Ce ne învaţă Jordan Peterson sau „aproximativ 24 de reguli de viață“

Consider că despre cărți nu prea se scrie. Poate că nu am dreptate, însă eu gândesc doar că putem discuta despre ele, putem argumenta când primim un feedback imediat şi putem stabili modele de interpretare, viziuni, percepții, critici. Nu sunt un adept al recenziei, mai ales al recenziei lungi, care ajunge să dezbrace în întregime cartea.

În atare situaţie, deşi am încercat iniţial să vă scriu despre Beyond order – 12 more rules of life, am ales să vă scriu si despre surata ei mai veche, iar cum nici asta nu ar fi fost o imagine corectă asupra a ceea ce vrea Peterson să ne spună, am ales să vă scriu despre percepția asupra a ceea ce transmite Jordan Peterson, credibilitatea sa, unde cred eu că greşeşte (asta dacă o face) şi mai ales, dacă merită sau nu citit. Mai mult, îl încadrăm sau nu în aria de lecturi motivaționale?!
Jordan Peterson este un intelectual care reuşeşte să vorbească pe înţelesul celor mulţi. Fiind un gânditor cu orientare conservatoare, criticat intens de feministe şi acuzat că este misogin (de parcă ele ar mai cunoaște o altă acuzație în spectrul logic), huiduit de organizaţii precum BLM pentru că există şi pentru că este alb (probabil), atacat de socialiștii de pretutindeni, indiferent de forma lor, pentru că utilizează o logică bazată pe fapte şi nu face recurs la empatie sau la ideologii umanitare, iar apoi este dezavuat de cititorii ca mine, pentru că aparent s-a lăsat pradă comerţului de idei, iar asta am să o argumentez ceva mai târziu. Despre apelul constant la sacralitatea ideii religioase şi utilizarea ei ca ipoteză alfa, nici nu mai are sens să detaliez, însă am sa ating pe undeva si acest aspect.
Cu toate acestea, succesul lui Peterson este indiscutabil, iar impactul său depăşeşte cu mult orice intelectual conservator modern. Nu este prolix, nu se adresează exclusiv unui public educat, deşi discursul său logic face adesea apel la concepte profund culturale care necesită cunoştinţe vaste şi nu insistă în a-şi limita cititorii la mitologii urbane moderne, legende egalitare şi concepte de cafenea.
Peterson tratează natura umană așa cum este, adică viciată, iar în loc să-şi exerseze inteligența dând naștere unor utopii sterile cu impact social major, preferă să-şi dedice experiența şi cunoștințele de psihologie şi psihanaliză către promovarea unui nihilism cu față umană, i-aş spune eu sau mai degrabă un nihilist în corpus, dar cu o rațiune anti-nihilistă.
Poate ar suna ciudat şi exagerat să pretind ca Peterson este nihilist şi anti-nihilist în același timp şi de aceea am sa încerc pentru un moment să-mi explic logica. Modul în care privesc eu asemănarea în corpus a nihilismul şi a operei lui Jordan Peterson poate fi asociată cu reprezentarea unui vechi zeu roman, Janus (1). Acesta este numit si „zeul cu două fețe”, una privind spre trecut şi cealaltă spre viitor. Zeu al porților şi al trecerii, dualitatea sa este tocmai ce îl face diferit, iar faptul că având un singur corp, privește în două direcții opuse, mă face să asociez acest simbol cu originea nihilistă a lui Peterson.
Altfel spus, de la baza gândirii, de la cerinţa de a accepta suferinţa, crezul că suferinţa poate da sens vieţii şi nu trebuie să o lăsăm să ne distrugă si nici să nu fugim cu orice scop de durere şi să acceptăm soarta pentru a ne putea bucura de viaţă, nu este atât o fatalitate, cum prost a fost înţeleasă de mulţi, ci un filon nihilist. Nietzsche ne învaţă același lucru, cu menţiunea că el refuză dumnezeirea, în timp ce Peterson o îmbrăţişează, însă fundamentul pe care se clădeşte tot eșafodul de reguli, nu este nimic mai mult decât o reinterpretare a lui Nietzsche, astfel încât să servească psihologiilor mai slabe, oamenilor care ar subcomba sub greutatea nihilismului şi nu ar ajunge la esenţa acestuia. De la Nietzsche învăţăm că viaţa este suferinţă şi mai mult, tot el ne spune că pentru a ne bucura cu adevărat de viaţă, nu trebuie să fugim de suferinţă şi să nu ne facem un scop din a evita orice formă de durere, ci să învăţăm din asta pentru a putea trece la un alt nivel. Cele trei etape ale dezvoltării spirituale prezente la Nietzsche (ne naştem cămilă, ducând în spinare povara socială, cerinţele celorlalţi, etapă definită de „Tu trebuie!”; învăţăm să devenim lei, încercând independenţa şi revolta faţă de tot ce am dus în spate, etapă definită de „Eu vreau!” şi doar unii, cei puţini, devin copil, iar abia copilul din urmă va fi ştiind să trăiască pentru sine, definit fiind doar de joc si uitare, de înţelepciune şi cutezanţă asumată) (2), le regăsim la Peterson diluate într-un progres general tangibil doar dacă aplicăm regulie sale. Ei bine, aici se desparte psihanalistul de filosof şi încearcă să-şi aducă o contribuţie.
În timp ce etapizarea, acceptarea suferinţei, evoluţia şi învăţarea sunt izvorâte din aceeaşi concepţie despre viaţă, apelul la zeitate, conservatorismul religios, apelul la tradiţie şi cultură socială sunt caracteristicile dinamizate doar de psiholog. Problema mea legată de Peterson este că el pare să ne fi scris două cărţi, fiecare având o duzină de reguli, care în cele din urmă ne învaţă doar cum să fim bune cămile şi probabil că asta este ceea ce mă face să-l denumesc un anti-nihilist. Evoluţia, progresul lui Peterson nu ajunge până la stadiul la care ajunge Nietzsche (cel puţin nu încă, însă cine ştie câte duzini de reguli or să mai urmeze), ci ne lasă undeva la trecerea dintre cămilă şi leu, în speranţa probabilă de a găsi acolo o pisică pe care să o putem mângâia până ne obişnuim cu ideea.
Nu-mi pare surprinzătoare abordarea nihilistă nici dacă privesc viețile celor doi, ambii extrem de depresivi, extrem de inteligenţi, buni cunoscători ai naturii umane şi ai omului, trecuţi prin diverse forme ale iadului, talentaţi şi doritori în a modela fiinţele din jur după propria percepţie şi speculez eu că bine intenţionaţi, însă cu intenţii diferite. Consider că de la Peterson poţi învăţa să fii un om mai bun, chiar dacă unul individualist, atât pentru tine cât şi pentru ceilalţi. Poţi învăţa să accepţi fără a cădea pradă spiralelor depresive, poţi învăţa să te bucuri de viaţă, chiar dacă acea viaţă nu-ţi oferă motive să o faci. Cel puţin, Peterson ne spune că acele motive există mereu, însă noi le ignorăm, acaparaţi fiind de obsesia noastră de a ne feri de alte suferinţe.
Înaintea lui, Nietzsche prefera să modeleze războinici, să forţeze cititorii să-şi împingă limitele şi nu doar să accepte suferinţa, ci să o caute, să o considere un maximum al experienţei de viaţă şi să moară încercând să rupă orice barieră, de orice natură. Nietzsche nu umbla cu mănuşile psihologului şi nu avea îndurarea şi grija pe care o are Jordan Peterson faţă de cititorii săi. Diferenţa între cele doua abordări, este ca diferenţa pe care o vede Constantin Noica, inspirat la rândul său de Paul Valery, între antrenorul spiritual (care ştie să-şi facă elevul să transpire) şi părinte (care te îndrumă să nu încerci prea mult, să stai în zona de confort, unde este mai sigur şi mai bine). Desigur, Nietzsche ar fi aici antrenorul şi, bănuiesc eu, că tot el a fost şi antrenorul lui Jordan Peterson, care a devenit un excelent părinte.

