversațiilor mai mult decât spumoase cu tot felul de specimene masculine, unele de un haz nebunesc (dacă nu te ia depresia înainte!), care sunt redate aproape ca un într-un proces verbal de la un tribunal unde se judecă literatura de apoi a vieții așa cum este ea…
Din punctele de nevedere ale unor astfel de firme (o căutare „inocentă” pe net arată că mai există, ca să răspundem întrebării din titlu), „Băgău”, adaptat, ar putea fi „Biblia” lor, în roman lipsind, din fericire, schematismul (voit) al Cameliei Bucur, mult mai senin-umoristic, care descrie viața dintr-un call-center.
Din punct de vedere istoric, s-ar putea să fie doar… istorie… literaturizată, fundal pseudo-erotic, evident, pentru fragmente de viață în care și erotismul veritabil (dragostea dintre Andreea și Marius, și fizică, dincolo de obsesia fetei după terminarea relației, surprinsă excelent literar, quasi-proustian) se manifestă savuros, firesc, neforțat, în contrast cu dialogurile cu clienții, care redau, de la tembelism și infantilism (nu numai când intră pe fir minori) până la o anume prețiozitate și snobism, grade de decadență ale ființei umane, existând și excepții de genul lui Honorius, evident nume declarat fals (mai există o scrisoare antologică a unui fan al altei angajate, scrisoare furată, vorba vine, de Andreea, deoarece nu merita să se piardă), care poate considera că „nu, nu există viaţă după moarte, există înviere – doar atât s-a păstrat din discursul lui Honorius care a sunat de curiozitate, să audă ce se-ntâmplă pe la noi de obicei…” (p. 192)
Literar, deja avem un post-umanism avant-la-lettre, în care tehnicul și mașinăria „complementează” (scriu și eu ca unii clienți, este contagios, sic!) viața omului („pupă-mă şi tu o dată, deşteptule, pentru binele naţiunii şi viitorul maşinii formale, frigideru’ ăla din care iese pornografia electronică şi telefonică – se introduce acolo o poză de televiziune de-a lui, se învârte apoi manivela, se toacă mărunt de la dreapta spre stânga”, p.214) , unde „reportajul” se îmbină cu romanul de dragoste, dezinvolt, oniricul (realist, povestindu-se multe vise în carte, în manieră suprarealistă sau nu) dansează sau ascultă jazz cu liricul, cui îi place știința la telefon putându-se gândi și la ceva sociologie, lingvistică (nu vă gândiți la prostii! – „discursul ăsta erotic ar putea căpăta nişte rezonanţe pe puţin bizare, chiar şi aşa şoptit la telefon artificial am putea să facem şi să desfacem anumite situaţii sau contexte – le-am construi mental ca pe un castel de nisip, un castel de cuvinte cu rădăcini pierdute undeva în zare, în simţirea celuilalt – în mintea lui fantasmagorică, agăţată la uscat într-o iluzie de cui sau într-un cui de iluzie – în mintea lui mai mult sau mai puţin dispusă să accepte stupefiantul în cuvinte, cuvintele în joacă sau jocul în stupefiante sexoase evident în fine! mintea aia care se aruncă asupra misterului cu atâta disperare atunci când frustrările măsoară câteva kilograme bune de structuri nervoase şi încâlcite şi atunci când tramvaiul nu-i mai poartă zâmbetul şăgalnic între roţi şi nici străzile nu mai clipesc ascuţit ca nişte pleoape nedormite şi nici aerul nu mai luceşte a vrajă”, p.147)
