„Născut pentru niciodată” sau drumul unui spectacol în eternitate

Despre unele cărți nu pot scrie decât foarte greu, la fel și despre unele spectacole de teatru. Le țin în memoria afectivă și mi le aproprii de suflet și mai mult, pe zi ce trece, nu mă îndepărtez de ele nicicum sau nicicând. Așa mi s-a întâmplat cu Născut pentru niciodată (eu prefer, nu știu de ce, varianta în engleză – Born for never). Un spectacol pe care l-am revăzut „on the air”, pentru că vremurile impun o izolare la domiciliu fără precedent în istoria omenirii. Nu întâmplător, Teatrul Maghiar de Stat Cluj a programat acest spectacol într-o zi de vineri, 10 aprilie, pentru că pentru catolici e Vinerea Mare, cu alte cuvinte ziua în care Iisus Hristos a fost coborât de pe cruce pentru a fi îngropat. Iar Născut pentru niciodată este un spectacol care te face să te gândești, de fapt te provoacă să reflectezi la cum îți este în viață.

Spectacolul în sine e construit pe temelia unui alt spectacol – Vinerea lungă – adaptarea excelentă pentru scenă a romanului Kadiș pentru copilul nenăscut. András Visky a intrat în miezul textului, l-a desfăcut în felii de memorie vie și l-a redat lumii sub o formă dramaturgică greu de egalat. Metafora devine dicton, astfel încât regizorului – Gábor Tompa – nu-i rămâne decât să țină seama de ritmul impus și să-l tranforme în pas cadențat. Iar pentru ca asta să devină realitate concretă a fost nevoie de Vava Ștefănescu (una dintre coregrafele mele de suflet, dar nu asta e important aici). E neașteptat de multă coregrafie în spectacolul acesta și încă una în care nu există actor care să nu participe, într-un fel sau altul. Dar o să revin mai jos la această idee.

Istoria recentă (când spun recentă mă refer la secolul XX) e complicată și plină de vini colective, cea mai tragică dintre ele fiind Holocaustul. Evreii s-au văzut puși în fața unei alegeri imposibile: să găsească cele mai bune răspunsuri la întrebări pe care nu și le-au ridicat niciodată! Cum să supraviețuiești unui Holocaust și, mai ales, de ce? „Nu să-ți amintești! Să fii amintire!” spune bărbatul fără nume în prima parte a spectacolului. Cum să-și aducă ceilalți aminte de tine, dacă tu nici n-ai apucat să lași urme, adică să dai ce știi mai bine sau ce ai mai bun din tine celorlalți? Cum să se vorbească despre tine, dacă tu ești doar purtător de număr și nu de nume? Numele ți-a fost șters din marea carte a istoriei, așadar nu există nume, există doar tăcere. Tăcerea e orarul zilei, dar nu al celei din lagăr, ci mai cu seamă al fiecărei zile trăite după ieșirea din spațiul concentraționar. Aici e marea spaimă și marea durere a oricărui evreu victimă a celui de-al doilea război mondial. András Visky a transformat într-un adevărat poem dramatic toate aceste interogații și le-a dat o conotație gnoseologică neașeptat de fertilă în plan artistic – relațiile dintre personaje se construiesc în funcție de cum își răspund unii altora la aceste întrebări (iar pentru asta Gábor Tompa n-a făcut deloc economie în ceea ce privește unele mijloace scenice – mă refer la coregrafie specifică, ilustrație muzicală și lumini).

Am citit de-a lungul anilor multe mărturii ale evreilor supraviețuitori ai lagărelor naziste, întâmplarea face să și fi stat în fața unei asemenea persoane la un moment dat și să o ascult povestind despre orori, dar mai ales despre supraviețuire. Mult timp mi-a fost imposibil să pătrund dincolo de cuvinte, ca să pot înțelege cum de-au reușit să meargă mai departe. Și nu cred că pot înțelege cu adevărat nici acum. Așa-mi explic covorul de cuvinte din Născut pentru niciodată, căci da, cuvintele nu mai au sens și valoare dacă nu mai au destinatar, dar își pot recăpăta importanța odată cu fiecare act recuperator al martorilor sau supraviețuitorilor ororilor. Din cuvintele acelea, din numele tuturor celor care au fost înaintea noastră (nu întâmplător Vechiul Testament cu asta începe, cu liste întregi de nume, primele neamuri ale omenirii) se nasc amintirile, deci viața. Nașterile acelea succesive, colective și în același timp personalizate, redate scenic prin mișcări cadențate, tăiate brusc, special ca să simți durerile ascuțite și insuportabile (care însoțesc orice facere) sunt semne ale nevoii de a duce mai departe viața. Numai unul singur, bărbatul fără nume, nu vrea sau nu înțelege de ce să devină părtaș la toată această lucrare colectivă. Pentru el trauma este atât de mare, încât retorica devine sterilă și factor de izolare: se întreabă obsesiv de ce să participe la nașterea unei noi vieți. Pentru el încremenirea e lumina lumânării, ceea ce e cu adevărat tragic, căci asta înseamnă stingerea neamului, pierderea memoriei colective. El invocă drept piedică principală trecutul, cel care-i stă mereu înainte și nu-l poți învinovăți prea mult, pentru că începi să-i simți durerea.

