În Roma începutului erei noastre, viața era o peripeție mai mult sau mai puțin scurtă. Norma era moartea. Fie că ești sărac sau bogat, sclav sau nobil, iscusit soldat sau viclean complotist, moartea te pândea la fiece pas: în război, în lupta primitivă pentru existență, din cauza mâniei sau mofturilor patricienilor, a intrigilor sau a comploturilor. Iar dacă ai sânge imperial, cu atât mai rău! Toți mor în dreapta și-n stânga, din pricini de la cele mai onorabile până la cele mai ridicole. În afară de idioți. Cel mai mare noroc, în Roma acelor timpuri, era să fii idiot, sau măcar să fii considerat astfel, mai ales dacă faci parte din familia imperială. Doar să fii îndeajuns de idiot ca să nu fii băgat în seamă și să nu se obosească nimeni să te omoare.
La aproape două milenii de la veacul ăsta teribil despre care vorbeam, un astfel de considerat-idiot i s-a arătat în vis unui poet, Robert Graves, după cum chiar acel poet a mărturisit, și i-a cerut stăruitor să-i scrie adevărata lui istorie. Visul a picat la țanc, căci poetul tocmai avea niște datorii de acoperit, astfel încât avea nevoie de un subiect pentru o carte pe care trebuia să o scrie foarte repede. Și, în treacăt fie spus, tocmai se ocupase de traducerea istoricului Suetonius, fapt care îl va ajuta nespus de mult în misiunea hărăzită de vis. Nu se va ști niciodată dacă nu cumva traducerea a provocat visul, mai mult, gurile rele au învinuit cartea (care a reușit să iasă la termenul scontat, în 1934) că ar fi o copiere „cuvânt cu cuvânt” din istoria lui Suetonius, dar ceea ce se știe cu siguranță este că aceasta, cartea adică, s-a bucurat de mare succes printre cititori, iar mai târziu, și de o ecranizare. Umila mea părere este că, pentru o carte scrisă în grabă, aceasta este mult prea bună, iar copierea trebuie să fie o treabă foarte iscusită dacă produce asemenea opere. În fine, idiotul din vis era chiar cel de-al patrulea împărat al Romei, Tiberius Claudius Drusus Nero Germanicus, iar cartea pe care acesta a cerut-o a primit denumirea I, Claudius, apărută în română, la editura Pandora M, sub denumirea Eu, Claudius, Împărat.
Ce-i drept, adăugarea, în versiunea românească, a cuvântului „împărat” la titlu creează confuzii, pentru că, chiar dacă Claudius își scrie autobiografia, aceasta fiind forma pe care o îmbracă romanul, abia după ce urcă pe tron, ea vorbește, totuși, nu despre domnia sa, ci despre perioada începând cu asasinarea lui Iulius Caesar până la proclamarea sa ca monarh. Domniei lui Claudius Robert Graves îi dedică o altă carte, Claudius the God, dar aceasta nu ne interesează acum.
Cea mai potrivită descriere a lui Claudius, pentru perioada cuprinsă în I, Claudius, este aceea de idiot, pe de o parte, și de istoric, pe de alta. Mai mult ca atât, primul îl produce pe al doilea. Născut cu mai multe defecte fizice: șchiop, surd de o ureche și bâlbâit, Claudius este o rușine pentru familia sa nobilă. Cei mai mulți, inclusiv mama și surorile sale, îl batjocoresc, când nu-l ironizează, dar, în mare parte, este lăsat de capul său și acesta își găsește alinarea în studiul istoriei. Evident, funcții importante în stat nu i se dau, cel mult cea de preot al lui Marte, și este lăsat să se ocupe de istorie până aproape de bătrânețe, când Caligula îl va face consul, fără ca acest lucru să-l împiedice pe tiran sau pe alții din anturaj să-și bată joc de el în continuare. Toate acestea, cum am spus, spre norocul lui. Atitudinea celor din jur față de el i-a salvat viața și i-a oferit timp pentru pasiunea sa: istoria. Va scrie o istorie a etruscilor, una a cartaginenilor, va fi împiedicat să scrie o biografie a tatălui său, dar va scrie, mai târziu, o autobiografie, chiar cea de față.
Această primă parte a biografiei lui Claudius aproape că nu-l are în prim-plan pe acesta. Din culise, el povestește despre cei trei împărați romani care l-au precedat: marele Augustus – bunicul său, tiranul Tiberius – bunicul său și nebunul, nu mai puțin tiran Caligula – nepotul său… Alte, la fel de importante personaje sunt Livia, bunica lui Claudius și cea de-a treia soție a lui Augustus, cea care, conform autorului, a condus Roma, din umbră, atât pe parcursul domniei soțului ei, cât și a fiului, Tiberius; Germanicus, fratele lui Claudius și cel mai iubit general roman; Agrippina, soția lui Germanicus și mama lui Caligula; Postumus, fiul lui Agrippa, un om de stat înțelept, asasinat; Livilla, sora lui Claudius, omorâtă prin înfometare de către mama sa, Antonia… Lista e atât de lungă și ramificată încât cu greu poți memoriza legăturile de rudenie și alianțele dintre familii. E nevoie de un arbore genealogic, pentru a nu te încurca în ele, pe care am renunțat să îl desenez când mi-am dat seama că nu trăiesc în Roma antică, ci în secolul informației, așa că am folosit unul găsit pe Pinterest.