Post-scriere (probabil și ante-), se poate asuma și o meditație asupra Limbajului (erotic, visceral, reptilian omenesc – etologic vorbind, limbajul animaleor nu cred că poate fi atât de decadent pornografic!), sunt și elemente de filosofia… culturii (erotice) și a înjurăturilor, cu trimiteri către paradoxale manifestări ale religiozității (în alt mod decât în „Înalt este numele tău”):
„…fute-o pe mă-ta legată de tren! şoptea bunica ei într-una şi nimeni nu ştia cu cine naiba vorbeşte, cui îi spune s-o fută pe mă-sa, de ce neapărat legată de tren şi cum dracu’ să-şi imagineze c-ar fi posibil vreun futai în viteza aia sau cum naiba or fi născocit ţăranii din Bistriţa înjurătura aia teribilă cu „futu-ţi dumnezăoaica mă-tii“ că m-am crucit auzind-o şi după aia am avut coşmaruri nopţi la rând cu un dumnezeu femeie care-şi pieptăna părul lung pe wc şi se scremea de vreo două ori şi pac! ieşea lumea ca un plod nou-născut prin pizda dumnezeiască şi scotea lumea capul la lumină direct în budă şi în definitiv ce naiba au bucureştenii cu morţii şi cu răniţii că pe-aici, din câte am observat eu, ăştia sunt la mare căutare, cu toate că răniţii s-au cam terminat pe meleagurile noastre, uneori ce-i drept imaginile care rămân în picioare în urma înjurăturii îţi îngheaţă sângele în vine băi necrofililor mai ales atunci când îmi mărturiseşte Marius că una dintre înjurăturile care-şi fac într-adevăr efectul instant la el în cartier e aia cu „lua-ţi-aş morţii-n pulă“ părerea mea, pentru că în felu’ ăsta murdăreşti ceva sacru îţi închipui tu că e aşa, eu zic că dimpotrivă, nu există nimic mai sacru decât propria ta persoană vie şi nevătămată şi cele mai aiuritoare şi de efect înjurături sunt alea care acţionează sau se referă la tine însuţi aşa cum am auzit eu într-un bar la Bistriţa doi tipi…” (p.165)
Religiozitatea cochetează și cu erezia… din dragoste:
„…Iisus Hristos să fi fost şi iubitul meu nu mi-ar fi smuls cuiele cu dinţii, nu mi-ar fi lins rănile din picioare şi ochi, Iisus Hristos să fi fost – să-mi învălui tălpile în părul lui, degetele de la picioare să mi le înfig în creştetul lui şi să-l retez ca să simtă şi el arsura, nu doar obiectul de lemn care este crucea, nu doar marginea subţire care este oglinda, nu doar ruşinea şi muzica – un fel de geometrie noneuclidiană, un fel de intersecţie cu două universuri paralele, ca şi cum crucea de lemn ar pătrunde dintr-odată în carne, ca şi cum călcâiul meu i-ar străpunge dintr-odată ochii cu lentile cu tot şi dacă plâng o să creadă că-l şantajez, o să creadă că vreau să-l atrag în capcană, când în realitate nici nu poate fi vorba de aşa ceva, poate fi vorba doar de plapuma lui care cade grea pe mine sau pe covor sau poate fi vorba şi de pătrunderea asta geometrică şi lentă din somn în vis – ar fi trebuit să presimtă iubitul meu toate astea, ar fi trebuit să ştie cum să privească sub unghii şi să citească de-acolo…” (p.157)
Apropo de Căutarea Noului Limbaj, pentru nouă omenire, dacă ar fi posibil, iată și un alt fragment:
