Despre întoarcerea la fond – „Împotriva interpretării” de Susan Sontag

Din când în când este absolut necesară întoarcerea la fundamente, iar când este vorba despre hermeneutică – interpretarea unui text, în cazul de față – cu atât mai dese sunt reîntoarcerile, cu cât avalanșa de scrieri contemporane tinde să îngroape în derizoriu orice studiu serios, elaborat în ani de zile.

Susan Sontag a scris istorie, sau, ca să fim mai exacți, și-a scris propria istorie, personală și personalizată, fără frica de ridicol. De ce? Pentru că hermeneutica ei este una filtrată, adânc înrădăcinată și greu de combătut, una care face apel (continuu) la calitățile intrinseci ale unui text scris. De aici și până la interpretarea unui film sau spectacol nu mai este decât un pas: cel care asigură translarea acestui set de valori într-o altă dimensiune, mutarea accentului de pe scris pe vizual se face tocmai pentru că valoarea celor scrise a fost certificată deja.

Împotriva interpretării a apărut pentru prima dată la începutul anilor ´60 din secolul trecut, deci putem spune că a prefigurat cumva toate schimbările ce vor surveni în ceea ce se va numi de atunci încoace act critic. Citind/recitind astăzi eseurile lui Sontag, îți dai seama că principiile după care s-a ghidat ea rămân și astăzi valabile și plasează toate panseurile ei în afara timpului, ceea ce nu e puțin lucru. Cum devine acest lucru posibil? Pentru că ea face apel la stil, la ceea ce ține de valoarea intrinsecă a scriiturii, despărțind textul de cel care l-a scris, separând clar persoana de produsul minții acestuia. E o separare cu final revelatoriu de fiecare dată, pentru că la finalul unuia sau altuia dintre eseuri realizezi că textele cu pricina le vezi cu alți ochi și că, dintr-odată, persoana care le-a scris devine mult mai puțin importantă. Separarea aceasta cere sacrificii, uneori ai impresia că scrisul ei este mult prea steril și rece, asemenea unei tăieturi fine de bisturiu – știi că e necesară, dar parcă n-ai vrea să ai parte de așa ceva. Privirea ei critică pătrunde în detaliu, surprinde pliuri și dubluri de sens, care scapă multora dintre noi, dar toate acestea se întâmplă fără să piardă viziunea de ansamblu. Comparațiile între autori sunt puține, mai degrabă găsim comparații între scrierile aceluiași autor sau creator (aici mă refer la regizorii de film și teatru), ceea ce presupune un studiu profund al operelor acestora, o lipsă a grabei și o absenței a superficialității care transformă parcursul ei critic într-unul deposedat de orice subiectivism.

E interesant felul cum se raportează Susan Sontag la fiecare text scris, spectacol de teatru sau film: cu pricepere, delicatețe și un foarte fin spirit de observație. Deși ai citit și recitit operele lui Shakespeare, Ionesco sau Sartre, deși ai impresia că l-ai înțeles prea bine pe Pavese, lecturând eseurile lui Sontag îți dai seama că mereu e posibilă o nouă abordare, o nouă perspectivă, care, culmea, nu ține de trecerea timpului, ci de felul cum te plasezi în raport cu subiectul interpretării. Așa devine posibilă interpretarea textelor lui Lukács, așa devine capătă valoare însemnările cu privire la Vicarul etc.

