Despre oameni şi câini – Aşa a descoperit omul câinele, de Konrad Lorenz

Un lătrat venind din depărtare, în cercuri sonore concentrice. Mă imaginez sub pânza întunecată a cerului, spuzită de stele, prins în găoacea ecoului. E noapte profundă, e munte, în jur se ghiceşte un freamăt animal, microbiotic, macrobiotic, mă simt mic, infinitezimal, pe buza neantului, în universul nesfârşit care adăposteşte, iată, ridicola şi minunata noastră piatră mişunând de viaţă. Un nou lătrat ajunge până la mine, ca un fond sonor al istoriei omului pe pământ. Undeva, nu foarte departe, între păduri populate de monştri pofticioşi, turme adastă obosite în inima întunericului, în timp ce ciobanii dorm liniştiţi. Iar liniştea lor e păzită de câinii a căror soartă e legată de oameni în ultimele mii de ani. Asemenea vremi vin, zice-se, de demult.

Riscă să treacă nu foarte observată mica bijuterie a lui Lorenz, tradusă în limba română la aproape şapte decenii de la publicare. Animalele de companie (nepotrivit termen, totuşi) sunt la fel de prezente ca întotdeauna în mijlocul nostru, poate mai prezente ca niciodată. Şi, totuşi, cât a mai rămas valabil din vechea legătură de suflet care-i unea, în stepă, pe vânători de câinii lor? Trecând prin multiple selecţii generaţionale, câinii noştri au luat tot mai mult chipul nostru, i-am mutilat tot mai rău după asemănarea noastră, pamperşi pentru câini, psihologi pentru câini, hăinuţe pentru câini, hoteluri pentru câini. Le-am falsificat viaţa interioară, încercând să facem din ea un calc al vieţii umane. Oferindu-le totul – după standarde umane – i-am redus la tăcere. Insolitul şi ingenuitatea violentă a primei întâlniri cu animalul ne e cum nu se poate mai ascunsă. Şi tocmai în asta stă valoarea nepreţuită a cărţii lui Lorenz. Pentru că facilitează, cu umor şi duioşie, întâlnirea psihică, simbolică şi emoţională cu câinele. Pentru că permite, în felul în care numai un etolog de geniu o poate face, o privire pe cât de fugitivă, pe atât de adâncă în lumea animalului. Şi orice privire onestă în lumea animalului aduce infinite revelaţii cu privire la propria noastră natură. Cum a descoperit omul câinele este o poveste despre om şi câine în aceeaşi măsură. Despre fragilitatea lor şi a noastră. Despre ceea ce, demult, în pustietatea stepei, sub cerul spuzit de stele, s-a dovedit a fi o alianţă destinală.

Cartea, de nici două sute de pagini, este amuzantă, serioasă, jucăuşă, onestă. Este umană şi caldă. Este convingătoare. Fiecare câine portretizat în volum este creionat cu minuţia şi simţul esenţialului pe care numai dragostea veritabilă le poate da. Wolf (I şi II), Stasi, Susi, Pygi (I şi II), Tito şi mulţi alţii nu sunt proiecţii neverosimile vopsite neconvingător de imaginaţia stăpânului, ci personalităţi în sensul cel mai puternic al cuvântului, îi simţi încăpăţânaţi şi diferiţi, tandri sau îndărătnici, afectuoşi sau rebeli. Individualitatea lor, plutind deasupra apelor clocotitoare ale instinctului, al căror vuiet ne este în permanenţă indicat, este ataşantă şi admirabilă, iar Lorenz ne face, ca un maestru olandez, să intuim detaliile, dar şi parfumul, acestei lumi populate de oameni şi câini. Povestind cu afecţiune şi umor păţaniile câinilor lui, etologul ne dezvăluie o întreagă lume de condiţionări ancestrale, expune legităţile educaţiei canine, dă sfaturi pentru cumpărarea unui câine, protestează la adresa obiceiurilor nesănătoase ale crescătorilor de câini, filosofează, brut, dar convingător, despre viaţa de câine, ne transportă într-una din fericitele sale „zile câineşti”, în afara timpului şi a istoriei, ne explică diversele strategii pentru a obţine „pace în cetate”, adică între specii. Dar poate mai tulburător decât oricând este atunci când, cu fermitate pasională de etolog, ne îndepărtează de gândurile noastre proaste şi de malformaţiile propriilor noastre intuiţii morale cu privire la câini:

„Sunt foarte multe motivele care îi determină pe oameni să-şi ia un animal şi să-l crească, dar nu toate pot fi considerate juste. Mai ales printre iubitorii de câini găsim oameni care au trecut prin experienţe amare şi care îşi caută un refugiu în compania animalelor. Mă mâhneşte şi mă întristează să aud această afirmaţie complet falsă: “Animalele sunt mai bune ca oamenii.” De fapt, nu-i deloc aşa! Sunt de acord că fidelitatea unui câine îşi găseşte cu greu echivalentul în loialitatea socială a omului. Însă câinele nu se confruntă cu labirintul unor obligaţii morale adesea contradictorii, el nu cunoaşte deloc, sau doar în foarte mică măsură, conflictul dintre înclinaţie şi datorie, cu alte cuvinte, este străin de ceea ce ne face pe noi, oamenii, să ne simţim vinovaţi. Chiar şi cel mai devotat câine este, privit prin prisma responsabilităţii omeneşti, amoral… Din păcate, foarte mulţi dintre iubitorii de animale – şi, în special, dintre cei preocupaţi de protecţia animalelor – perseverează în această părere extrem de periculoasă din punct de vedere etic. Singurul fel de dragoste pentru animale care poate fi frumos şi înălţător este cel provenit din dragostea generală faţă de întregul univers al fiinţelor vii, a cărui parte centrală trebuie să rămână dragostea faţă de om… Numai cel care simte la fel poate să se ataşeze de animale fără a se pune într-o primejdie morală. Cine însă le refuză oamenilor dragostea din cauza dezamăgirii provocate de slăbiciunile omeneşti şi o transferă asupra câinilor sau pisicilor săvârşeşte fără îndoială un mare păcat… Ura faţă de oameni şi iubirea pentru animale sunt o combinaţie foarte proastă.”