„…tre’ să găsim urgent nişte cuvinte noi nemaiauzite nemaiîntâlnite nemaivorbite să te atingă să te ating ca să simt cum gândeşti prin firul ăsta cârlionţat chiar să izbucnească vraja în noapte acum când toată lumea a adormit când toate visele curg în tăcere când se ţes reţele sexuale întregi de obsesii şi închipuiri – atunci mă nasc eu lângă telefonul lipit de uşă cu receptorul întins pe covor ca un cadavru decapitat ca în visul de săptămâna trecută – ăla în care nu se mai sfârşea războiul fraaate tăiam cu un ferăstrău capete de oameni-duşmani de mă plictisisem, era datoria mea să le tai, nici o problemă, da’ obosisem! era cam greu şi ferăstrăul ăla, cu toate că în prima fază părea doar un bumerang, se întorcea asupra mea fiecare mişcare, eram plină de răni pe mâini şi pe gât după fiecare căpăţână tăiată duşmanului de clasă, Alex juca solitaire pe un pat de campanie împreună cu Marius, nu-mi venea să cred, ei care nu s-au înţeles niciodată jucau acuma solitaire, râdeau, povesteau ce ne mai comercializăm noi singurătăţile aşa aiurea-n tramvai ce le mai împrăştiem în dreapta şi mai ales în stânga în loc să stăm naibii tăcuţi, să alegem cu grijă cuvintele pe care le deşertăm la dracu-n praznic şi la un moment dat să nu mai vorbeşti chiar deloc…” (p. 204)
*
Tania Radu scrie pe site-ul editurii: „Cartea tinerei prozatoare a făcut un salt disperat, prin care a reușit să corecteze căznitul și – până acum – tristul efort de deblocare a tabuurilor limbajului literar… Ioana Bradea este probabil singura din plutonul tinerilor scriitori care experimentează debutonarea limbajului care nu pune dorința de a epata înaintea nevoii de a scrie… Conversațiile nocturne reconstituite de Ioana Bradea sunt năucitoare. Aici e punctul tare al cărții, pentru că veridicitatea și puterea de impact ale acestor pagini sunt greu de egalat și par plătite cu topirea până la urmă voluntară în această magmă umană irespirabilă. O lume murdară, maculantă din lene, otrãvită din indolență, disperată din neputință se ridică dintre așternuturile jegoase ale prezentului și ne spune, extrem de brutal, unde suntem de fapt.“
Este și o căutare a Sacrului în toată această decădere (deși unii dintre cei descriși nu decad, nu aveau de unde: „anumite lucruri chiar n-ar trebui scoase la iveală, şi-a pierdut lumea asta orice noţiune de sacru, zău aşa, îţi vine s-o iei prin păduri cântând sau să te întorci într-un ev mediu fără cuvinte sau nu vrei mai bine să te întorci invers? să te aşezi aici pe pieptul meu cu spatele – tresar, m-a luat prin surprindere la faza asta, m-am luat şi eu cu alte gânduri, acuma să vezi tu comedie, Marius… ”, p.85), decădere-declasare oarecum reciprocă, „în oglindă”, care rezultă și dintr-un fel de autoportret al naratoarei: „futu-i, Marius, am aşa o presimţire despre cum îmi ratez eu sistematic opera şi existenţa şi mă simt amară – să-i treacă acuma prin minte vreunui canibal să mă mănânce, instantaneu şi-ar da seama că nu-s bune la ronţăit oasele mele şi sângele i s-ar părea prea acru la gust şi greu de înghiţit pustietatea asta a omului lipsit de credinţă greu de digerat şi străzile fiindcă nu mai clipesc ascuţit ca nişte pleoape nedormite, nu mai luceşte nici aerul a vrajă şi nici tramvaiele nu-ţi mai poartă-ntre roţi zâmbetu’ şăgalnic, cât despre tremuriciul ăla neurotic care-mi traversa zilele şi nopţile, ei bine… da, mizerabilă noapte, Marius iubitule, adineauri s-a enervat un tip fiindcă i-am răspuns prea ironic la telefon…” (p. 172)
