„Pe mine m-ai omorât,
Dar cu calul ce-ai avut?”
Născut într-o familie ortodoxă ca mulţi alţi români, nu extrem de religioasă, însă cu o etică religioasă destul de bine închegată, cu respectarea sărbătorilor creştine, însă fără o frecventare constantă a lăcaşelor de cult, ideea mea despre religiozitate s-a pierdut treptat. În timpul liceului, publicasem primul eseu în care criticam extrem de acid, cu mintea de atunci, biserica. Nu puteam concepe să gândesc în registre date şi să mai şi plătesc pentru asta.
Preotul, care întâmplător mă şi botezase şi care mi-a oficiat mult mai târziu cununia civilă, mă căutase la liceu să stea de vorbă cu mine, după publicarea articolului. Dezgustul meu faţă de biserică era unul profund, însă am avut norocul de a fi rămas fidel educaţiei primite şi de a mă purta frumos cu omul, deoarece indiferent de instituţia pe care o reprezintă sau de numărul diplomelor pe care le poartă în piept, omul care ne interesează este cel pe care îl avem în faţă. Mereu mi s-a amintit în tinereţe că trebuie să îi spui „Bună ziua!” chiar şi vecinului care nu-ţi răspunde niciodată. Aşa am făcut, greşit sau nu, însă ştiu că asta nu mi-a afectat viaţa într-un mod negativ, iar până şi vecinul care nu se sinchisise vreodată să-mi răspundă în acei ani, astăzi este un om ce pare să-şi amintească lucruri bune despre mine. Drept urmare, frumoasă şi cuviincioasă a fost şi discuţia mea cu preotul, iar el, omul din spatele sutanei, mi-a spus doar că înţelege şi că ceea ce vrea să-mi spună este că nu se cuvine să scriu astfel despre biserică, pentru că ajung să rănesc oameni pe care nu îi cunosc şi care nu au altă vină decât să aibă o credinţă.
Poate că ar fi multe de completat atât la cele spuse de mine, cât şi la cele spuse de domnia sa, însă nu despre asta vreau sa vă scriu aici.
Pentru că aşa cum se spune „non idem est si duo dicunt idem”, nici noi ateii sau agnosticii (nu are sens să discut aici diferenţierea şi de aceea am să utilizez în continuare sinonimic cei doi termeni), nu suntem la fel şi nu avem aceeaşi intenţie, chiar dacă aparent susţinem aceleaşi lucruri. Însă cum la acea vreme mi-a fost jenă să mă declar ortodox sau ca fiind parte a vreunei religii, iar asta nu din cauza unei mode, ci în special dintr-un soi de revoltă faţă de imaginea instituţiilor, astăzi a ajuns să-mi fie jenă când îi ascult, citesc sau văd pe ateii care au umplut internetul. Propaganda corectitudinii politice a reuşit să transforme ateismul în normă şi ca orice aşchie marxistă, singura armă de lupă este denigrarea. Prea rar se mai aruncă un argument sau o judecată de bun simţ, un cuvânt care să explice mai mult decât să atace sau o întrebare care să te lămurească în loc să ironizeze, această specie ţipătoare de ateu fiind cea la care voi face referire în continuare. În opinia mea, cei mai sus menţionaţi reprezintă o bună parte a tagmei şi tot ei sunt cei care, deşi stridenţi şi agresivi, nu au citit nici măcar Biblia, darămite filocaliile sau alte cărţi esenţiale pentru a înţelege ceea ce critică, pentru a putea dialoga cu cel pe care îl detestă nejustificat şi pentru a fi capabili să poarte o discuţie despre alegerea lor, religioasă sau nu. Tot ceea ce îi defineste pe ei, îi defineşte şi pe habotnicii pe care îi detestă. Tot ce au este insulta şi trompeta. Iar de citit nu ar fi destul că nu le-au citit, însă nici măcar nu fac diferenţa între simbolul religios, religie, fapte izolate şi instituţie. La 18 ani nici eu nu făceam diferenţierea asta, însă mă chinuiam să o înţeleg, iar pretenţia mea este ca omul, religios sau nu, să înveţe şi să se echilibreze, nu să devină din ce în ce mai radical, iar dintr-un mic „liber cugetător”, scăpat de chingile religiilor, să te arunci în braţele unui fanatism anti-religios din cursivitatea căruia să nu se înţeleaga nimic.