Doar îndepărtându-ne la o distanţă suficientă de lumea animalului, o putem vedea în unicitatea şi stranietatea sa şi putem intui, simultan, cutremurător, coexistenţa abisului care ne separă de animal şi a firelor vizibile şi invizibile care ne leagă de el. Copii ai unor tradiţii culturale profund antropocentrice, n-am ştiut decât arareori să privim lumea animală cu o privire blândă, non-violentă, feminină, care s-o lase să fie. Or, exact asta reuşeşte în mod strălucitor cartea lui Lorenz. Să ne faciliteze privirea binevoitoare şi deschisă către stranietatea tulburtoare a unei lumi din care ne-am desprins, dar pe care nu avem dreptul şi nu ne permitem să o uităm. În dilema sfâşietoare a căţelei care nu ştie dacă să hrănească sau să sfâşie sărmanul pui de dingo orfan, în zbaterea femelei leopard care-şi devorează puiul bolnav pe care a încercat din răsputeri să-l întremeze, stă ceva aflat în profundă alteritate cu universul moral pe care-l considerăm îndeobşte uman, dar care este încă tulburător de familiar. O lume care, prin contrast şi perspectivă, poate facilita înţelegerea unicităţii propriei noastre lumi. Pare a fi o experienţă comună pentru etologi. În cartea sa recent tradusă la Humanitas, primatologul Frans de Waal scrie:

„La fel ca şi alţi oameni, din alte profesii creative, precum artiştii şi muzicienii, mulţi oameni de ştiinţă au astfel de experienţe ale transcendenţei. Mie mi se întâmplă zilnic. E imposibil să te uiţi în ochii unei primate şi să nu te vezi pe tine. Mai au şi alte animale ochi orientaţi în faţă, dar primatele te fac să simţi cel mai puternic şocul recunoaşterii. Cel care te priveşte nu e atât un animal, cât o personalitate la fel de solidă şi voluntară ca a ta. Aceasta este o temă familiară experţilor în primate, care-ţi vor spune cum primul contact vizual le-a schimbat radical nu numai percepţia asupra subiecţilor lor, ci şi felul în care-şi înţeleg locul în lume.”

Aşa a descoperit omul câinele este în primul rând o carte scrisă cu dragoste. Duioşia boantă, dar răscolitoare, a ultimelor pagini impresionează şi încălzeşte. Eu unul nu voi mai privi câinii cu aceiaşi ochi. Dar, ceea ce e poate şi mai important, oamenii devin greu de privit la fel.

„Când Dumnezeu a creat lumea, trebuie să fi avut motive numai de el cunoscute ca să-i dea câinelui o viaţă de cinci ori mai scurtă decât a stăpânului. Avem parte şi aşa de destulă suferinţă când trebuie să ne luăm rămas-bun de la un om pe care l-am iubit şi când vedem că i se apropie sfârşitul, prevestit implacabil de faptul că acel om s-a născut cu câteva decenii înaintea noastră. De aceea am putea fi tentaţi să ne întrebăm dacă este bine să ne legăm sufleteşte de o fiinţă care va cunoaşte slăbiciunile bătrâneţii şi moartea înainte ca un om născut în aceeaşi zi să fi trecut de vârsta copilăriei… Omul nu poate să fie fidel unui singur câine, din motive biologice evidente, dar poate să rămână credincios urmaşilor lui… Când Susi vânează şoareci pe un câmp pârjolit, cu acele sărituri înalte întâlnite la multe animale de pradă care vânează şoareci şi cu acel entuziasm exagerat care o caracteriza pe strămoaşa ei, Pygi I, atunci ea este Pygi. Şi când, la învăţarea comenzii „culcat”, pe care o tot exersăm de ceva vreme, găseşte, la fel ca străbunica ei, Stasi, în urmă cu unsprezece ani, tot felul de pretexte străvezii ca să se ridice, când, întocmai ca aceasta, se aruncă în toate băltoacele şi apoi, cu un aer nevinovat, vine udă în casă, atunci este însăşi Stasi. Iar când merge în urma mea pe potecile liniştite din zăvoi, pe uliţele prăfuite ale satului sau pe străzile oraşului, folosindu-şi toate simţurile pentru a nu mă pierde, atunci întruchipează toţi câinii care au mers vreodată pe urma stăpânului, de la primul şacal auriu cu care a început totul – o sumă nemărginită de dragoste şi devotament!”

Undeva, departe de oraşele noastre buhăite şi obeze, sub cerul spuzit de stele, câinii latră, precum cu mii de ani în urmă, anunţând zorii. Omenirea e tot mai grăbită, dar fi-vor încă locuri unde cineva se bucură de zile câineşti. Şi unde, ca în mijlocul oricărei fericiri, există ceva care nu trece.

Editura: Humanitas