Ioana Bradea se abține să judece „lumea” descrisă, re-scrisă, se încearcă redarea întregii atmosfere, cu sound track cu tot (de unii, precum Deceneu, Matze sau Methadon nu știam: Charlie Parker, Coltrane, Tom Waits, Duke Ellington, Art Tatum, capriciile lui Paganini, muzica cubaneză, Cezaria Evora, Radiohead, Björk, Loreena McKenith, Vama Veche, N & D, Genius, Methadon, hip hop, BUG Mafia, Sex Pistols, Misia, senhor dos meus olbos e sempre no meu sentido – unii sunt ai clienților), personajele sunt memorabile, este drept că nu facem și noi o obsesie pentru Marius, sic, șefa ( ei îi aparține ticul verbal și începutul celebru al cărții: „sunt o doamnă, ce pula mea ”) și colegele de la „linia erotică” intrând în antologia personajelor feminine, multe dintre ele având parte de caracterizări diverse, prin limbaj sau descriere ș.a.m.d. De pildă, Nicole: „de fapt e cea mai frumoasă fată din câte am văzut eu. şi mai e şi singura din firmă cu care aş dormi în acelaşi pat, singura cu care mi-aş permite vise erotice, deşi nu se poate spune c-ar fi cea mai bună prietenă a mea, nu ne facem confidenţe, nu apucăm să povestim niciodată prea mult…” Sau Denisa, într-o criză de furie: „…cu o curvă de curvă să se-nsoare Ştefan al meu? cu pizda aia largă cum n-a mai pomenit Pantelimonu’ de când mă ştiu eu? – ieşea furia din ea mocnit şi îndesat şi o înghiţeam eu avidă şi mă uitam cum loveşte la întâmplare scaune şi pereţi şi cum îi lucesc prin cameră ochii în lacrimi – băga-mi-aş pula-n gâtu’ lui până-i curge sângele şi dă ortu’ popii, labagiu’ dracului, cretinu’! a înnebunit după o pizdă idioată, da’ lasă ca mă îndrăgostesc eu imediat! să vezi tu dacă nu mă îndrăgostesc de un tip mai mişto, mai deştept şi mai frumos decât el, futu-i morţii mă-sii-n cur şi căca-m-aş pe toţi bărbaţii din universu’ ăsta, din lună îmi vine să mă arunc cu capu-n jos, fată! şi ştii ce mă seacă cel mai mult? ştii ce mă enervează? că mă doare, fute-m-aş! şi ştiu c-o să mă doară încă mult şi bine şi acum vreau să aflu când şi cum dracu’ o să-mi treacă băga-mi-aş pula-n neamul lui şi-n mă-sa că n-a ştiut când s-a futut ce copil cretin o să-i iasă, îmi cumpăr mâine adidaşi, să mor io dacă nu-mi cumpăr mâine adidaşi şi trening, un milion să dau pe ei şi tot îmi iau adidaşi şi ies seara să alerg până-mi sar ochii din cap să nu mai văd în viaţa mea pulă sculată!” Mai este câte una care are nevoie de Kant la un examen, altele care nu știu ce este „Kant-ul-cunt-ul” nici în în general și nici în engleză…
Dar poate personajul principal este… Vocea tuturor, a clienților în general, Vocea-Vocile, formând un cor al unei tragedii (și) a prostiei umane, Vocea care o bântuie pe naratoare și în somn, având ceva din prestanța Vocilor care puteau fi auzite de un personaj al lui Marian Coman… Dar la Coman era o scriere fantasy…
Începutul zilei de joi (cartea este împărțită în zilele săptămânii, începând cu noaptea de vineri spre sâmbătă, se termina cu ziua de joi, cam patru nopți din săptămână petrece eroina la serviciu, existând și ture de zi) te trimite cu gândul la Anne Sexton, ansamblul la Joyce, la Molly a lui Joyce, Ioana Bradea putând fi considerată o Penelopă-Ulisse rătăcită… într-o anume epocă în care Clinton vorbea cu Blair, Corneliu Coposu mai putea fi întâlnit pe străzi, Papa își prezintă scuze istorice („Papa Ioan Paul al II-lea şi-a făcut ieri în timpul slujbei Mea culpa – în numele întregii Biserici Catolice a cerut iertare pentru mârşăviile şi vărsările de sânge făcute de Inchiziţie de-a lungul vremii, îţi dai seama, Marius! bătrânelul ăsta firav şi slab şi bolnav să ia pe umerii lui toaaate greşelile alea, inclusiv