Este aceasta o lectură încadrabilă în zona de motivaţionale? Ei bine, la întrebarea aceasta nu pot să răspund tranşant, dar pot spune că Peterson poate fi citit, chiar dacă detestăm cărţile motivaţionale şi de dezvoltare personală. Este cursiv, raţional şi just. Personal, îl respect mai mult pentru capacitatea sa de a utiliza instrumentarul logicii, decât pentru mesajul celor 24 de reguli, din cele doua volume, mesaj care tinde să fie uşor confuz, mai ales acolo unde apelează la reguli de o banalitate sfidătoare. Tind să cred că unele dintre ele au fost adăugate pentru a se ajunge la o duzină magică. Era greu de comercializat o carte cu încă cinci reguli despre viaţă şi nu era nici eficient să o reeditezi pe prima. Ce rost ar avea să propui „Să te tratezi pe tine ca pe cineva despre care eşti responsabil”, după ce ai explicat deja asta în alte 12 reguli?! Faptul că nu a existat o regulă distinctă nu este un argument. Genul acesta de scăpări sau adăugiri mă fac să am cu Peterson acelaşi conflict pe care îl am cu literatura motivaţională. Totuşi, ar fi nedrept să îl las aici, dacă mă gândesc că el este si autorul cărţii The maps of meaning – The arhitecture of belief, o lucrare absolut impresionantă. În aceste condiţii pot spune că regulile de viaţă au venit ca urmare a încercărilor extrem de dificile prin care atât autorul cât şi familia sa au fost nevoiţi să treacă în ultimii ani şi nu, chiar şi aşa, nu este o lectură care să ajungă uşor la cititorul de cărţi motivaţionale. Oricine vrea cu adevărat să-l înţeleagă pe Peterson dincolo de suprafața comercială are nevoie de răbdare şi cunoştinţe vaste, deoarece referinţele repetate la teme biblice şi autori puţin cunoscuţi publicului larg şi mai deloc celui devorator de motivaţionale, poate transforma lectura într-un chin sau poate denatura semnificativ sensul.

