Mircea Dragu a fost printre primii (și extrem de puținii) oameni ( mă refer la cei pe care-i cunosc) care a reacționat prompt după consemnarea la domiciliu: printre altele, a postat pe contul lui de facebook o listă cu ce trebuie să facem în continuare, ce nu avem voie să abandonăm din ritualurile noastre cotidiene. Mi=a plăcut enorm că am regăsit pe acea listă atât grija față de propriul corp, cât și față de minte/suflet, dar mai ales am regăsit grija față de celălalt! Ceea ce nu e puțin lucru în aceste timpuri! Între timp vorbim de săptămâni de claustrare și de altfel de experiențe, ceea ce m-a determinat să-i adresez câteva întrebări.
Mircea Dragu este psiholog psihoterapeut, practicant de arte marțiale (posesor de centură neagră și e atât de bun, încât îi învață și pe alții), tată de copii frumoși și talenți, membru extrem de activ al comunității timișorene, voluntar activ în diverse campanii sociale. Să nu uit, face niște fotografii superbe!
credit foto: Daliana Iacobescu
Ce mai înseamnă acum, echilibrul? E ceva complet abstract și prea utopic ca să încercăm să-l regăsim?
În general echilibrul este un șir de dezechilibre moderate, asta în cel puțin două sensuri ale cuvântului „moderat”. În cazul de față, cred că echilibrul ar presupune, în primul rând, să acceptăm ca trăim o situaâie de criză. Să evităm (în egală măsură) negarea, pozitivismul toxic („totul va fi bine”), dar și catastrofizarea, gândirea negativă („totul s-a dus”, „nu o să ne mai revenim din asta” ș.a.m.d.). Să ne conectam la temerile noastre, să ne identificăm și accesăm resursele și să punem speranța în capul mesei.
Cum era de așteptat, oamenii încep să-și piardă răbdarea și, drept urmare, reacțiile sunt pe măsură. Ce rol au credințele personale în astfel de momente?
De fapt, doar anumiți oameni încep să-și piardă rabdarea. Poate fi o problemă de temperament, una de experiență de viață, dar cel mai probabil este o combinație între acestea și alți factori. Pentru că aici intră un calcul care include și credințele personale pe care le-ai menționat (și care se încadrează la experiență de viață), dar și condițiile în care traversăm această situație de criză. Acestea includ confortul locativ, financiar, resursele sociale, vârsta ș.a.m.d. Deși în mare parte este o problemă de management cognitiv și emoțional, nu putem să reducem totul la perspectivă, la subiectivism.
Foto din arhiva personală – aici cu fetele de la librăria La Două Bufnițe
De ce nu e bine să comparăm acum, în aceste momente, seturile de valori la care se raportează unii sau alții dintre semenii noștri? Mă refer la veșnica (și inepuizabila sursă de conflicte) opoziție dintre credincioși/necredincioși, creștini/necreștini.
Situațiile de criză sunt generatoare de energie. Reziliența unei persoane, a unei familii, a unei comunități, a unei țări, chiar a unei uniuni de țări poate fi pusaă la încercare într-o asfel de situație. Ca să facem o comparație, o echipă sportivă va pierde mai devreme sau mai târziu un meci, va avea perioade mai bune sau mai rele. În funcție de regulile de comunicare, de stilul de conducere/administrare, de personalitățile jucătorilor ș.a.m.d., oamenii vor căuta soluții sau își vor face reproșuri unii altora, se vor susține sau se vor ataca reciproc. Vor construi poduri sau ziduri între ei. În cazul de față, conflictele dintre „secta” credincioșilor creștini și „secta” celor care CRED în știință sunt o poveste și despre o bătălie interioară care se desfășoareă în fiecare dintre noi. Rațional vs magic, tradiție vs modern, tânăr vs bătrân, național vs universal ș.a.m.d. Aș risca să presupun că pe cât suntem noi mai puțin așezați în noi înșine pe acestea subiecte, pe atât vom fi mai agresivi pe ele. Pe scurt, nu neapărat existența conflictului este problema, ci modul în care acesta este administrat.
Cu dnul prof univ Sorin Ciutacu, la o lansare de carte.
Din simplele (și profanele) mele observații, deduc că suportă mai ușor izolarea cei care au credințe înrădăcinate, bine ancorate într-un sistem de valori (asumat, moștenit, nu contează). Ce se întâmplă cu cei care-și pierd busola?
Am pomenit un pic mai devreme cuvântul reziliență. În cazul de față discutăm despre reziliența emoțională. Unii specialiști văd reziliența, felul în care răspundem în fața unei situații stresante, când suntem în fața unei amenințări grave, sau am suferit o pierdere importantă ș.a.m.d., ca pe o atitudine, alții ca pe o abilitate, alții ca pe un proces. Răspunsul corect le cuprinde pe toate. Întrebarea ta mă duce cu gandul la spiritualitate, una dintre sursele noastre de reziliență. Îngrijirea corpului (de la alimentație până la igienă și mișcare), relațiile sociale, implicarea (inclusiv civică), un mod realist de gândire, capacitatea de a fi prezent în propria viață, acceptarea schimbărilor, un raport sănătos cu trecutul (sursa de învățare, nu de ruminații) sunt alte moduri prin care ne putem întări reziliența. Ca să revin punctual la întrebare, pierderea busolei cred că este o pierdere a sensului și cu asta am ajuns la o altă latura a rezilienței: este o dovadă de reziliență emoțională să acceptăm că sunt situații în care avem nevoie de ajutor. Să accesăm oameniii-resursă din viețile noastre (mentori, terapeuți, preoți…) și să ne regăsim reperele sănătoase.
Autoportret în vremuri pandemice
Izolarea a ajuns să fie inamicul nr. 1 al oamenilor. Ce-ar trebui să facem ca să-l învingem?
Izolarea este și o mască. În spatele ei stau anxietatea, pierderea sentimentului de siguranță pe care cei mai mulți dintre noi îl aveam, plus teama că ne putem îmbolnăvi ș.a.m.d. Izolarea nu înseamnă doar lipsa socializării, sau concertele anulate și concediile ratate. Pentru că toate acestea, de la mersul la teatru până la mersul la biserică, făceau parte din ritualurile noastre vindecătoare, dintr-un ritm al vieții pe care îl aveam și pe care nu știm când și în ce formă îl vom regăsi. Totuși, izolarea nu e un inamic. E un partener de drum. Nu cel mai simpatic, nu unul pe care l-am dorit, dar unul care, asemenea unui medicament cu gust neplăcut, ne poate ajuta să depășim cu pierderi mai mici pandemia pe care o traversăm. Bătălia nu e cu izolarea, e cu limitele noastre comportamentale, cognitive și emoționale.