recursul la logica violenţei, fir-ar! mă ridic de pe scaun, îmi iau şi cana de cafea şi ibricul şi mă duc să văd ce face Alex dincolo, că nu se mai aud decât sunete şi urme de Charlie Parker stă întins pe covor şi se uită dintr-un cot la Silviu Brucan lipit de ecranul protv” – p. 55 ), referințele (și prin discuțiile studențești) Kant, Heidegger („în chip poetic trăiește omul”), Evola, Iova, Paleologu din Bunul simţ ca paradox, Basic Instinct, cu un citat, fuck like rabbits, raise kids and live happily ever after, revista Cațavencu; info Pro, Manualul întâmplărilor de Ștefan Agopian, Peter Brook, cu Spațiul gol, Andrei Gheorghe, Răzvan Exarhu, Kundera, Freud, Schuon, Marquez, Un veac de singurătate, Cărtărescu, cu Dragostea, Blaga, Emil Brumaru, demonstrând, pentru unii cârcotași, că „aluatul” este dospit și frământat bine, pentru alții existând șansa ca după lectură să rămână doar (cu) povestea de dragoste, dragostea cu un tip care locuia într-un delfin, „poemele” rezultate de aici (în pofida disputelor de receptare a literaturii, între versul alb și cel clasic dându-se un mic război!), fiind deosebite: „în fond eşti doar prinsă într-o rană din care nu mai vrei să ieşi sau nu mai poţi pentru că e prea târziu deja, nu, măi fată, rana aia era Blaga erai tu sunt eu o rană căscată deschisă ambulantă o rană singură plimbătoare pe străzi, de atâta oboseală nici pleoapele nu se mai închid, nici gândurile nu mai amorţesc, totul pâlpâie înjumătăţit, întreg ar fi doar urletul ţipătul sunetul de saxofon sau de vioară e şi el întreg, începutul e întreg, sfârşitul niciodată, iubitul meu primordial marius cu sângele ăla fierbinte şi cu mine eram întreg odată, a ars de viu între timp între neuroni uscaţi şi secătuiţi între gânduri s-a tot copt şi între degete pe care mi le muşc şi unghii care îmi zdrobesc pielea din palmă sângerez toată” (p. 77)
Sau, îmbinată cu momente de serviciu: „bravo! mai bine aşa ca tine decât invers ca mine, mai bine nimic decât restul de ieri seară, restul de luna trecută, restul de acum nouă luni, mai bine un cavaler sub plapuma necuvântătoare decât un marius ars între gânduri, între degete reci care se încleştează pe receptorul alb, mângâie bucata de plastic frumos curăţată cu spirt atât înainte de a începe tura de noapte cât şi acum la sfârşit, dimineaţa, când ţi se face foame şi somn şi aţipeşti pe scaun uşor încovoiată, da’ nu te predai, pentru că nu te lasă telefonu’, te întinzi şi mai iei o gură de cafea răcită între timp între atâtea ore scurse pe lângă scaune şi pereţi te şi strâmbi când îi simţi în gâtlejul fierbinte aroma stătută şi abia apoi întinzi o mână leneşă receptorului şi începi încă o conversaţie deja învechită, fir-ar, aceeaşi introducere, aceleaşi întrebări…” (p. 34)
La modul absolut, ar fi și o carte a Absenței, a absențelor:
„…să vezi hoardele de amintiri cum se întind languros pe după gâtul meu ca o blană de nurcă să vezi cum o să mă tot apuce cu gheare de ochi, de păr, de carne până mi se împăienjenesc privirile până când o să mi se pară c-aş fi spânzurată aşa de un vis vid, gâtuită de o durere ţiuitoare, surdă, înfundată durere de tâmplă şi dragoste bolnavă – gata, de data asta chiar că m-a uitat, acuma chiar că şi-a găsit liniştea şi iubita şi echilibrul, nu mai trăim paralel, nu mai comunicăm în nici un fel, s-au terminat şi visele cu