De ce este important să ținem minte toate aceste legături? Nu doar de dragul antrenării memoriei. Discrepanța dintre mentalitatea și moralitatea acelor vremuri și ale vremurilor cititorului nu ar avea același impact asupra celui din urmă, dacă se pierd din vedere aceste relații. Nu vorbesc despre o diferență normativă, imposibil de statuat între două perioade despărțite de ascensiunea și statornicirea creștinismului, cu morala sa total diferită de cea de până atunci, ci de una descriptivă, șocantă pentru individualismul occidentalului creștin. Puterea are aceeași forță de atracție, acum ca și atunci, dar, dacă moralitatea este sfidată acum în scopul intereselor de clan, atunci era sfidată în pofida oricărei legături de rudenie. Astfel, bunica își ucide nepoții, mama își înfometează fiica, tatăl își înlătură fiul care ar putea să-i ocupe tronul, toate în numele statului și de dragul puterii. Aparențele, aceste principii veșnic superioare, sunt unicele care trebuie salvate, atunci, ca și acum. În virtutea lor, intrigi de o uimitoare inteligență, acuratețe și acuitate sunt țesute. Oricum, tentativele de a judeca moral personajele sunt curmate, periodic, de către autorul care ne arată și cealaltă fațetă a lucrurilor: Augustus, cel ce domnea sub papucul de fier al Liviei, care l-a determinat la suficiente crime pasibile de critică, a făcut reforme benefice și a contribuit la înflorirea provinciilor; Tiberius cel fără scrupule
„a menținut puterea de luptă a armatei și a flotei, a plătit cu regularitate funcționarii […], a asigurat aprovizionarea regulată cu grâne a Italiei, a reparat la timp drumurile și apeductele, a redus risipa publică și particulară prin măsuri potrivite, a stabilizat prețurile alimentelor, a stârpit hoția și pirateria și a strâns în tezaur o cantitate importantă de bani pentru împrejurări grele”.
Chiar și Livia, un personaj cu siguranță perceput drept negativ, era, în fond, un cârmuitor priceput:
„Cu toate că îşi ura mama mai mult decât oricând, Tiberius continua să se lase condus de ea. Toate numirile de consuli şi guvernatori erau făcute în realitate de ea, şi făcute bine, căci alegea oamenii după merit şi nu după rudenii, nici fiindcă ar fi linguşit-o sau i-ar fi adus servicii personale. Căci, trebuie să o spun răspicat, dacă lucrul n-a fost încă înţeles, oricât de criminale fuseseră mijloacele folosite de Livia pentru a-şi asigura conducerea statului, în timpul lui Augustus mai întâi şi apoi al lui Tiberius, se dovedise un cârmuitor excepţional de priceput şi de drept; şi doar atunci când ea încetă să îndrume activitatea edificiului clădit timp de o viaţă, acesta începu să se clatine”.
Această dublă perspectivă a lui Claudius (Robert Graves), dinăuntrul și dinafara curții, este determinată de crezul de istoric al acestuia (acestora), ilustrat, în carte, de disputa ascuțit-ironică dintre Titus Livius și Pollion, pe care, pe atunci încă tânărul Claudius este chemat să o rezolve: istoria trebuie să fie scrisă într-o manieră demnă de măreția Romei și antrenantă pentru cititor (așa cum e cea a lui Titus Livius) sau cu acuratețe maximă în privința evenimentelor, în baza unei documentări minuțioase (modelul lui Pollion)? Răspunsul lui Claudius este elegant și înțelept:
„Cred că-l voi alege pe Pollion. Neputând nădăjdui să ating eleganţa literară a lui Titus Livius, îmi voi da toată osteneala să imit exactitatea şi grija lui Pollion”.
Asupra exactității istorice de care a dat dovadă Robert Graves am reușit să vă informez în baza incriminărilor ce i se aduc cărții de față, atunci când se spune că e o copie fidelă după Suetonius. Doar Livia pare să fie un personaj „construit”, mă refer la caracter, nu la existență, căci nu sunt dovezi, spun istoricii, care ar arăta că aceasta ar fi condus din umbră. Și, totuși, acest unic exemplu este suficient pentru a ilustra forța literară a autorului care a închegat, atât de armonios, întregul parcurs al evenimentelor reale în jurul acestui personaj inventat (repet, inventat este doar rolul pe care l-a jucat în cursul istoriei, nu și persoana ca atare). Livia dispare abia spre sfârșitul cărții și este liantul care leagă totalitatea intrigilor și manevrelor dinăuntrul și dinafara curții. Este personajul prin excelență puternic, rău și bun totodată, cea care nu doar domnește din umbră, ci și pune în umbră, în economia cărții, personajul principal, pe Claudius, a ei fiind mare parte din povestea pe care o ticluiește infirmul istoric. Atunci când dispare Livia, în preajma domniei lui Caligula, totul o ia razna, imperiul și curtea se prăbușesc în haosul nebuniei conducătorului său, nimic nu mai este ordonat și previzibil, și chiar și proclamarea lui Claudius drept împărat se naște dintr-o pură întâmplare.
Fie că îți place sau nu istoria, nu cred că te poți sustrage captivității acestui roman, care a îmbinat atât de armonios ficțiunea cu realitatea încât atât valoarea istorică, cât și cea literară ale acestuia sunt ireproșabile.
Eu, Claudius, Împărat de Robert Graves
Editura: Pandora M
Colecția: Anansi Clasic
Traducerea: Silvian Iosifescu
Anul apariției: 2020
Nr. de pagini: 464
ISBN: 978-606-978-322-1
Cartea poate fi cumpărată de aici.