Religiile au păcatele lor, preoţii, oameni fiind, le au pe ale lor, iar capii bisericilor nici nu mai merită menţionaţi, având poate mai des rezervari în Bolgia a treia sau mai jos, decât în raiuri şi altare, însă greşelile individuale nu îi îndreptăţesc cu nimic pe atei să atace cultura credinţei în omul care are cea mai mare nevoie de ea.
În fiecare an, în preajma sărbătorilor cele mai importante din cultura creştină, mă trezesc cu o invazie detestabilă de postări şi texte (vorbesc în special de reţelele sociale, dar nu numai), adesea prost scrise şi lipsite de orice argument, texte din care singura idee ce poate fi dedusă este încercarea disperată a ateului de a-şi arăta un soi de superioritate complet nejustificată în faţa omului credincios. A ajuns ateismul să fie o suficienţă care să le declare unora superioritatea. Un decalaj închipuit, desigur, pentru că nu a fi creştin, musulman sau adept al oricarei filosofii de viaţă este ceea ce trebuie să te urce în vreo ierarhie, ci în primul rând cultura pe care o dobândeşti sau nu şi capacitatea de a discerne. Ei bine, fix aceste două elemente lipsesc acum din instrumentarul ateului. Rar am citit texte mai hidoase şi detestabile decât în zilele acestea, în perioada Paştelui, texte care nu spun nimic, nu stârnesc amuzamentul şi nu aduc un subiect în dezbatere, ci sunt scrise doar cu intenţia de a ataca simbolurile religioase cu orice scop. Desigur, trăim într-o eră în care senzaţionalul este la mare căutare, iar cum sângele nu mai curge pe străzi, ci din ochi şi urechi, la auzul şi lectura unor discursuri vituperante, senzaţia că prostia trebuie strigată în gura mare pentru a fi superioară prostiei vecinului, a devenit evidentă. Cea mai joasă specie de ateu iese în zilele de sărbătoare să-ţi scoată ochii pentru o cauză nici de el cunoscută, în virtutea unui fapt de care nici el nu ştie, evocând tradiţii despre care habar nu are şi amestecând simbolismul cu sacrul şi profanul într-o tocăniţă pe care şi porcilor le-ar fi jenă să o încerce.
Drept urmare, constat cu gust searbăd că ceea ce eu consideram în adolescenţă ca fiind o eliberare din dogme, transformat fiind în modă, a ajuns apanajul omului mărunt, omului dispus să se caţere pe orice, doar, doar de îl vede cineva. Este dispus să-şi despoaie mintea hâdă în văzul tuturor, precum un saltimbanc rămas fără circ, ajuns în stradă să facă singur jonglerii, însă nu pentru a-şi câştiga pâinea, ci pentru a ridiculiza trecătorii. Altfel spus, libertatea de a gândi ca ateu a devenit un lanţ sfidător de aur, atârnat la grumazul oricui este dispus să facă rabat de lectură doar pentru a avea mai mult timp să-şi ţipe sfidător opiniile.
Mereu se va aduce în discuţie finanţarea cultelor religioase sau comportamentul capilor bisericii, argumente aparent facile, mult prea complexe pentru a fi abordate oricând de oricine, însă chiar şi aşa: Ce vină are calul, de păcatul cavalerului?!
Pentru că mă apropii de finalul acestor rânduri, mărturisesc faptul că este departe de mine gândul de a mă îndrepta din nou spre biserică, instituţia rămânând în sine cu metehnele ei, asa cum am menţionat mai sus şi departe de mine gândul de a deveni religios, necuprins fiind încă de puterea credinţei, însă nu am să înţeleg vreodată nevoia acelora asemeni mie de a ataca în mod absolut gratuit simbolurile şi credinţele unor oameni pe care nu îi cunosc şi faţă de care nu sunt cu nimic mai buni.
În atare condiţie, ateu sau nu, musulman sau ortodox ori de altă religie, am să continui să îi spun „Bună ziua!” vecinului meu, nu pentru a primi un răspuns, nu pentru că există dovezi că îi va fi cu adevărat mai bună ziua dacă fac asta, ci pentru simplul fapt că-mi este vecin.
Dragi ortodocşi, „Hristos a înviat!”