el şi durerile de burtă transportatoare de mesaje intrinseci, nu mai simt cordonul ombilical – firul subţire de sânge care se presupune că ne leagă firul de sânge subţire care mă strânge de gât şi de gând şi unghiile mi le strânge în complicate instrumente de tortură, durerea mea îmi lipseşti atât de mult îmi lipeşti atât de strâns firele de carne, sângele de cuţit, oasele de cuvinte – aproapele meu resimţit / iubit în fâşii de aer de la mii de kilometri distanţă, departele meu închis în creier încins în furnicăturile degetelor înţepenite în vibrafonul tridimensional în care explodează rugăciunea – sensul final al absenţei…” (p. 55)
Din frumoasa legătură, amintită deja, fiind chiriași vecini, cu fratele Alex, poate rezulta ceva asemănător cu Ion Mureșan, cel din „Cartea Alcool”: „prigoană asupra prafului care se aşterne, prigoană asupra cărărilor sufleteşti care mă apropie de tine dacă singura depărtare dintre noi este carnea ce-o purtăm – putrezească de vie şi dacă sângele gâlgâind este cel ce încinge distanţa dintre noi – îngheţe pe vecie pentru că nu există pedeapsă mai aspră sufletului meu decât moartea ta şi sunt ani de când am fost pedepsit, labirintul sufletului meu e tot mai adânc şi tot mai greu te aflu – respir mai rar acuma şi mă întreb dac-o mai fi rămas vreun rest de ţuică pe fundu’ sticlei…” (p. 58)
*
Bref, o carte a cărei reeditare este binevenită, o carte despre cât de „mare e puterea cuvântului”, chiar și unde nu ai putea bănui, dar și despre cât de distructiv, erodant, poate fi; despre degradarea sexualității, dar și despre metafizica sexului („ …poate că avea dreptate Péladan când zicea că facem dragoste aşa cum facem aproape totul, adică stupid şi inconştient, poate că niciodată n-o să-i fie dor de mine, poate că nici nu-şi mai aminteşte coapsele mele curbate sau umerii sau ochii, el se gândeşte din mers la toate, adică atunci când are timp, numai că e un om foarte ocupat, aşa că nu-i rămâne prea mult timp pentru gândureală, da’ asta nu dizolvă nimic din ce am trăit eu lângă el, iubituleee! să nu adormi la telefon! uite c-am dat-o în confidenţe de doi lei cinzeci, da’ atâta tânjesc după comuniunea aia de care scria evola, băi, iubitule, vreau şi eu să trăiesc o experienţă sexuală transpsihologică şi transfiziologică şi vreau stări multiple şi subtile de conştiinţă sexuală şi vreau o deplasare de nivel în viaţa mea, ce dracu’!!! şi ştii de fapt care e nedumerirea mea? că, dacă ar exista, toate astea s-ar datora cumva sau ar fi determinate de cealaltă persoană din cuplu, nu? şi atunci în capul lui ce se întâmplă – presupunând că aş trăi sau aş trece prin toate alea? ar trebui să simtă şi el acelaşi lucru? sau poate o fi destul şi suficient să simtă unul singur comuniunea aia, poate că fiecăruia îi vine rândul la simţit în altă vreme, în alt timp, oarecum paralel cu al tău, poate că tre’ să simtă fiecare separat şi nu neapărat concomitent, poate că le-a trăit şi el cu altcineva, în altă parte, altădată, Andros, ai-belito-să-mă-ierţi, într-un singur cuvânt, ar zice fetele p-aici dac-ar şti în ce încurcătură m-am băgat, tu ai observat în câte feluri poţi să-ţi exprimi tulburările astea ontice?”, p. 139), un „Băgău” descoperit abia acum, care ne face curioși cum ar putea fi o nouă carte marca Ioana Bradea, la zece ani după „Scotch” (pe care am citit-o atunci), o altă bijuterie sui generis, dacă nu un alt fel de exercițiu stilistic, roman-poem, și la trei-patru ani după „Înalt este numele tău”…
