Poveste pentru Maria – Am în buzunat o piesă de Lego…

Motto1: „Tu eşti povestea mea. Presantă. Urgentă. A mea. Tu. Pe cuvânt.”

Ioana Bâldea Constantinescu

Motto2: „Ai grijă ca o mamă de copilul care ai fost.”

Simona Popescu

În buzunar, cineva ne strecoară mereu o piesă de Lego, ca porte-bonheur. Cine?! Memoria este o formă a identităţii, în sensul în care chiar suntem ceea ce ne amintim. Multe dintre amintirile noastre au elasticitate (să folosim acest termen utilizat şi în legătură cu funcţionarea creierului, elasticitate), se modifică pe măsură ce trece timpul. E greu să ajungi la primele amintiri, pentru asta este nevoie să devii un scafandru într-un ocean de senzaţii şi de imagini, dar iată un subiect care ne preocupă toată viaţa. Întoarcerea. Recuperarea fiinţei care am fost.

O întrebare ar fi însă dacă ne amintim singuri copilăria sau preluăm secvenţe pe care le aflăm din istorisirile celor apropiaţi şi ne creăm, ulterior, propriul film. Şi ce este de făcut cu amintirile (care nu sunt doar ale tale, sunt, e drept, şi ale tale), fragmente atât de fragile, puncte de vulnerabilitate, ce faci?! Le strângi într-o carte pentru copii – pentru copilul tău, dar, de fapt, cum se întâmplă cu toate cărţile bine scrise, o carte care se adresează şi altora, tuturor celor pregătiţi să-şi amintească şi să revină, în felul acesta, la vârsta când toate aventurile sunt posibile.

„Trebuie să-ţi spun un lucru despre mine. E un lucru mic. Ştii cum îmi bagi tu în geantă, câteodată, un animal de Lego, cum îmi plasezi în buzunarul de la pardesiu desene dimineaţa, să nu fiu singură pe drum până la serviciu? Ei, cam aşa e şi textul ăsta. Un flecuşteţ important. Un nimic cu sens. O geamandură. Pentru când vine ploaia şi se umflă mările.

Mai ştii cum ţi-am spus, acum un an, că aş vrea să scriu o poveste cu tine? Te-am întrebat dacă ţi-ar plăcea şi mi-ai zis că da. Mi s-a părut chiar că te-ai bucurat. Dar eu nu m-am apucat de treabă. Tu, de-atunci, ai învăţat să te încalţi singură, am citit amândouă despre Ulise, ne-am certat, ne-am împăcat, eu ţi-am arătat noaptea, pe cer, Casiopeea şi tu ai descoperit cât de bun e profiterolul. Şi că el chiar aşa se cheamă.

Pro-fi-te-rol. Nu protiferol. Protiferol a fost, pentru o vreme, doar o glumă între noi.” (pp. 7-8)

Pare că pe un trotuar două copilării merg una lângă alta, ţinându-se de mână. Aş fi vrut să spun că două copilării sunt aşezate paralel şi comparate, cu identificarea delicată a asemănărilor şi a deosebirilor, în pagini care sunt mai mult decât o notare, uneori zilnică, a dialogurilor mamă-copil, sunt şi o fină analiză a felului în care sunt preluate, din generaţie în generaţie, ritualuri, mentalităţi, valori.

M-a impresionat în Poveste pentru Maria evocarea cărţilor care creează, prin poveste şi personaje-cheie, legături între mamă şi copil. Cărţile spun multe despre oameni, despre cei care le citesc şi, mai ales, despre cei care le scriu. Biblioteca fără graniţe de vârstă oferă o primă „lectură” a lumii şi o primă acceptare a ei – Bourdain, Elif Shafak, Etgar Keret, Proust, Wallace Stevens, Homer, Salman Rushdie, Lewis Carroll, Frank L. Baum. Şi poveştile nu se spun doar seara, înainte de culcare. Se spun în bucătărie, când se coc prăjiturele, se spun şi pe stradă.