Peste covorul de cuvinte zac cutii din plastic transparent, iar în mijlocul scenei o cabină din același plastic transparent, dar de mărimea unui om. Spații concentraționare mobile, cutiile sunt când locuri de odihnă, când simulacre ale celulelor – excelent gândit jocul cu cutiile care-ți dau senzația că ai fi într-un lagăr nazist, unde victimele stau înghesuite până într-acolo încât formează un singur mare corp – unul al suferinței absolute. În antiteză e gândit momentul în care victimele își poartă cutiile în jurul scenei, într-un soi de ritual eliberator, un fel de marș al libertății, finalizat cu așezarea cutiilor într-o ordine nefiresc de perfectă pe o margine a spațiului de joc. Carmencita Brojboiu, scenografa spectacolului, reușeste prin acest joc de volume să construaiscă o multitudine de spații, care prin suprapunere să redea scenic și ideea de cronologie, de fir epic al narațiunii. Deși spectacolul e compus din mai multe momente distincte, aparent fără legătură între ele, istorii (reale) personale, ele devin părți ale aceluiași întreg – istoria colectivă a unui popor, iar Gábor Tompa și-a dorit să accentueze această idee cu orice preț.

În partea a doua a spectacolului avem în fața ochilor un alt fragment de istorie, deloc plăcută nici ea: instaurarea unui alt tip de –ism, insuportabil și neomenesc: comunismul și ororile lui. Acutele mâniei în fistule disperate devin realități palpabile sub ochii noștri, personajele se mișcă mai mult sau mai puțin haotic, încearcă să înțeleagă ceva din tot ceea ce li se întâmplă, ajungând în final la ideea că tot ceea ce se întâmplă este pus sub semnul diftongului morții. Iar diftongul în viziunea lui Gábor Tompa capătă întotdeauna sonorități clasice – cum era și de așteptat, auzi părți din recviemuri și/sau oratorii celebre, iar sunetul acela obsedant de vioară care însoțește anumite personaje, dar mai cu seama pe bărbatul fără nume, îți pătrunde în oase și-n suflet, ți-l sfâșâie, pur și simplu.

Pe lângă bărbatul fără nume și personajul colectiv, în toată această poveste există un alt personaj, care rămâne mai tot timpul în fața spectactorilor: omul ciot. Purtat precum o vină colectivă peste tot în scenă, de-a lungul sau de-a latul ei, el este mereu prezent, ca pe o rană vie, supurândă, la vedere. În loc să se închidă, ea se adâncește și mai tare, odată cu fiecare refuz al bărbatului fără nume de a se lăpăda de spaime, sau cu fiecare nouă suprimare de libertăți venită din partea noului regim (cel comunist). Este gândită atât de bine mișcarea omului ciot prin scenă, încât la un moment dat nici nu te mai împiedici de el, ci ajungi firesc să-l porți cu tine de colo până dincolo.

Ultima parte a spectacolului este una foarte specială, pentru că se bazează pe o amintire extrem de personală a dramaturgului, a lui András Visky, fuga prin pivniță din școală, pentru că nu mai suporta regimul. Foarte atent construit momentul și foarte fin racordat la primele părți ale montării, astfel încât la final spectactorul rămâne cu impresia că marea istorie se compune din micile istorii personale, niciuna dintre acestea nefiind de ignorat.

Un spectacol care n-ar fi fost posibil fără profesionalismul unor actori ca cei ai Teatrului Maghiar de Stat Cluj. Áron Dimény face un rol principal de top, în care dă măsura a ceea ce știe și poate, un rol lucrat în detaliu, până la obsesia pentru fiecare trăsărire de mușchi. Ferenc Sinkó devine o rană vie pe măsură ce trece timpul și te întrebi cât de mult poate să reziste în poziția aceea atât de incomodă și de nefirească. Remarcabile construcțiile de rol ale lui Emőke Kató și Zsolt Bogdán, care transformă personaje secundare în adevărate demonstrații actoricești de clasă.

Ca să închei rotund, revin la ideea de început. Născut pentru niciodată e un spectacol pe care-l voi revedea de fiecare dată cu alți ochi și dintr-o altă perspectivă; la prima vizionare m-am trezit purtată de spaimele și angoasele bărbatului fără nume; la a doua vizionare am încercat să-mi dau seama cum se infiltrează în memoria colectivă teroarea și tăcerea absolută. La a treia vizionare mi-am dat seama că vina – omul ciot – îmi invadează fiecare celulă din creier și că nu mă pot desprinde de ea nicicum. Așa se face că, de fapt, am făcut înconjurul scenei de mai multe ori, trecând prin fiecare personaj în parte, mai mult sau mai puțin. Kadișul e un ritual în sine, așe e și gândită montarea, numai că aici, în Născut pentru niciodată, are sens recuperatoriu mai accentuat decât oricând. E un soi de viziune panoramică, pe care o am la foarte puține spectacole. Și sunetul viorii e încă atât de viu! Da, Născut pentru niciodată e, de fapt, „născut pentru a nu fi uitat nicicând”.

Visszaszületés | Născut pentru niciodată – Teatrul Maghiar de Stat Cluj