Pentru mine, personal, cel mai interesant rămâne și acum capitolul dedicat teatrului. Într-o epocă în care corectitudinea politică a ajuns să dicteze și să impună norme de interpretare care prea puțin mai au de-a face cu arta teatrală în sine, eseurile lui Sontag țin loc de gura de oxigen atât de necesară alpinistului aflat în plină ascensiune pe Everest. Susan Sontag nu face altceva decât să-și fixeze exclusiv atenția pe text, ignora voit importanța și aportul mijloacelor teatrale folosite în mod curent în teatru, dar într-un mod deloc reducționist. Eseul dedicat lui Ionesco este de departe o dovadă de rafinament intelectual – cu un umor foarte fin demonstrează prin apel la diferite fragment din piesele dramaturgului ce se întâmplă cand reduci totul, în sensul de sacrifici, la text. Jocul cu metaforele nu e suficient pentru a face teatru, pentru a scrie istorie în teatru. Poate fi surprinzătoare afirmația categorică prin intermediul căreia clasifică piesele lui Ionesco în bune și mai puțin bune, în ultima categorie intrând texte care au avut de-a lungul anilor mare succes la public, dar nu datorită scriiturii lui Ionesco, cât mai ales montărilor regizorale de care au avut parte acestea.

«Care este realizarea lui Ionesco? Judecând după criteriile cele mai pretențioase, el a scris o singură piesă cu adevărat remarcabilă și frumoasă, Jacques sau Supunerea (1950), o lucrare strălucită mai puțin importantă, Cântăreața cheală, prima sa piesă (scrisă în 1948-1949), și mai multe piese scurte de efect, care sunt reluări mai acute ale aceluiași material, Lecția (1950), Scaunele (1951) și Noul locatar (1953). Toate aceste piese – Ionesco este un scriitor prolific – reprezintă un Ionescu „timpuriu”. Operele mai târzii sunt vulnerabile ca urmare a intrigii dezlânate și a unei conștiințe de sine tot mai pronunțate și mai puțin dispuse la compromisuri.» (p. 136)

«Descoperirea clișeului de către Ionesco a însemnat refuzul său de a mai vedea în limbaj un instrument de comunicare sau de exprimare în sine, ci mai degrabă o substanță exotică secretată – într-un fel de transă – de niște persoane interșanjabile. Următoarea sa descoperire, și ea de mult familiară în poezia modernă, a fost aceea că el putea trata limbajul ca pe un obiect concret. (Astfel, profesorul o omoară pe elevă în Lecția cu cuvântul „cuțit”.) Procesul-cheie pentru transformarea limbajului într-un obiect este repetarea. Repetarea verbală este dramatizată și mai mult print-un alt motiv recurent în piesele lui Ionesco: multiplicarea canceroasă, irațională a obiectelor materiale.» (p. 137)

„Nu protestul împotriva lipsei de pasiuni e ceea ce-l stimulează pe Ionesco, cu un fel de mizantropie, pe care el a acoperit-o cu clișeele la modă ale diagnosticului cultural. Sensibilitatea care animă acest teatru este îngustă, defensivă și bântuită de dezgust sexual. Dezgustul este puternicul motor al pieselor lui Ionesco; din dezgust, el face comedii ale dezagreabilului.” (p. 141)

Ultimul partea volumului este dedicată celei mai noi arte dintre toate, cea a filmului. Deloc întâmplător apelul constant la filmele alb/negru și la cele mute, căci istoria artei filmului nu se poate scrie în absența unor astfel de valori. E cu atât mai interesant de citit această parte din eseuri de către tinerii născuți în epoca digitalizării, cei care au impresia că arta ține doar de felul cum stăpânești tehnica și diversele programe de operare. E interesant să observi cum ideile de fond din construcțiile hermeneutice ale lui Susan Sontag se pot replica, revaloriza și încă într-un sens foarte productiv.

În final, nu pot să nu remarc excelenta traducere în limba română de care a avut parte acest volum. Mircea Ivănescu, un om de litere și un scriitor de mare calibru, s-a apropiat de eseurile lui Sontag fără să piardă din vedere claritatea ideii și profunzimea raționamentului acesteia. Și acum, la decenii de la scrierea în original, iată că Împotriva interpretării poate (re)cuceri, fără tăgadă și fără urmă de îndoială. Textele lui Sontag nu sunt valoroase doar din punct de vedere istoric, contând în evoluția cronologică a hermeneuticii ca excurs academic, ci și din punct de vedere literar ca atare, ele contribuind în fond la apropierea de marile valori culturale ale lumii.

Împotriva interpretării de Susan Sontag