O plecare la grădiniţă, refuzată categoric de un copil trezit mofturos de dimineaţă („Am în ceafă o privire mică şi întrebătoare şi o smiorcăială mai ameninţătoare decât un pistol la tâmplă în stand by”), devine o aventură în ritm alert, pentru că ziua e abia la început şi sunt multe de făcut – Winnie the Pooh aduce inspiraţia. Nu la grădiniţă vor merge împreună Ioana şi Maria, ci în Narnia. Scările sunt coborâte iute, în vreme ce curg replicile de-o parte şi de alta, întrebări şi răspunsuri despre rostul iernii decise de vrăjitoarea Jadis din Nord, puterile lui Aslan, castori, vulpi, fauni şi naiade. O căzătură pe gheaţă a Mariei este uşor trecută cu vederea, nu doare, că prea sunt interesanţi „leuţii cu aripi”, „grivonii” cum le spune fetiţa. În Narnia nu circulă maşini, dar în Bucureşti sunt destule, de aceea trebuie să fii atent la trecerea de pietoni, de unde nu mai e mult de mers până în parc. Nu mai poţi fi atent şi la diversele obiecte pe care cineva, devenit spectator al poveştii despre Narnia, le recuperează. Iar povestea e dată mai departe:

„Doamnă, doamnă!

Excelent, iar am pierdut ceva. Mănuşile, portofelul, pachetul de şerveţele, jucăriile din buzunare, cartela de metrou, o, da!, ni s-a mai întâmplat. Mă întorc, toată zâmbet, spre Bunul Samaritean care ne-a şi ajuns din urmă, să-mi cer scuze pentru neatenţia mea şi să mulţumesc pentru repatrierea obiectului încă neidentificat…

…doamnă, iertaţi-mă o secundă, cum se numeşte povestea asta? Vreau şi eu să o cumpăr!” (pp. 65-66)

Cartea Ioanei Bâldea Constantinescu oferă, în subsidiar, răspunsuri la câteva întrebări clasice: cum te împarţi între profesie şi viaţa personală, cum scapi de temeri şi de vinovăţie, ce răspusuri dai întrebărilor care vin în avalanşă dinspre vârsta inocenţei. Mulţi părinţi se plâng, de obicei când copiii ajung la vârsta adolescenţei, că nu mai reuşesc să ţină lucrurile sub control. Ce este de făcut?! Să spunem, citind Poveste pentru Maria, că acest control, dacă este în exces, este vătămător în orice relaţie. Copiii sunt oameni mici, cum spune Laura Grünberg în altă carte minunată, Să creştem mici. Ei nu au încă înălţimea adulţilor şi nici experienţa lor – nici viciile, nici greşelile. Dar au aceeaşi nevoie de afecţiune, adică de atenţie, timp, răbdare, ca noi toţi. Copilul este al tău, sânge din sânge, dar este o altă fiinţă, doar asemănătoare ţie, nu identică. Are trăsături, dorinţe şi temeri pe care încerci să le afli şi cărora ai vrea să le faci faţă.

Şi cam aşa e, are dreptate Maria, când ai copii nu prea mai poţi să îmbătrâneşti. Pentru copii, asta este inacceptabil. De murit, nici nu se pune problema. Cu trecerea de la o etapă la alta nu te poţi însă obişnui uşor, căci copilul, deşi creşte sub ochii tăi, pare să aibă o singură şi incredibil de frumoasă vârstă, aceea când împreună mutaţi munţii din loc şi apa dintr-un pahar în altul, ca să pară de altă culoare:

„̶ Putem să punem apa în alt pahar?

̶ Da, de ce?

̶ Ca să fie de altă culoare.

̶ Altă culoare. Pahar de altă culoare.”

Poveste pentru Maria de Ioana Bâldea Constantinescu

Editura: Nemira