Concluzia este că da, Jordan Peterson merită citit chiar dacă te enervează, chiar dacă pe alocuri pare să fi completat numărul de reguli la cererea editorilor şi chiar dacă nu-ţi ghidezi viaţa după şabloanele cerute de un psiholog. Să nu uităm totuşi că ne naştem cămile, iar până la a deveni cu inteligenţă lei şi cu experienţă copii, avem multe de învăţat şi de trăit, iar în acest noian de cunoştinţe, consider că ideile lui Peterson pot să-şi găsească un loc şi încă unul respectabil. Dacă aduce el ceva în plus faţă de nihilism, acel ceva este stridenţa ideilor şi modul de a le expune astfel încât să ajungă până la urechea celui care nu ar fi pus mâna pe o carte a lui Nietzsche, nici măcar pentru a o șterge de praf. Însă la drept vorbind, cam asta este istoria celei mai mari părţi din gândirea modernă. Omul nu mai are timpul si dispoziție de a mai medita la natura umană, iar când o face, ajunge să se deprime, îngrozit fiind de lipsa sensului şi de orice ar fi părut natural acum mai bine de un secol.

Într-un atare context, cu o aplecare spre acest public, acaparat până mai ieri doar de utopia socialismului, Peterson reuşeşte să introducă o filosofie mult mai echilibrată, conservatoare, bazată cu precădere pe tradiţie şi raţiune, nu pe fantezii, bazată pe acceptarea unei stări naturale si nu pe înverşunarea de a impune experimente sociale reprobabile.

Dacă toată această contribuție a fost făcută lăsând o ofrandă către zeii lumii moderne, atunci faptul i se poate scuza. Până şi o simplă popularizare a nihilismului de ar fi fost, cu sau fără evoluţia spre supraom, într-o lume hipersensibilizată şi agonizantă, tot ar fi fost mai necesar, chiar şi decât o grindina în vreme de secetă.

Dacă vrem să ne minţim că putem ordona haosul sau ascultăm de sfatul firesc al lui Peterson şi învăţăm să trăim cu el, depinde doar de noi.

Note:

Janus sau Janus Bifrons este unul dintre cei mai vechi zei romani, protector şi salvator al Romei, el a fost reprezentarea idealizată a împăratului Ianus, care a domnit în Latium (astăzi Lazio) şi a salvat Roma de la un puternic atac al sabinilor.
În cultura Romană, pe vreme de război, porţile templului închinat lui Ianus erau deschise şi se închideau pe vreme de pace. Reprezentarea acestui gest are la bază credinţa conform căreia puterile zeului ar putea fi chemate în ajutorul armatei, astfel încât să protejeze oraşul.
Friedrich Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, editura Humanitas 2012, p. 75-77

Surse:

Jordan Peterson, 12 Rules for Life : An Antidote to Chaos, Penguin Books Ltd, 2018

Jordan Peterson, Beyond Order : 12 More Rules for Life, Penguin Books Ltd, 2021

Jordan Peterson, Maps of Meaning: The Architecture of Belief, Taylor & Francis Ltd, 2018

Friedrich Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, Humanitas 2012

Friedrich Nietzsche, Ecce homo, Penguin Books Ltd 1993

12 Reguli de viață. Un antidot la haosul din jurul nostru de Jordan Peterson