La urma urmei este o carte despre un adevăr pe care nu prea știm să-l recunoaștem, greu de explicat (copiilor… și copiilor din noi), dar pe care Ioana Bradea „l-a tradus” excelent literar, dincolo de orice pudibonderie, sfială, nevoire sau desfrânare:
„…„cică sexul ar fi cea mai mare forţă magică între un bărbat şi o femeie, nu îmbrăţişările animalice nu sentimentalismele fade şi idealizante nu regimul domesticit al legăturilor conjugale autorizate ci mirajul, extazul, trauma obscură din clipa de sex, mă Chopin mă!, nu intra în panică, am găsit ideile astea pe coperta unei cărţi, mi-au plăcut şi uite că acuma mă ascund în spatele lor în rest în cercul lui de prieteni dă bine să recunoşti că cel mai bun roman al lui Kundera e Incredibila uşurătate a fiinţei – ba mie mi-a plăcut o vreme Cartea râsului şi a uitării” ( p.137)
Și dacă tot aminteam de Molly a lui Joyce, câteva fragmente de la paginile 244-245 ne-o transformă pe Andreea-Andros într-o super-Molly, wonder woman, captain marvel, dacă tot au fost popularizate acum aceste superoine, wonder woman neo-existențialist (cu aluzie către Simone de Beauvoir?): „…e-i drept îmi vine uneori să mă culc cu toată lumea, îmi vine să-i iau pe toţi în pizda mea strâmtă şi scumpă, mânca-o-ar mama, nu c-ar fi loc înăuntru pentru toţi bărbaţii… da’ aşa mi se scoală uneori, nu ţine de nici un fel de facultate, vorba beţivului de astă-vară de când mă-ntorceam la Bucureşti cu acceleratul ăla de noapte şi înjura tipu’ ăsta şi lovea cu pumnu’n geamul compartimentului îmi bag pula don’şoară! îţi dai seama că io niciodată n-o să apuc să beau tot vinu’ care există în lumea asta de căcat, îţi dai seama?! îmi bag pula şi mă întreb ce-o să se întâmple cu tot vinu’ care rămâne după ce mor io?… era cam necăjit omu’ pe chestia asta… (…) mda, foarte clar, nici nu visam să te vrăjesc, îmi imaginam doar – c-aş putea la un moment dat să fut totul în calea mea să cotropesc cumva universu’ să-i sug pula de tot de toate poeticile alea ascunse şi caii verzi de pe pereţi să-i futem dracului cumva să ne jucăm pe bune şi pe moarte să ne doară-n cur de restu’ lumii pe dumnezeu inclusiv să construim odată o pulă înaltă piramidală fumurie – una din aia uriaşă după care să nu-ţi mai fie sete niciodată să pici lată la pământ cu maţele stropşite pe asfalt cu pizda făcută franjuri gaaata! nu mai vreau! ogoaie-te domnişoară că n-o să-ţi mai dea doamne-doamne maşână mică, ogoaie-te! să strige bunică-mea după mine din firea ei mare…”
Ființa virtuală care poate fi omul demonstrează pentru a câta oară cât de strâmtă îi poate fi realitatea adevărată, cea opusă realității virtuale… Posibilă simulare în altă simulare, este o bună introducere la pudibonderia Sacrului…
Poate chiar surprinzătoare pledoarie pentru taină și filosofia vălului de mireasă…
Mai pe scurt, ca să ne întoarcem la Antoaneta Ralian, pledoarie pentru emoții (și senzații) autentice și abținere de la bădărănisme care pot întreba când a văzut traducătoarea „Ultimul tango la Paris”!
Băgău de Ioana Bradea
Editura: Humanitas
Colecția: 821.135.1 – Scriitori români contemporani
Anul apariției: 2020
Nr. de pagini: 248
ISBN: 978-973-50-6389-4
Cartea poate fi cumpărată de aici.
